Pe 5 martie aveam bilet la concertul Silviei Pérez Cruz, o artistă catalană pe care o ascult de ani buni și care mi-a făcut coloana sonoră la multe călătorii și povești de dragoste. Când am auzit inițial că urmează să cânte la București, mi-am zis că e prea frumos să fie adevărat. Și până la urmă chiar așa a fost, pentru că a venit pandemia și concertul s-a anulat. Așa cum s-au anulat o grămadă de concerte ale unor artiști ca Iggy Pop, Madonna sau Thom Yorke sau festivaluri ca Tomorrowland. Altele s-au amânat pentru sfârșitul anului, deși sunt previziuni că marile festivaluri internaționale vor fi reluate abia în 2021. Edițiile de anul acesta ale Untold (Cluj-Napoca) sau Neversea (Constanța) nu au fost încă oficial anulate, însă organizatorii au pus la dispoziția publicului posibilitatea de a schimba biletele sau abonamentele deja cumpărate, pentru una din următoarele trei ediții. După 15 mai urmează să aflăm când și cum se va da drumul la muzica live.
Dacă mulți dintre noi, spectatorii, suferim din cauza evenimentelor care nu se mai țin, am vrut să aflu cum traversează această perioadă cei aflați de partea cealaltă, care au fost afectați direct – muzicienii.
Am întrebat cinci artiști din stiluri muzicale diferite cum s-au simțit în perioada asta, cum au creat, din ce au trăit și ce planuri au. Deși cu toții încearcă să vadă partea bună a lucrurilor și să se bucure de timpul câștigat, fiecare a ajuns la aceeași concluzie: prezența fizică a oamenilor care îi ascultă nu poate fi înlocuită cu nimic.
„Nu cred în muzica făcută în ferestre separate de Zoom”
Diana Miron - violonistă și interpretă vocală. Cântă muzică contemporană și free jazz și compune muzică pentru teatru, dans și film
La debutul pandemiei mă aflam în Bruxelles, unde am înregistrat muzică pentru soundtrack-ul unui spectacol de dans contemporan. Am simțit că dansatorii cu care lucram tehnici vocale păstrează distanța, pentru că știau că trecusem prin două aeroporturi ca să ajung la ei. Am vorbit cu ei despre asta, am continuat să cântăm fără să ne apropiem și din fericire am fost ok cu toții. Ne igienizam mâinile obsesiv. Ne-am asumat riscul ăsta și cumva ne-am bucurat că putem lucra încă, până în ultimul moment.
Compania de dans și-a sistat temporar activitatea la 2 zile după ce noi ne-am întors, cam în același timp cu mesajul pe care l-am primit de la Wizz, despre faptul că un pasager din același zbor de întoarcere fusese confirmat ulterior cu Covid19.
Am rămas izolată în casă, fără vreun simptom. În perioada asta mi-a fost anulat un miniturneu în țară alături de chitaristul Sian Brie și percuționistul Maurice de Martin, pe care sperăm să îl replanificăm.
Luna aceasta, urma să aibă loc Rezidența 21, un workshop de muzică experimentală unde voi lucra cu o selecție de tineri artiști, împreună cu Simina Oprescu și Sillyconductor Cătălin Matei. Urmează un concert în iunie în Ungaria care depinde de relaxarea posibilităților de călătorie. Cel mai probabil vor fi amânate, așa că repercusiunile sunt acum doar financiare. Nu mi-am putut plăti chiria - unul dintre cele mai grele lucruri a fost să discut cu proprietara apartamentului în care locuiesc - și am cheltuit rezerva de bani destinată altor lucruri constructive.
Însă, în perioada asta am scris proiecte cu prieteni artiști care mă țin motivată. Mă bucur de liniște și înregistrez noaptea, când nu e trafic. Ziua privesc pe geam și văd cadrele medicale de la spitalul Gerota, cum ies pe balcon la țigară în costume de protecție.
Lucrez la un album pentru programul Artists Rooms, alături de Laurențiu Coțac, Raya al Souliman și Horațiu Șovăială. Se numește Pneuma și va fi un material audio urmat de un live performance filmat și prezentat online, care pornește de la ideea noului tip de raportare a omului față de aerul respirat alături de ceilalți într-un spațiu comun, schimbarea potențial ireversibilă a acestui gest natural.
