Una dintre supraviețuitoarele ghetoului de la Mostovoi, Transnistria, unde au fost omorâți zeci de mii de evrei, își amintește infernul prin care a trecut. Pe lângă crime, torturi și bătăi, violența sexuală făcea ravagii la Mostovoi, ca și în restul Transnistriei.

Îi simțeam inconfortul de fiecare dată când o duceam cu discuția în trecut. Nu dorea să-și amintească. „Acesta este un trecut care a trecut”. Mi-a explicat politicos că a trăit o mare traumă și că a povestit de prea multe ori. Mi-a adus un CD cu un interviu de istorie orală. Când întrebam ceva despre vremea războiului și a Holocaustului, îmi spunea molcom: „E totul pe CD!” Nici nu am îndrăznit să-i cer permisiunea să-i fac o fotografie. Acesta a fost pactul meu tacit cu ea: să-i respect, pe cât posibil, despărțirea de trauma Holocaustului.

De atunci, am tot vorbit la telefon și a început să povestească. A fost de acord să consemnez. Au ieșit mai multe ore de înregistrare, foarte prețioase.

Merita să insist: supraviețuitorii infernului de la Mostovoi se numără pe degete, iar Angela se află printre aceștia.

Fotografia este din 1995. De fapt, e un screenshot din interviul de istorie orală de pe CD-ul primit pe 17 septembrie 2016, atunci când am făcut și prima înregistrare cu ea. Ultimele discuții pentru acest articol le-am avut în lunile octombrie-decembrie 2018.

Interviul de pe CD, realizat în 14 iunie 1995 de Stephen Lubofsky, e cutremurător. Dar nu este totul acolo, cum mă asigura Angela – e doar o mică parte din povestea teribilă a acestei femei. Așa că am mai vorbit. I-am pomenit nume, întâmplări găsite în documente. I-am dezgropat din adâncurile memoriei oameni despre care nu mai vorbise cu nimeni sau despre care se uitase. A plătit fiecare discuție cu nopți de insomnie.

Bolgrad

Angela avea numele de fată Onitzkansky. Părinții o strigau Jenny. S-a născut la 16 octombrie 1927 la Bolgrad, pe când exista România Mare. Tatăl, Pincu, era un simplu comerciant, iar mama, Clara, casnică. Angela era singurul copil și era ultra-răsfățată de părinți și de restul familiei. Amintirile din copilărie sunt, ca mai toate amintirile din copilărie, idilice. Nu-și aduce aminte să fi avut probleme din cauza antisemitismului. Știa însă că în Vechiul Regat, în special în orașele mari, evreii aveau probleme mari. Se simțea mai în siguranță în Basarabia.

În 1940, au venit sovieticii. Militari ruși au locuit în casa familiei. A început să învețe rusa. Nu era entuziasmată de noul regim, dar i se părea mai bine decât în România. „Oricum, să fii evreu înseamnă să fii mereu în alertă”, a completat Angela.

Viața i s-a schimbat dramatic după 22 iunie 1941. Îi era foarte frică de germani, dar avea să constate că românii lucrau mână în mână cu ei. „Erau la fel de răi!”, mi-a spus Angela cu amărăciune. Ai ei și-au făcut repede bagajele, au fugit din Bolgrad și au căutat refugiu spre est, împreună cu întreaga familie – peste douăzeci de suflete. Coloane imense de oameni s-au angajat în aceeași cursă infernală. Când pe jos, când în căruță, au trecut din localitate în localitate, săptămâni la rând, mereu sub amenințarea bombardamentelor și a parașutiștilor germani.

Armata germană se mișca mai repede ca ei. Au fost prinși din urmă într-un orășel – nu-și aduce aminte decât că era o colonie germană. Tatăl făcuse o criză de hernie de disc și au rămas în urmă, despărțindu-se de restul familiei. Când au venit parașutiștii germani, Angela se gândea ce norocoși au fost ceilalți din familie că apucaseră să fugă. Mai târziu avea să afle că, de fapt, aproape toți fuseseră capturați, undeva aproape de Rostov, unde a avut loc o teribilă confruntare germano-sovietică, în septembrie-noiembrie 1941. Mi-a arătat o fotografie cu 33 de membri ai familiei extinse, în care cei care muriseră în Holocaust erau mai numeroși decât cei care rămăseseră în viață. Printre cei care au pierit era și o mătușă însărcinată în nouă luni.

