Scriitor, jurnalist și profesor la Brooklyn College, Moustafa Bayoumi este autorul cărților How Does It Feel To Be a Problem?: Being Young and Arab in America (câștigătoare a American Book Award în 2008) și This Muslim American Life: Dispatches from the War on Terror (Arab American Book Award for Non-Fiction, 2015) - două volume de referință despre viața arabilor și musulmanilor din SUA post 9/11. 

Bayoumi s-a născut în Elveția într-o familie de egipteni, a emigrat în Canada, iar după terminarea liceului s-a mutat în SUA pentru a studia literatură la Columbia University, unde l-a avut profesor și mentor pe criticul și eseistul Edward Said, unul dintre fondatorii studiilor postcoloniale. Bayoumi este și co-editorul volumului The Edward Said Reader și, la fel ca Said, are un stil clar, ferm și incisiv, fiind în același timp un foarte bun povestitor. 

După 2001, Moustafa Bayoumi a devenit foarte activ ca publicist și a publicat articole de opinie în The Nation, The Guardian, The New York Times, The Daily Beast, CNN.com, London Review of Books ș.a. A călătorit mult și în Orientul Mijlociu și a scris despre transformările care au avut loc în Egipt în ultimul deceniu.

În dialogul pe care l-am avut cu el via Zoom, Moustafa Bayoumi mi-a vorbit despre activitatea lui de scriitor și jurnalist, despre cum s-au schimbat viețile arabilor și musulmanilor americani din 2001 încoace, despre firul roșu care leagă epocile Bush, Obama și Trump („ar trebui să fim atenți la asemănările dintre aceste regimuri, și nu la diferențe”, spune el), dar și despre cum se simte viața în New York în 2020, în contextul crizei provocate de COVID-19 și al protestelor care au izbucnit după moartea lui George Floyd. 

*

Cum vă explicați faptul că se vorbește atât de puțin despre lunga istorie a islamului în America?  

În primul rând, cred că americanii au o problemă cu istoria în general, nu-i acordă așa multă atenție (râde). Pe de altă parte, are de-a face și cu felul în care sunt performate anumite funcții ideologice. Când, în trecut, se vorbea despre musulmanii de aici, prima conexiune pe care o făceai era cu afro-americanii, te-ai fi gândit la Malcolm X sau la Muhammad Ali. Însă după 9/11, punctul de referință s-a schimbat și musulmanul a devenit „imigrantul periculos”. Ideea de musulman servește acum un alt scop ideologic în imaginarul colectiv. 

Ce vreți să spuneți mai exact când afirmați că „vocile musulmanilor nu se fac auzite”?

Dacă nu mă înșel, cred că în 2016 a apărut un studiu care urmărea felul în care musulmanii sunt reprezentați în presă. Și reieșea că vocile musulmanilor ocupau doar 3% din întregul peisaj media. În timp ce declarațiile lui Donald Trump despre musulmani erau undeva la peste 20%. Ceea ce înseamnă că Donald Trump a vorbit despre musulmani de șapte ori mai mult decât musulmanii înșiși. Musulmanilor li se oferă rar ocazia de a vorbi despre viețile lor și despre propria realitate, aproape întotdeauna sunt alții care vorbesc despre ei. 

Și când li se oferă oportunitatea, se aduce în discuție riscul de a răspândi „propagandă”.

Da, e adevărat. Îmi aduc aminte că se întâmpla des asta după 2001. De fiecare dată când apăreau unii la TV care vorbeau nuanțat despre cauze și context - un lucru firesc când vrei să înțelegi lumea în care trăiești - erau considerați apologeți ai terorismului. Și când te mai cheamă și Moustafa, atunci ești o țintă clară. 

La ce vă referiți mai exact? 

La hate mail, de exemplu. Mie mi se întâmplă mereu asta după ce public câte un articol. E acest sentiment pe care îl am că cititorii pot demonta tot ce am zis doar pentru că am un nume musulman. 

În cartea How Does It Feel to Be a Problem?: Being Young and Arab in America (2008) sunt prezente vocile mai multor tineri. De ce ați ales să scrieți despre cei tineri? 