Când stai acasă, te bazezi strict pe supa ideilor proprii. Dar nu e un lucru nou pentru mine. Apoi, introspecția poate fi și bună, și riscantă. Ultima dată m-a inspirat un zgomot rezonant de low bass, un fel de cumul de trafic care nu suna a trafic, pe care l-am ascultat timp de un minut între două ferestre deschise. Acum caut sunete care să mă ajute să îl recreez în Ableton, să îl fac să fie cel puțin la fel de bogat. Mi-am urmărit pisica cu recorderul. Cu o mână înregistram, cu cealaltă agitam conserva, sperând să obțin cât mai multe mieunături. I-am editat vocea lui Andrew Choate, un poet american care urmează să publice un volum inspirat de serialul Gilmore Girls, în care fiecare piesă e ilustrată sonor de alt muzician.
Totuși, îmi place mult să cânt și să compun schimbând idei cu alți muzicieni și nu cred în muzica făcută în ferestre separate de Zoom. Nu cred nici în livestreaming. Sunetul se imprimă fizic, în corp și avem nevoie să simțim vibrația la nivel visceral. În felul ăsta suntem împreună. Am senzația că actul muzical nu se poate adapta pentru mediul online. Trebuie să rămână intim pentru moment, și să umple o rezervă de creație pe care-o oferim publicului, atunci când avem din nou libertatea să ne apropiem.
Mi-a plăcut inițiativa Karantän Tapes, o serie de trio-uri din izolare, în care fiecare muzician a înregistrat, pe rând, câte o bucată improvizată de 3 minute, cu orice tip de echipament avut prin casă.
Dacă ar fi să aleg o melodie care să descrie cel mai bine perioada asta, ar fi You are dead, de Norma Tanega.
„Nu m-am așteptat vreodată că nu va fi posibil să chem un acordor”
Eliza Puchianu - pianistă și profesoară la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”
Inițial am fost bulversată de închiderea colegiului de muzică unde predau, pentru că era săptămâna când se desfășurau olimpiadele de muzică și am simțit încetarea activității ca pe o frână bruscă. Apoi, în câteva zile urma să încep prima conferință dintr-o serie de patru, despre compozitoare ale secolelor XVIII și XIX. Aceste conferințe conțineau și câte un recital, iar repetițiile deja începuseră, așa că a trebuit să închidem colaborările. Din fericire, toate evenimentele importante au fost deja reprogramate.
O pierdere mare a fost anularea plecării mele în SUA pentru a preda muzică de cameră la workshopul Harvard Cultural Collaborative din Massachusetts. Cu această ocazie plănuiam să înregistrez și niște piese cu o colegă de acolo. Am speranța că și aceste evenimente vor fi reprogramate.
Primul pas pe care l-am făcut la începutul carantinei a fost să mă mut din centrul Bucureștiului într-un alt loc, cu mai multă verdeață și cu mai mult spațiu. Nu am stat nicio secundă pe gânduri și mi-am adus și pianul - l-am mutat cu o firmă specializată, ca să nu fie dezacordat prea mult. Cu un pic de umor, aș putea spune că a fost dificil faptul că a trebuit să învăț să îmi acordez singură pianul, nu m-am așteptat vreodată că nu va fi posibil să chem un acordor.
M-am bucurat de timpul extra din primele săptămâni făcând lucruri pe care îmi doream să le fac demult: transcripții pentru pian, audiții mai îndelungate, cărți care așteptau să fie terminate. Tot atunci, am avut și niște colaborări frumoase și inedite - am cântat cu diverși prieteni din alte țări. Am făcut duete cu prietena mea flautistă din Los Angeles, cu un violonist din Florida și cu prietena mea soprană din Basel. Nu cred că am fi făcut aceste piese colaborând la distanță, în alte condiții. A fost distractiv, mai ales că eu nu am știut din prima cum să editez de la început, și uneori a durat și câteva zile până a ieșit forma finală. De abia aștept să difuzez si următoarele duete, urmează pian la patru mâini și mai multe duete cu vioară.