Așadar, au fost capturați de germani. Comandantului unității i s-a părut că Angela, frumoasa adolescentă blondă, semăna cu sora lui „ariană”. Așa că a fost cruțată, împreună cu părinții, și au fost retrimiși cu toții în Basarabia. Întorși în Bolgrad, coșmarul a continuat. Au fost închiși într-un fel de ghetou, iar după câteva săptămâni au luat din nou calea Transnistriei, împreună cu toți cei din ghetou, sub escorta jandarmilor români. Era toamna anului 1941. Angela avea 14 ani.

Își aduce aminte și astăzi de cel mai dur dintre jandarmii din escortă – Alexandru Pierdevară. „Un ticălos”, s-a grăbit să adauge, ca să nu apuc să mă amuz de numele lui.

Drumul spre Transnistria a fost un calvar din cauza oboselii, foamei cumplite, mizeriei și bolilor. O mulțime de oameni au murit sub ochii Angelei. „Niciodată nu mi-am explicat cum am supraviețuit! Nu am avut nici un sprijin din partea jandarmilor care ne păzeau. Dimpotrivă, românii au fost îngrozitori. Localnicii (adică basarabenii, transnistrenii și ucrainenii) ne-au ajutat de câteva ori, dar nu des. Toată lumea cerea de la noi aur, bani, haine. Toți trebuiau mituiți”, povestește Angela.

Mostovoi

Cum au ajuns în raionul Mostovoi, greutățile s-au transformat în nenorociri. Căruța cu care călătoreau s-a răsturnat și mama s-a lovit cu capul de o piatră, căpătând o rană urâtă. Pierdea masiv sânge și trebuia dusă de urgență la spital. Pierdevară a acceptat să o transporte pentru îngrijire medicală abia după ce a primit mai multe bijuterii „cadou”.

Tatăl a fost luat pentru muncă forțată la colhozul Suha Verba, aflat în raionul Mostovoi. Angela avea să afle mai târziu că a fost împușcat de coloniști germani, alături de mulți alții care au fost puși să-și sape mormântul.

Angela a fost internată în spital, alături de mama ei. Episodul a avut și o parte bună: așa l-au cunoscut pe doctorul Serghei Kolpensky (Corpanschi, în documentele românești), care va deveni un personaj providențial în viața Angelei. Kolpensky, care avea o fiică luptătoare în rândul rezistenței, și-a pus în minte să o salveze cu orice preț. Și-a riscat viața, pentru ea, pentru mama ei și pentru mulți alții, inventând continuu câte o ascunzătoare, câte o minciună protectoare, vreme de doi ani jumătate. În cea mai mare parte a timpului, Angela nu a părăsit spitalul, fiind mutată continuu în cele câteva clădiri ale instituției. A fost ținută separat de mama ei, ca să nu fie remarcate. Era blondă, deci nu corespundea stereotipului evreității, și vorbea rusă, așa că putea trece drept localnică. O vreme, a fost prezentată ca fiica unei asistente medicale. A purtat mai multe nume false. Când se înrăutățea atmosfera, era ascunsă. În timpul unor percheziții, a trebuit să stea ascunsă scufundată până la gât într-un butoi cu apă. Altădată, a fost băgată într-o căpiță de fân. Câteva săptămâni a stat într-un pod, alături de un evreu polonez și unul rus, într-un spațiu în care abia putea face câteva mișcări. Apoi a fost ascunsă în casa unui polițist localnic. Și tot așa.

Viața ei era o mișcare continuă în imperiul fricii. Nu-și făcea nici un plan, se aștepta în orice clipă să moară. A realizat că vorbele ei nu conțineau timpul viitor. Mi-a mărturisit că a amorțit moral. Când mama ei a fost ucisă, nu a avut nici o reacție. Adică nici o reacție vizibilă. Prăbușirea era interioară.

SkR

După ce i s-a vindecat rana de la cap, mama Angelei a mai supraviețuit câteva luni în lagărul de la Mostovoi, ascunsă de Kolpensky în spital.

Știm din documente și istoriografie că satul Mostovoi (din județul Berezovca, condus de prefectul Leonida Popp și subprefectul Alexandru Smochină), plasat pe drumul dintre Berezovca și Dumanovca, era zonă de tranzit și execuții pentru evreii din Odessa, sudul Transnistriei și Basarabiei și pentru cei deportați din România. După cum spunea un supraviețuitor, Efraim Fleischman, Mostovoi era „un loc de moarte pentru toți, căci aproape toți care au fost aduși acolo au fost omorâți”. Sau, cum observa chiar șeful Legiunii de Jandarmi din Berezovca, Octavian Ursuleanu, „Mostovoi a fost cel mai grozav lagăr”.