Am început să lucrez la această carte în 2005, scopul fiind acela de a face un fel de cronică a acelor ani de după 9/11, o perioadă în care musulmanii și arabii din SUA au devenit mult mai vulnerabili. Și am ales să pun accentul pe tineri tocmai pentru că tinerețea implică multă vulnerabilitate. Când ești tânăr, ești mereu în căutări, te cauți pe tine însuți, cauți să înțelegi lumea din jur și tot așa. Și am ales să spun poveștile unor oameni din Brooklyn, să fie toți de aici. Iar storytelling-ul a avut un rol foarte important pentru mine. De fapt, pe asta s-a bazat munca mea de teren. Au fost câțiva ani în care am cunoscut mulți oameni și am stat de vorbă cu ei. Și sunt fericit să spun că am avut succes, iar în 2018 am publicat o nouă ediție, una aniversară, apărută în plină epocă Trump. E clar că de-a lungul timpului situația s-a înrăutațit pentru arabi și musulmani și ce să zic...mi-aș fi dorit ca această carte să fie una despre istorie și trecut, și nu una despre prezent. E o carte care continuă să fie relevantă, deși într-un fel mi-aș dori să nu fie așa.

Ce schimbări au avut loc între 2008, când ați publicat prima carte, și 2015, când a apărut This Muslim American Life? 

Prima carte, apărută în 2008, se uită înapoi la regimul Bush. This Muslim American Life e o carte despre epoca Obama. Și în timp ce prima e bazată pe narațiuni, a doua e mai academică. Și contextul e unul nou: în timp ce, în perioada lui Bush, ideea de „război împotriva terorii” era un fenomen zilnic, vizibil, în care dușmanul era foarte clar conturat, sub administrația Obama acestea sunt ținute cumva mai departe de ochii publicului. Plus că înainte exisa o mobilizare mai puternică împotriva lui Bush din partea stângii. Apoi vine Obama și acea mobilizare se dizolvă. Dar politica dusă de Obama nu e cu mult diferită de cea a lui Bush. Avem în continuare un stat suspicios față de arabi și musulmani, avem o extindere a programului de drone, doar că toate astea sunt cumva ascunse în spatele unei înfățișări mai plăcute. Și tocmai asta încerc să fac în This Muslim American Life, să confrunt unele dintre aceste subiecte și să înțeleg cum au ajuns ele să se înrădăcineze, dincolo de antagaonismul între republicani și democrați. 

Această logică a „războiului împotriva terorii” se răsfrânge și asupra altor comunități?

Da, e o logică foarte periculoasă. Poate transforma orice grup într-un inamic, indiferent de unde provii. Vedem asta și acum, cu Trump care folosește același limbaj și atunci când vorbește despre China și atunci când vorbește amenințarea imigranților, de parcă ai avea mai multe versiuni ale terorii. Și deja ne-am obișnuit cu acest limbaj.

Ce credeți despre felul în care arabii și musulmanii sunt reprezentați în seriale și filme? Și cum s-a schimbat această reprezentare față de anii '70-'80?

E adevărat, s-au mai schimbat lucrurile, dar în continuare cred că persistă un fel de falsă complexitate. În anii '80, când vedeai personaje arabe la TV, erau de obicei niște fiare care dădeau buzna cu arme și urlau. Și de multe ori, limba pe care o „vorbeau” nu era nici măcar o limbă reală. Erau doar niște sunete [scoate câteva zgomote neinteligibile] fără niciun sens (râde). Observ că astăzi se acordă mai multă atenție acestor aspecte, și personajele sunt mai complexe, dar în general logica din jurul acestor personaje e legată de relația pe care o au ele cu statul american. Dacă lucrează pentru stat, atunci sunt musulmani buni. 

Cum ați trăit ultimele luni în New York?

La începutul pandemiei atmosfera din New York era foarte apăsătoare. Orașul era pustiu și plutea un sentiment de frică peste tot. Dar după ce a scăzut numărul de cazuri, oamenii s-au mai relaxat. Apoi au venit protestele și aș zice că asta a contribuit în mod pozitiv la atmosfera generală din oraș. Dar rămâne totuși o perioadă foarte foarte stranie. O perioadă în care cei mai vulnerabili au cel mai mult de suferit.

Care credeți că va fi impactul pe termen lung al protestelor care au avut loc recent în SUA?  

