Două femei stau întinse pe jos, pe o parte, cu fața la podea și mâinile la spate. Poartă salopete bleumarin, ca muncitoarele dintr-o fabrică socialistă. Sandalele sunt, însă, futuriste: au talpa de bocanc, zimțată, și fața model plasă. Într-un colț al scenei, pe un ecran, se văd fețele robotizate ale celor două personaje, reduse la două „afectivități artificiale” - Fembot A.E. și Omnipresence. Dintr-un difuzor se aude - that was before identification, that was before army, that was before probability, that was before application, that was before nostalgia, that was after nostalgia, that was after history, that was after working, that was after interface, that was before operating systems, that was before the body of Elena Ceaușescu, that was before karma, that was after theatre, that was before the body as a project hosted by Mădălina’s body, that was before device with emotion, that was after mothers, that was after energetic fields, that was after power, that was before DNA, that was before daughters, that was after hardwares, after technology, after healing, after bacterias, before scanning death.
Apoi, corpurile încep să se dezmorțească, se ridică încet, și sunete de plâns, sughițuri, bocete înăbușite, tânguiri, lamentații în onomatopee, văicăreli și țipete umplu sala, în timp ce trupurile execută mișcări robotice uneori, ritualice alteori. Mă duc cu gândul la bocitoarele din satele românești. Așa începe Mothers of Steel, spectacol de dans contemporan de și cu Mădălina Dan și Agata Siniarska (artist polonez, membru fondator al Female Trouble, un colectiv de trei gagici, reunit la Berlin și preocupat de subiecte precum identitatea, feminismul, corporalitatea).
Spectacolul, așa cum e descris în caietul-program, e o „o analiză a fenomenologiei lacrimilor”. Cele două artiste aduc în fața publicului diferite momente sociale și politice semnificative în cultura țărilor din care provin, momente pentru care plânsul, în variile lui forme, pare răspunsul cel mai natural. În timp ce Mădălina dă probe de suspine la imagini cu Sandra Izbașa câștigând aurul olimpic la Londra, filmări de la protestele din 2013 și înregistrarea melodiei „Anul 2000” (cântecul lui Horia Moculescu era deja hit când s-a născut Mădălina), Agata e mișcată de moartea Papei, aventurile lui Reksio (desene animate poloneze), înregistrări cu șuturi la poartă din meciurile echipei naționale poloneze de fotbal. Discursul lui Lech Walesa produce zguduiri de plâns, la fel și imaginile din Kapitalism, rețeta noastră secretă.
Plânsetele mocnite se aud pe durata celor 60 de minute - în ultima parte a spectacolului artistele întind pe o sârmă, prinse cu cârlige de lemn, cuvinte-cheie din cultura celor două țări - pornind de la momente istorice importante (Planul Marshall, invazia romană, nume de conducători locali deveniți eroi-mituri, Holocaust, cele două războaie mondiale), trecând prin concepte socio-politice (ortodoxism, vasalitate, catolicism, monarhie, comunism, fascism), dar abordând și subiecte de actualitate (legea avortului, imigranți, corupție, fundamentalism). E o reprezentare a culturii din care provin cele două artiste și-a lumii în care trăiesc, redusă la emoție exprimată prin plâns, care uneori e ironic, alteori e de-a dreptul eliberator. M-am regăsit în câteva dintre scene: urmărirea programelor de gimnastică și lacrimile șiroind când le vedeam pe „ale noastre” urcând pe podium sau pielea de găină la auzul magicelor cuvinte unițisalvămroșiamontană. Numai că plânsul celor două personaje e suficient pentru a provoca râsul spectatorilor - la fel de eliberator.
Mothers of Steel face parte din programul curatorial pe care Mădălina Dan l-a realizat pentru Centrul Național al Dansului din București. Timp de o lună, sub titlul Amprenta, Mădălina a prezentat publicului spectacole realizate de ea și/sau împreună cu alți artiști - pe 19 noiembrie puteți vedea ultimul spectacol al acestei micro-stagiuni: (Anti)Aging, realizat în colaborare cu Mihaela Dancs.