Timp de câteva luni, mii de evrei au fost tranzitați spre județul Golta. O parte dintre ei au fost împinși peste Bug, unde au fost uciși de germani. În scurt timp, Golta a fost suprapopulată cu zeci de mii de deportați. Iarna 1941-1942 a fost teribil de rece. A izbucnit epidemia de la tifos, cu nenumărate focare. Foametea făcea și ea ravagii. Invocând motive sanitare și logistice, autoritățile române, în colaborare cu miliții locale de ucraineni, au executat sistematic deportații din Golta. În județul Golta, în special la Bogdanovca, Dumanovca și Acmecetca, au fost asasinați în jur de 70.000 de evrei, între decembrie 1941 – februarie 1942. A rămas în memorie drept „tărâmul morții”.

Ca urmare a  suprapopulării județului Golta, tranzitul a fost oprit, iar deportații au fost masați și în județul Berezovca. Au fost plasați în sate abandonate, în clădiri ale colhozurilor, în grajduri și hambare, pradă teribilului frig rusesc, epidemiei de tifos, foametei și agresivității localnicilor ucraineni și germani. După cum se explică într-un raport scris de medicul convocat în zonă (Andrei Gartner), „Mostovoiul a fost ales de gen. Mihai Iliescu, pe atunci colonel, pentru a servi de loc de execuție pentru evreii din sudul Basarabiei și Transnistriei. Locul a fost anume ales, căci era înconjurat de comune de coloniști germani”. Într-adevăr, în sudul Transnistriei erau mari colonii de germani; în județul Berezovca existau 42 de sate germane, cu peste 16.000 de locuitori; raionul Mostovoi cuprindea 16 sate germane.  

Județul Berezovca a fost destinație finală pentru aproximativ 35.000 de evrei, deportați din zona Odessei, din Basarabia și din România. Primul șef al Legiunii de Jandarmi Mostovoi, a fost auzind spunând că au fost omorâți 34.600 de evrei, din care s-au salvat doar 100. După ce Mostovoiul a fost golit de evrei, în zonă au fost deportați romi din România, la sfârșitul anului 1942.

Execuțiile erau făcute de jandarmi români sau germani localnici organizați în grupări paramilitare și plutoane de execuție. Etnicii germani din teritoriile ocupate erau coordonați de un „institut” creat încă din 1937 și controlat de SS, Volksdeutsche Mittelstelle, cunoscut mai bine sub prescurtarea VoMi. VoMi a creat un comando însărcinat cu executarea evreilor, a partizanilor și comuniștilor – Sonderkommando R(ussland), pe scurt SkR, subordonat direct lui Heinrich Himmler, liderul SS care nu privea cu ochi buni lăsarea în administrarea românească a Transnistriei și a unei largi comunități germane. SkR a luat locul Enisatzgruppe D, după ce unitatea de exterminare comandată de Otto Ohlendorf a părăsit Transnistria în toamna anului 1941, deplasându-se spre est. SkR a creat la rându-i unități de „autoapărare”, denumite Selbstschutz, un soi de miliție privată. Zonele controlate de germani, care se întindeau peste aria lor de locuire, erau stat în stat, autoritățile române având puțină putere asupra lor. Unitățile SkR, formate din SS-iști, și Selbstschutz, alcătuită din recruți localnici, au participat la executarea a zeci de mii de evrei în partea de sud a Transnistriei, inclusiv în zona unde se afla Angela.  

Periodic, jandarmii români selectau grupuri de evrei pe care le predau germanilor sau convoaiele de deportați erau interceptate direct de kommando-urile germane. Jandarmii români participau la masacre, fie asistând unitățile germane (prin selectarea pe grupuri și escortarea la locul execuției, executarea perchezițiilor, strângerea cadavrelor, incendierea sau îngroparea acestora etc), fie direct, intrând în componența plutoanelor de execuție. Câteva din convoaiele de deportați au fost executate direct de jandarmii români, fără coordonare germană. Evreii din peste 20 de convoaie au fost împușcați de germani și români în 1941-1943.

Castelul

Angela a pomenit repetat de două locuri ale groazei care i-au rămas întipărite în memorie: Castelul și Rastadt.

Castelul era o clădire impunătoare, dar deteriorată, din Mostovoi, deținută cândva de un potentat local, care a fost preluată de germani și români pentru a fi transformată într-un loc de detenție. Mii de evrei au fost ținuți acolo într-o mizerie inimaginabilă, loviți de boli și foame, sub amenințarea kommando-urilor din preajmă.