Chiar dacă mi-am pierdut un procent considerabil din venitul total lunar, am reușit totuși să am o perioadă suportabilă, dar în nici un caz ideală. Am continuat să lucrez online și am putut în acest fel să îmi mențin echilibrul.
Am avut această curiozitate, de a afla ce pot descoperi în perioada aceasta, așa că am făcut și niște experimente. Astfel am descoperit că îmi place să studiez mai mult dimineața, dar să cânt seara. M-am mirat și eu chiar, în această perioadă, de cât de pozitivă pot fi. Am făcut mai multă mișcare decât obișnuiam, și asta e sigur descoperirea anului pentru mine. Cât despre muzică, am simțit o lipire și mai strânsă de arta mea, de parcă acum e momentul în care ne arătăm una alteia cât ne potrivim. Am abordat întreaga situație fiind sigură de creativitatea și flexibilitatea mea și în acest fel chiar am putut să depășesc unele bariere personale. Am trăit o nouă variantă de viață, mult mai introspectivă, și mai puțin distrasă de factorii externi, iar aceste noi ajustări sigur se vor simți în felul în care voi aborda viața atunci când activitățile vor fi reluate în totalitate.
Altă perspectivă care mi s-a schimbat, a fost felul în care m-am raportat la audiența mea. În aceste zile, mai mult ca niciodată, am fost contactată de prieteni, ori pentru a îi învăța să cânte, ori pentru a le cânta, ori pentru a înregistra un cântec pentru o terță persoană. Gesturile acestea m-au făcut să înțeleg aprecierea pe care publicul o are pentru arta noastră, iar asta m-a bucurat enorm. Știam că publicul nostru este unul restrâns și pasionat, dar bucuria a fost foarte mare atunci cand am aflat că și postarea mea i-a ajutat pe unii să se deconecteze de la cotidian pentru câteva minute.
Am observat o tendință mai mare de adaptabilitate și curaj în țările occidentale. Personal, mi-a plăcut recitalul fostului meu profesor din Boston, care s-a desfășurat pe Zoom, din sufrageria lui. Părea semidistopic, dar foarte inedit, experimental și mai ales, sincer. Audiența își închidea microfonul când pianistul cânta și își aprindea microfonul când termina de cântat, pentru a îl aplauda.
Alte inițiative frumoase au venit de la unii interpreți străini care au făcut call for scores” pentru prietenii compozitori, difuzând apoi înregistrările pe social media. O invitație foarte frumoasă și bazată pe ideea de susținere a comunității. Am participat și la niște live-uri bune pe Instagram, de exemplu unul dintre ele a fost recitalul de absolvire al unei studente de la un conservator din SUA. Așa și-a susținut acea studentă proba: pe YouTube și Instagram Live. Nu e ideal, dar nu mă face deloc sa mă încrunt o astfel de manifestare.
O piesă care a devenind un laitmotiv al zilelor mele pe timp de pandemie și care mi-a rămas în minte ca o descriere a simțirilor mele față de ceea ce trăiesc în aceste zile e Arietta, Piese Lirice opus 12 - Edward Grieg.
„Ce mai viață blestemată, mă ține închis în casă”
Vasile Roland - interpret vocal si acordeonist. Cântă muzică lăutărească și manele la evenimente în Buzău
Am primit vestea asta foarte greu. Pe mine m-a prins și rău, am fost și internat atunci în spital, am avut niște probleme, că am diabet. După aceea am ieșit afară și am tot zis că o fi vreun zvon, vreo glumă, na, trecătoare, știți cum e viața. Am avut o perioadă când n-am putut să-mi revin, m-am dereglat iar cu glicemia, pentru că, neavând nicio cântare, au început să anuleze tot, să mă sune că nu se mai fac nunți, botezuri, am intrat în stări din alea grele.
Absolut ce-am avut pus deoparte am cheltuit cu spitalul, că nu mi-am închipuit, nici nu mă gândeam vreodată în viața vieților mele la așa ceva, știți cum e, omul cât trăiește la rele nu prea se gândește. M-a mai ajutat și pe mine unul, altul, cât a mai putut fiecare, din prieteni, oameni cu stare mai bună, cu magazine, patroni care au ținut cont că le-am mai cântat și eu, m-au mai ajutat cu ceva acolo de o mâncare, de o pâine.