Cred că cea mai importantă schimbare are de-a face cu aducerea unor noi idei în spațiul public, idei despre ce e posibil și despre ce putem face în viitor. Ideea că pot exista și alte moduri de a organiza poliția (inclusiv în felul în care distribuim fondurile) și de a ne organiza ca societate. Și deja se văd câteva transformări în acest sens. Oamenii se așteaptă la schimbări rapide în urma unor proteste, dar trebuie să acceptăm și ideea că schimbările se pot pot produce încet, la foc mic. Iar în acest caz vorbim despre proteste care acționează și asupra imaginației oamenilor. Și văd că nu prea se vorbește despre acest lucru, dar dacă comparăm momentul actual cu America de după 9/11, când poliția și uniformele în general erau idolatrizate în America, atunci observăm o diferență foarte mare între acum și atunci. Polițiștii erau văzuți ca eroi după 9/11, dar acum reputația lor e cu totul alta. 

Cum s-a simțit trecerea de la viața academică la jurnalism?

Întotdeauna am vrut să încerc noi medii și să ajung la cititori din lumi diferite. Și recunosc că mă ajută foarte mult să fac acest lucru. Am scris la început pentru câteva publicații mai mici de stânga, cum e The Nation, de exemplu. Și apoi cei de la The Guardian mi-au cerut să scriu pentru ei. Ce e interesant e că textele pe care le public în The Guardian sunt foarte puțin editate, în schimb textele pe care le public în SUA trec printr-un proces de editare mai lung. Acordă mult mai mult timp editării aici pentru a se asigura că articolele mele nu vor cauza anumite controverse.

Urmăriți ce se întâmplă în Egipt? Călătoriți des acolo?

Am multe rude în Egipt și obișnuiam să merg mai des. Ultima oară când am fost, Morsi era președinte. Lucrurile s-au înrăutățit foarte tare de atunci din punct de vedere politic și economic. Și nici nu m-aș simți în siguranță dacă m-aș duce în Egipt acum, mai ales că am scris mai multe articole despre situația de acolo, iar regimul e unul paranoid. Au fost oameni arestați și din cauza unor postări pe Facebook care erau critice la adresa regimului. Ca să nu mai zic că reacția lor în fața COVID-19 a fost un dezastru, au fost arestați și doctori. Și așa sistemul medical e la pământ, acum îl șubrezesc și mai tare prin arestări. 

Ați avut o strânsă colaborare cu Edward Said. În ce fel v-a influențat această experiență?

Pot să zic că-l consider pe Said drept mentorul meu. Și încă înainte de a-l cunoaște, eram fascinat de opera și personalitatea lui. Iar când trăiam în Canada, cărțile lui erau peste tot la noi în casă. De fapt, m-am dus la Columbia University tocmai pentru că Said era acolo, și am fost foarte norocos. La scurt timp după ce am ajuns la Columbia, Said a fost diagnosticat cu leucemie și, fiind bolnav, lua din ce în ce mai puțini studenți și eu am fost unul dintre ultimii cu care a lucrat înainte să moară. Iar azi suntem răspândiți prin lume, toți cei care am lucrat cu Said, e ca un club informal, ne știm unii pe alții, ne citim și avem cumva aceeași perspectivă critică și umanistă asupra lumii. 

Într-un articol din 2016, apărut în The Guardian, spuneați că alegerea  lui Trump va duce în mod paradoxal la o societate multiculturală, prin crearea unei opoziții puternice. Cum vedeți acest lucru azi, aveați dreptate sau nu?

Cred că am avut dreptate. Fără să vrea, Trump a reușit să aducă împreună mai multe categorii și care împreună alcătuiesc astăzi o forță. Vedem mai multă solidaritate între comunitățile de musulmani, asiatici și hispanici, vedem cum luptă pentru cauze comune. Iar când Trump folosește un limbaj rasist pentru a descrie COVID-19 drept „virusul chinezesc”, musulmanii reacționează pentru că și ei știu cum e să fii ținta unui astfel de atac, și ei au avut la fel de suferit. Și da, cred că asistăm la coagularea unei societăți multiculturale, e ceva dialectic aici, cu cât președintele nostru e mai rasist, cu atât ne dovedește că rasismul e o problemă reală în această țară. 

Foto main: Andi Singer.