Rastadt era o colonie germană aflată la 8 kilometri de Mostovoi, în care acționa un comandament local al SkR, Bereichkommando 11 (Bk11), comandat de Rudolf Hartung, un personaj de o duritate extremă. Bk11 se deplasa în diferite locuri din județul Berezovca pentru a prelua coloane de evrei pe care le executa fie pe drum, fie le ducea în Rastadt sau în alte colonii germane din zonă.

Iată cum descrie distribuția forțelor un jandarm român aflat în misiune în zonă: „În vecinătatea Mostovoiului, la Rastadt și Lichtenfeld, erau două formații puternice de poliție SS germană cap de mort, cu efectiv de câte 5-600 de oameni, f(oarte) bine înzestrați și motorizați. În sectorul vecin, Vaselinovo, încă erau astfel de formații. În jud. Berezovca erau multe comune germane, care erau administrate de poliția germană.”

Cei mai mulți evrei, vreo 10.000, au fost preluați din Colosovca, unde opreau trenurile cu deportați care veneau din Odessa. Călătoria dura câteva zile, în vagoane de vite; deportații nu primeau apă și mâncare; erau nevoiți să-și facă nevoile în vagon (sau erau nevoiți să dea mită jandarmilor pentru evacuarea mizeriei). La Colosovca se făcea prima selecție pentru a fi trimiși la moarte cei care nu erau apți de muncă. Cu toții erau jefuiți. De la Colosovca, deportații erau duși pe jos la Castel.

Bk11 aduna periodic evrei din Mostovoi, din Castel, pentru execuții. Victimelor li se smulgeau dinții de aur, fie înainte de a muri, fie după, ori de către germani, ori de către jandarmii români. Cadavrele erau arse, în gropi sau în câteva cuptoare amenajate special pentru acest lucru. Mirosul îngrozitor răspândit în toată zona făcea ca execuțiile să nu fie un secret pentru nici un locuitor din estul Transnistriei. Iată cum povestește un jandarm român detașat în zonă: „Pe la începutul lunii decembrie 1941, am văzut în regiunea Visoli de lângă Rastadt fum abundent ieșind ca dintr-un crater, trei coloane care probabil ieșeau de la 3 cuptoare și interesându-mă am aflat că acest fum provenea de la cadavrele ce fuseseră împușcate de germani și aprinse în cuptoare. Am aflat cu această ocazie că aici și-au găsit moartea zeci de mii de nenorociți. La acea dată se vorbea de circa 50.000 de victime. Tot atunci am aflat că nemții, înainte de execuție, îi jefuiau”.

1942 a fost anul cu cele mai multe execuții. Cronologia lor este greu de stabilit, pentru că s-au păstrat puține documente oficiale – ordinele erau, în mare parte, orale, multe documente au fost distruse, operațiunile erau secrete etc. Avem la dispoziție, în schimb, mărturii ale participanților, martorilor și victimelor, a căror precizie temporală lasă de dorit, dar care ne ajută să înțelegem atmosfera sinistră din Transnistria. În multe situații în care au fost uciși toți evreii din coloană, singurii în măsură să depună mărturie au fost chiar jandarmii care au tras.  

Execuțiile

Coloanele de evrei au început să vină spre județul Berezovca după masacrul de la Odessa, din octombrie 1941. Valuri mai mari de deportați au fost în ianuarie-februarie, iulie și septembrie 1942. Batalionul 4 Operativ de Jandarmi, care se ocupa de escortarea evreilor, avea ordin să împuște pe drum pe oricine nu se ținea de coloană. Oricum, la destinație, județul Berezovca, majoritatea acestor evrei au fost asasinați.

De exemplu, în iulie 1942, au ajuns în gara Colosovca trei trenuri, cu 800, 400 și 300 de evrei, majoritatea de la Odessa, o parte din lagărul de deținuți politici de la Vapniarca. Primele două loturi de deportați au fost predate germanilor de locot. Ion Iordache, care îi ținea locul maiorului Ion Popescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Berezovca. Iordache a aflat că evreii din primul lot au fost omorâți de germani. Colonelul Ion Iliescu, șeful Jandarmeriei din Transnistria, i-a cerut lui Iordache să asiste la executarea celui de-al doilea lot, cu 400 de evrei de la Vapniarca.