În martie aveam vreo 2-3 majorate, pentru că era post. E, începând după Paște până în septembrie aveam în fiecare sâmbătă, uneori și câte o duminică - nunți, botezuri. Până în august m-au sunat oamenii că datorită la pandemia asta nu se mai face. Ăștia din septembrie și din octombrie nu m-a sunat nimeni. Toată lumea e în așteptare, să vedem la cât dă drumul, la câte persoane.
Eu mai mult sunt cu muzica de pahar, de veselie. Înainte cântam și la înmormântări. Acum nu m-am mai dus de când a murit mama, acum 10 ani. N-am mai putut să mă mai duc, pentru că mă lua răul, am devenit mai sensibil, când auzeam boceturi nu puteam să mai cânt.
Am fost la un prieten acum un an. Acela era român, deci nu era țigan. A făcut un infarct. Și eu dacă i-am cântat la nuntă, la copii la botez, la niște glume, la un șpriț cu nevastă-sa zice: bă, dacă o fi vreodată să mor, să mi-l aduci pe Vasile să cânte. Și nevastă-sa zice: Vasile, te rog, măcar 2 minute, a murit cu gândul la tine. Doamne, mi s-a ridicat părul pe mine. Și m-am dus.
Într-o zi acum cu pandemia, am luat acordeonul și zic: ia, mă, să mai pun și eu mâna pe el, să ies din starea aia de cum eram în criza aia, în nervii ăia. Și stând așa și gândindu-mă am început să fac un vers: ce mai viață blestemată mă ține închis în casă. Ș după trebuie să vină și întrebarea: de ce mă ține închis în casă? Și tot așa venea versul unul după altul, pe urmă am căutat linie melodică, până mi-a ieșit.
Și îi zic lu fi’miu: bă am făcut o melodie, eu vreau s-o postez. Și copiii mei: stai tată, ești nebun? E urât, e rușine./ Da’ de ce, mă, e rușine? Am furat, am dat în cap? Mă descarc și postez ceea ce simt și eu în momentul ăsta. Eu am postat un adevăr, nu o jignire, nu un lucru rău.
Noi n-am pus niciodată răul ăsta înainte, că s-ar putea întâmpla ceva pe plan mondial să nu mai cânți. Am zis că lăutaria merge peste tot, dacă nu mai merge aici, merge afară. Asta e cea mai mare lecție de viață - pui acolo bani, să fie de orice.
„Nu are nicio legătură cu cântatul pentru oameni”
Mihai Iordache - cântă cu propriul grup, Iordache, și cu trupa rock Kumm
În primul rând am fost destul de speriat, pentru că am venit din Italia pe 19 februarie și aveam deja un eveniment aranjat pe 20 și ceva februarie care era gata să nu se mai țină, pentru că lumea se speriase deja puțin și pe urmă mai aveam încă 2 sau 3 concerte. Primul mi l-am amânat eu, pentru că era într-un club foarte mic și era evident că o să fie mare înghesuială, unul nu mai știu și unul era un festival unde trebuia să cânt cu formația mea de rock, Kumm și s-a anulat el. Deci au picat brusc trei concerte și n-au mai apărut altele.
Eu am avut anul trecut un an destul de greu și eram destul de puțin organizat pentru anul ăsta, n-aveam atât de multe concerte aranjate și chiar așteptam așa cu mare entuziasm să încep să vorbesc cu festivaluri, cu locuri din astea unde aș fi putut cânta și nu s-a mai putut.
Din punct de vedere financiar, a fost și este în continuare destul de prost. În principiu, am stat acasă și am studiat, am mai scris muzică nouă, am aplicat la două granturi. N-am cântat decât eu singur. Am văzut că au fost alți colegi de-ai mei mai curajoși care s-au mai dus unii pe la alții pe-acasă, mie mi-a fost teamă să fac chestia asta.