Iată ce a povestit Iordache: „Acest convoi a venit cu trenul de la Vapniarca până în gara Kolosofca de lângă Mostovoi, de aici convoiul a fost preluat în primire de mine și l-am predat formațiilor SS germane ce așteptau în gară. De aici convoiul a fost condus la Visoli unde a avut loc execuția și am văzut cum îi executau cu pistolul în ceafă, după ce în prealabil îi dezbrăcau în pielea goală, hainele erau date populației civile nemțești, iar aurul era oprit de ei. Cadavrele au fost așezate într-o groapă format cuptor, straturi straturi de cadavre, alternate cu straturi de rapiță și apoi date foc, după ce în prealabil pe stropise cu benzină. Cuptoarele ardeau câte o săptămână sau chiar două, pentru că rapița îmbibându-se cu grăsimea cadavrelor alimenta focul”.

În cazul celui de-al treilea lot, de 300 de evrei, germanii au refuzat să-i preia pe motiv că fuseseră deja jefuiți și erau prea săraci. Comandantul german a explicat că nu-i putea motiva pe oamenii săi în lipsa „recompenselor” luate de la evrei. Iordache a întrebat la Inspectoratul de Jandarmi Transnistria ce să facă și a primit ordin ca evreii să fie executați de jandarmi. Mai departe povestește un alt jandarm, Dumitru Terțeleanu, șeful de post din Mostovoi: „Am însoțit și eu convoiul până la locul execuției și am văzut întreaga scenă. Evreii, înainte de executare, au fost dezbrăcați în pielea goală și împușcați, iar îmbrăcămintea a fost predată populației civile. Victimele mergeau până în buza cuptorului, în pielea goală, și plut. Constantinescu, din spate, cu o carabină îi împușca și aceștia cădeau în cuptor. Pentru că plut. Constantinescu Dumitru nu avea muniție suficientă, așeza victimele în flanc câte trei, pentru ca cu un singur cartuș să omoare trei persoane.”

Așadar, metodele ucigașilor erau similare. Până și practica „economisirii” gloanțelor a fost menționată, în alte mărturii, și în cazul germanilor. Angela auzise și ea de executarea mai multor oameni cu câte un singur glonte. Din această cauză, unii cădeau în groapă fără să fie omorâți și erau arși de vii.  După cum povestea o supraviețuitoare din Iași (Iudith Țucherman), „copiii și oamenii care nu au fost fatal împușcați pe câmpul de execuție, atât la Berezovca, cât și la Mostovoi, au fost stropiți cu benzină și aprinși de vii”.

Valizele

În septembrie 1942, ajungea la Mostovoi un grup de aproape 600 de evrei deportați din România pentru că au cerut în 1940 să treacă în URSS. Colonelul Ion Iliescu, inspectând transportul, le-a spus acestor oameni: „Ați vrut Rusia, na-vă Rusia!”.

Ni s-au păstrat câteva mărturii ale celor din acest transport. Dora (Dvoira) Kogan, născută în Odessa și prinsă în București de evenimentele din vara anului 1940, a cerut să se întoarcă acasă. Nu a mai apucat să plece, în scurtul interval oferit de sovietici până la închiderea granițelor, după preluarea Basarabiei și nordului Bucovinei. În septembrie 1942, la miezul nopții, un comisar a intrat în casă și i-a arestat soțul. După câteva zile a fost arestată și ea. I s-a spus să-și ia bagaj și a încărcat două geamantane. A luat și bani și bijuterii. La închisoare a aflat că vor fi deportați într-un grup mare în Transnistria. Au fost încărcați câte 40-50 în vagoane și au fost duși la Tiraspol, apoi la Colosovca. Drumul a fost un coșmar pentru deportați, din cauza foamei și mizeriei. Jandarmii și localnicii i-au stors de bani. O pâine a ajuns să coste 60.000 de lei. Nevoile și le făceau în vagon și le aruncau printre gratiile micilor ferestre. Dacă doreau să se deschidă vagonul pentru a evacua mizeria trebuiau să facă chetă pentru a-i plăti pe jandarmi. La Tiraspol au fost somați să predea bijuteriile. I-a rămas întipărită în memorie imaginea unui copil lovit la cap, cu o despicătură urâtă, pe care jandarmii nu au acceptat să-l ducă la spital. De la Colosovca la Castel au fost duși pe jos. Soțul Dorei, Ioil Kogan, era bolnav de diabet și inimă, iar starea i s-a înrăutățit pe drum. Dora a fugit din Castel să caute un doctor și l-a găsit pe Kolpensky. Apoi a negociat cu un locotenent de jandarmi, iar acesta i-a cerut cele două geamantane din piele luate din București în schimbul permisiunii de a merge la medic. Acesta a fost norocul familiei Kogan. Cât au lipsit, cei aproape 600 de evrei din Castel au fost ridicați și executați. 

„Trimiși la lucru”

Trenul de deportați a fost preluat, pe 16 septembrie 1942, de comandantul Legiunii de Jandarmi Berezovca, maiorul Ion Popescu, dar imediat s-au prezentat în gara Colosovca doi ofițeri germani, care au spus că au permisiunea colonelului Iliescu să preia lotul de evrei. Întrucât au apărut câteva neclarități privind ordinele, evreii au fost duși la Mostovoi, la Castel, și au fost preluați ulterior de germani. În acte, Popescu a scris că, pe 18 septembrie, 598 de evrei „au fost predați pentru lucru Poliției Germane din Rastadt”.

Predarea „pentru lucru” erau un eufemism și o exprimare codată a cărei semnificație era clară pentru toți jandarmii. Iată traducerea sistemului folosit, chiar din gura unor jandarmi. Iordache, citat și mai sus, declara: „La execuție se întrebuințau formațiuni germane (formate) de nemții localnici din jud. Berezovca și aceasta pentru a fi mascată se recurgea la următorul sistem: se aprobau nemților loturi de evrei pentru muncă, realitatea fiind că îi trimiteau la execuție pentru că nemții îi jefuiau întâi și apoi îi executau”.

Un alt jandarm din județul Berezovca, care a stat în post pe toată durata războiului, Constantin Teodorescu, spunea același lucru: „În timpul cât am stat în Leg(iunea) Berezovka, au fost executați, după aprecierea mea, minim 20 de convoaie din ordinul Inspectoratului de Jandarmi Odesa, care dădea ordin Legiunii să dispară acești oameni, iar ca organ de execuție erau folosiți nemții din coloniile Rastadt și Visoli. Este drept că aceste convoaie erau date sub pretext de muncă însă în realitate – și acest lucru îl știa și ultimul jandarm din Legiune – că ei sunt dați spre a fi exterminați”.

În fine, șeful de post din Mostovoi, din perioada 1.12.1942-1.07.1943, plutonierul Ion Cârligel, ne spune și el că jandarmii „se înțelegeau cu nemții ca să-i împuște și pentru ca ai noștri să fie acoperiți îi puneau pe nemți să semneze dovezi că i-au primit pentru lucru. În realitate, toată lumea știa trucul, că îi lua(u) că să îi împuște. Au fost astfel predați mii și mii de evrei germanilor din Rastadt și Lichtenfeld”.

Evreii deportați din România au fost duși pe jos, în marș forțat, de la Colosovca la Castel, în Mostovoi. Pe drum au fost jefuiți și bătuți. Jandarmii i-au amenințat că vor fi dezbrăcați, uciși, aruncați în gropi comune și incendiați. Unii evrei au crezut, alții și-au spus că erau doar amenințări pentru a stoarce și mai mulți bani și obiecte de valoare de la ei. Printre cei care nu au crezut amenințarea se număra Iosif (Zuță) Abramovici, un simpatizant comunist din Botoșani. În grupul deportaților se găseau și deținuți politici din Lagărul de la Târgu Jiu sau din închisorile locale ale Siguranței, care urmau să ajungă în Lagărul de la Vapniarca. La Tiraspol s-au pierdut actele transportului așa că „politicii” au fost trimiși alături de ceilalți la Mostovoi. Abramovici mărturisea cu cuvintele sale ceea ce mai târziu, în istoriografie, va fi cunoscut drept „criza de imaginație în fața Holocaustului”: „Nu puteam să-mi închipui că atrocitățile pot fi într-adevăr atât de sălbatece. (...) Nu puteam crede că realitatea va fi într-adevăr atât de crudă. Nu mult după aceea am văzut că teroarea fascistă nu cunoștea marginea cruzimii. Chiar și în poveștile cele mai fantastice nu le găseai”. Lui Abramovici jandarmii i-au spus „mai mult valorează un câine aici decât un jidan”.