Primul meu mic concert după două luni a fost la Ziua internațională a jazz-ului, pe care l-am transmis din camera fiică-mii. A fost puțin straniu, pentru că practic, mă uitam la un telefon cu care se transmitea pe Facebook și fiica mea cu alt telefon mă transmitea pe Instagram. M-am uitat tot timpul la un telefon și am vorbit prostii între piese, ca și cum aș fi avut în față oameni. Dar nici măcar nu era întors spre mine telefonul, ca să văd dacă am acolo pe cineva care se uită, pentru că telefonul meu nu înregistrează ca lumea.
Nu m-am obișnuit absolut deloc cu povestea asta cu live-streaming-ul și sper să nici nu trebuiască să mă obișnuiesc. Nu știu dacă îmi place așa de mult. Adică mi-am dat seama că o pot face, dar nu e o senzație grozavă. Nu are nicio legătură cu cântatul pentru oameni, cum ar veni.
Anul ăsta cu pandemia, am fost mult mai implicat în treaba asta cu Ziua Jazzului, am dat share la ce au cântat colegii mei, am avut un puseu de solidaritate și am simțit-o și din partea lor. Chiar spunea cineva într-un grup pe Facebook pe care am organizat Ziua Jazzului: știm cu toții că n-a fost un concert normal, dar am simțit că ne-am apropiat unii de alții.
În rest, n-am făcut mai multă treabă ca de obicei, dar am fost un pic mai public decât de obicei. Am vrut să arăt la ce lucrez cumva. Am făcut o înregistrare cu o piesă a lui Sun Ra, un pianist și compozitor care îmi place mie foarte mult. În ziua când a murit omul care cânta la saxofon bariton în big-bandul lui Sun Ra, Danny Thompson, am cântat eu la 3 saxofoane așa și am făcut o chestie din asta unde m-am multiplicat, m-am înregistrat în paralel și m-am și filmat. Și am mai înregistrat ceva cu fiică-mea la vioară. Sunt chestii pe care le-am făcut așa, acasă și nu știu dacă le-aș fi publicat așa de rapid pe Facebook în mod obișnuit.
Eu am puțin noroc că stau la casă. În concertul ăla de Ziua Jazz-ului am făcut o grămadă de scandal și n-a zis nimeni nimic.
În perioada asta am văzut foarte multe concerte din astea, de acasă. În general, pianiștii de jazz americani au cântat foarte mult de acasă în perioada asta. O grămadă de pianiști care îmi plac mie: Chick Corea cântă de acasă cred că în fiecare zi, mai e un pianist care îmi place foarte mult, Fred Hersch, o vocalistă din New Orleans, pe jumătate franțuzoaică, Cécile McLorin Salvant. Cam în fiecare seară am program de uitat la live-uri pe Facebook și toți se vaită de același lucru: e ciudat să cânți fără oameni, fără un public real.
Eu n-am făcut vreo cerere de donații până acum, în schimb a fost lume care mi-a cumpărat albumele digital și unele și fizic. Cam asta ar fi chestia de făcut dacă vrea să ne ajute cineva. De exemplu, cam de două săptămâni pot să spun că am trăit - nu prea grozav, dar am trăit într-un fel - din ceea ce au cumpărat oamenii de pe bandcamp, lucru pentru care le mulțumesc foarte mult.
Mi s-a părut că printre oamenii din public s-au creat așa un fel de emoții, multă lume și-a dat seama că de fapt noi din asta trăim, nu avem altă sursă magică de venit și chestia asta sper să nu se uite pe viitor.
„Pentru mine a fost o perioadă foarte bună. Cam cea mai bună de când pot să țin minte”
Vlad Dobrescu - DJ și MC. Membru al trupei hip-hop Controlul Tehnic de Calitate
Urma să avem cred că cel mai bun sezon al nostru, eram cam la toate festivalurile. Îți dai seama, îți faci planuri și financiar: deci vara asta fac banii ăștia, îți faci o socoteală. Și totul s-a anulat. Îmi pare rău de toate, pentru că pentru mine important e faptul că merg prin țară cu prietenii și ne distrăm, și drumul e mai amuzant decât festivalul în sine, faptul că suntem împreună.