Jaful

Iosif Abramovici a povestit ce s-a întâmplat cu grupul deportaților odată ajuns la Castel. Jaful a continuat la o scară mult mai mare. Bagajele oamenilor erau prădate sau furate cu totul de jandarmi și voluntari ucraineni fie sub amenințare, fie prin înșelătorie. „Se duceau de obicei la femei sau oameni mai bătrâni și spuneau că vor să-i ajute în ducerea bagajelor. Imediat ce li se dădeau bagajele, jandarmii dispăreau cu ele”. Pentru a-i intimida pe deportați, un evreu din Basarabia a fost ales la întâmplare, l-au acuzat că a înjurat armata română, a fost umplut de sânge în fața tuturor și apoi a fost dus să fie împușcat. „Noaptea petrecută în Castel a fost o noapte plină de chinuri și de groază care nu se poate descrie. Nu se pot relata acele amenințări și terorizări din partea jandarmilor precum și chinurile la care am fost supuși în acea noapte: plânsete, țipete, oameni rămași fără hrană și fără îmbrăcăminte, fără nici o perspectivă de a-și putea câștiga existența, fără nici o legătură cu cei de acasă, familii cu copii mici care nu aveau ce mânca a doua zi etc.”

O femeie deportată din Iași, Frida Lazarovici, care a ajuns mai târziu la Castel, a găsit pete de sânge pe pereți și scrijelituri precum: „Aici au fost împușcați fără vină deportați”, „Aici am murit de foame”. I s-a povestit că trupele germane au încercuit Castelul, i-au încărcat în camioane și au fost trimiși la Rastadt. Înainte de a veni germanii, din grupul mare au fost selectate de către jandarmii români câteva zeci de persoane mai înstărite, care au scăpat de execuție. Așa a scăpat Abramovici.

Moritz Friedman, din Botoșani, a scăpat pentru că era frizer și i-a tuns pe jandarmi în trenul de la Tiraspol la Colosovca. Jandarmii s-au gândit că mai au nevoie de el. Mortiz a reușit să o scoată și pe soția sa, Debora, pe care a prezentat-o ca sora sa. Cei doi au fost ascunși într-o bucătărie la postul de jandarmi care era aproape de Castel. Acolo a fost adus și cel care trecea drept șef al evreilor din Mostovoi, Max Horovitz, împreună cu soția, copilul și un cumnat. Horovitz a cerut să fie trase obloanele și să se vorbească în șoaptă, pentru că veniseră germanii pentru a-i lua pe evrei. Apoi au fost aduși în bucătărie și evreii bogați despre care povestea Frida Lazarovici. S-au adunat vreo 30 de persoane. Horovitz era intermediarul jandarmilor, cerând de la evreii dinăuntru bijuterii, ceasuri, inele, haine, încălțări, stilouri, ca să fie lăsați în ascunzătoare. După o vreme, jandarmii au făcut o nouă selecție, trimițând la moarte o parte dintre cei adăpostiți.

Clara

Să revenim la Angela Onitzkansky. Mama Angelei, Clara, a aflat de la un țăran ucrainean că în lotul de deportați era și sora sa din Galați, Sonia Zeligman. Într-adevăr, în lista de deportați în județul Berezovca păstrată în arhive îi găsim pe Sonia (Sara) și soțul Carol (Haim) Zeligman, împreună cu cei doi fii, Avram și Iosif, au fost deportați în județul Berezovca. Deportaților li s-a spus că vor fi folosiți la muncă.

La apariția germanilor din Bk11 în zonă, Kolpensky s-a grăbit să le ascundă pe Angela și mama sa Clara într-o căpiță de fân în curtea unui garaj. Dar Clara nu avea liniște. Bănuia că evreii de la Castel vor fi executați. Și i-a spus Angelei că vrea să iasă din ascunzătoare. Degeaba a plâns fata ei și s-a rugat de ea să nu plece, să n-o lase singură. Mama nu s-a lăsat înduplecată. Și a ieșit. După care Angela a auzit împușcături.

În momentul în care Clara Onitzkansky fugea spre Castel, a fost văzută de un caporal de jandarmerie pe nume Ion Papuc, care a tras spre ea și a nimerit-o în mână.  În loc să ducă rănita în spital, Papuc a dus-o la postul de jandarmi. Debora Friedman, soția lui Moritz Friedman, a văzut-o la postul de jandarmi când era bătută crunt de un jandarm, sergentul major Aurel Lungu, pentru că i-a cerut să-i salveze fata, pe Angela. Lungu escortase la Mostovoi un grup de peste 400 de evrei de la ferma Suha Balca. După război, a fost acuzat că pe drum împușcase cel puțin 15 evrei fie pentru că erau vârstnici, fie pentru că a vrut să-i jefuiască. Evreii de la Suha Balca, care erau „mai mult schelete”, au fost predați germanilor, împreună cu deportații din România.