Ultimul album pe care l-am scos are 7 ani și toată lumea întreabă de ce nu mai scot un material nou. Unul dintre motive e pentru că eram într-un permanent turneu de ani buni de zile. Două-trei zile pe săptămână eram plecat de acasă, mă întorceam rupt de prin țară.
Am și o afacere de 3 ani care și asta îmi consumă timp, am și o emisiune, Mickcheck, o transmiteam live pe YouTube și voiam s-o abandonez, tocmai pentru că aveam nevoie să îmi simplific un pic viața și îmi doream să lucrez la un album nou. Numai că nu reușeam să jonglez cu atâtea lucruri.
Odată cu pandemia, când a fost ultima vizită la studio și ne-am luat tot ce credeam că o să avem nevoie acasă, eu am zis: bă, hai să-mi iau și eu platanele și mixerul și hai să iau și un webcam, poate mă filmez când pun muzică. Și mi le-am instalat acasă, m-am pus live pe YouTube și a avut super mare succes ideea. I-am zis Night Check, pentru că e noaptea târziu și a început să se uite lumea, undeva pe la 600 de oameni pe live, mi-am făcut și un cont de Patreon unde poate susține lumea emisiunea, se fac și donații live.
Am mai făcut un proiect, Home Delivery, împreună cu colegii mei de la labelul meu, Facem records, în care luăm un bit și fiecare se înregistrează, dă 32-40 de versuri pe bitul respectiv. Și mi-am intrat în film cu scrisul din nou lucrând la proiectul ăsta.
Una peste alta, sărind peste perioada de șoc de la început, pentru mine a fost o perioadă foarte bună. Cam cea mai bună de când pot să țin minte. Pur și simplu, eu întotdeauna am așteptat să-mi vină cheful și inspirația să mă ia de guler și să mă pună la birou să scriu versuri și nu prea s-a întâmplat chestia asta, din cauză că aveam și un program foarte aglomerat și na, abordarea mea a fost greșită.
Și acum, fiind supus unei presiuni, pentru că într-o anumită zi eu trebuia să vin cu strofa mea de Home Delivery am fost obligat practic să mă pun la birou și să scriu. Și mi-a plăcut că într-o zi am făcut câte versuri n-am făcut într-un an.
Am participat la un festival online, Solidar Local. Ne-am înregistrat: Nasa a pus biturile, după -aia mi-a trimis mie biturile, eu am înlocuit în Cubase părțile de instrumental unde cântau colegii cu strofele lor, ca să știu să îi dublez și să îi acompaniez pe părțile lor de melodii, după care am lăsat gol la strofa mea și mi-am cântat strofele. După aia i-am trimis lui Doc care a făcut la fel cu părțile lui, după aia lui Deliric și a rezultat concertul live. E un concert de 10 minute, era ecranul împărțit în 4, ne-am filmat cu webcam-urile, la noi acasă. Ne vedem simultan, am montat ca și cum am fi toți deodată. N-ai avea cum să faci altfel, ar trebui super conexiune și, dacă se poate, să ai latența zero astfel încât să cădem toți pe același bit și să ne sincronizăm.
M-am simțit ciudat. În primul rând, nu poți să țipi prea tare, că deranjezi vecinii. De-aia și pe Home Delivery eu sunt my smooth așa, dar culmea e că am descoperit că e interesantă și varianta asta în care nu țip, chiar multă lume mi-a zis: băi, îmi place asta, ești mai calm, așa. Până la urmă, poate o să păstrez asta, că mi-e mult mai simplu s-o dau așa și poate chiar e mai șmecherie, că e mai natural cumva.
În perioada asta mi-a plăcut ce au făcut Statik Selektah & Termanology, sunt un MC și un producător. Când a început toată nebunia s-au strâns în studio s-au transmis live pe YouTube sau pe Instagram și au făcut un proiect de 10 piese. Omul s-a pus, a făcut bituri, poți să te uiți la el acolo cum lucrează, vin câțiva invitați de pe album și își trag strofele, au făcut un album pe tema asta, a crizei prin care trecem și sună foarte bine. Cumva, m-a inspirat și pe mine să folosesc timpul ăsta pentru că mi-era dor să am timp și pentru mine, dar și pentru a fi creativ.