Angela a aflat apoi că mama ei a fost chinuită îndelung. Când striga că e mamă, că are o fată Jenny, că fata o să piară fără ea, jandarmii au remarcat că are dinți de aur. Și s-au apucat să-i scoată dinții, pe viu. Ultima dată a fost văzută într-o căruță, alături de sora ei, de către țăranii localnici, care asistau la crime ca la spectacol. Clara le-a strigat să aibă grijă de Jenny.

Angelei i s-a spus că mama ei a fost omorâtă la Rastadt, împreună cu sora sa.

SS-iștii din BK11 și miliția Selbstschutz i-au dus pe evreii de la Castel – cei deportați din România și cei aduși de la Suha Balca – la Rastadt și i-au executat. Apoi au dat foc cadavrelor.

Crima în masă a fost executată pe 19 septembrie și a fost raportată a doua zi de Sectorul de Jandarmi Mostovoi. Era în preajma Iom Kipur, cea mai importantă sărbătoare evreiască, pe 21 septembrie 1942.

Nudelman

Din grupul de circa o mie de evrei duși la Rastadt de Iom Kipur, unul a scăpat și a putut povesti după război ce a văzut. Haskel Nudelman a fost deportat din București în grupul de 598 de persoane. A înțeles încă de pe drum ce îl așteaptă, pentru că jandarmii s-au opus sistematic ca deportații să bea apă și să mănânce. Locotenentul Dumitru Osețchi, însărcinat cu garda trenului de la Tiraspol la Colosovca, intra în vagoane pentru a-i jefui. Tot Osețchi a scos din convoi două femei, mamă și fiică, și le-a predat germanilor, care le-au împușcat. La Castel, Nudelman s-a îngrozit și el de petele de sânge de pe pereți și de inscripțiile sumbre.

În jur de 150 de evrei au fugit din Castel, adăpostindu-se în sat. După un timp, au venit germanii – „SS cap de mort”, adică Bk11, și „o poliție de nemți înarmați din colonia germană Rastadt”, adică Selbstschutz. Coloana de circa 1.000 de evrei a fost dusă spre Rastadt. Cu vreo trei kilometri înainte de colonie, știind că merge la moarte sigură, Nudelman a rupt-o la fugă. Germanii cu tras cu arme automate în el, l-au rănit la picioare, dar a continuat să fugă și nu l-au prins. S-a ascuns în buruieni și și-a pansat rănile cu izmenele. La un kilometru de locul unde se afla, germanii au început execuțiile. A văzut totul cu ochii lui. La început au fost luați copiii, apoi femeile și la urmă bărbații. Auzea țipetele disperate ale victimelor. Cadavrele și răniții au fost aruncați în groapă comună și, la lăsarea nopții, au fost aruncate paie și gaz, și s-a dat foc.

Nudelman s-a întors în Mostovoi, unde a stat ascuns 24 de ore într-un WC, apoi a fost adăpostit de un evreu tâmplar care lucra pentru Pretură. A fost primit bine, i s-au dat haine, s-a pansat. Între timp, jandarmii declanșaseră vânătoarea pentru a-i prinde pe toți cei care evadaseră din Castel. Civilii au fost avertizați că vor fi împușcați dacă vor adăposti evrei. Nudelman s-a predat, de teamă să nu provoace neplăceri celui care l-a adăpostit. Era 19 septembrie. A ajuns la postul de Jandarmi, alături de grupul de protejați și de cei care fuseseră prinși după trecerea germanilor. S-a făcut o nouă selecție și Nudelman a avut noroc de o femeie, care a spus că lucrează pentru Prefectură. Cei selectați, în general cei mai bine îmbrăcați, pe care jandarmii doreau să-i jefuiască, au fost executați. Au rămas în viață șaisprezece evrei.

Zeligman

Angela Onitzkansky, șocată de dispariția mamei, a aflat că, în toată nenorocirea, s-a întâmplat și o minune, de fapt, mai multe. Unchiul ei, Carol Zeligman și cei doi fii, Avram și Iosif, au scăpat din masacru, într-o succesiune de episoade miraculoase. Angela știe detalii de la Avram Zeligman, de care a rămas apropiată până la moartea acestuia, acum câțiva ani. Am putut completa povestea cu declarațiile lui Avram și Carol Zeligman, date în ancheta postbelică a jandarmilor de la Mostovoi, pe care le-am găsit în arhive.

Familia Zeligman a fost scoasă din Castel, se pare, ca urmare a intervenției unei cunoștințe. Nu știm dacă este vorba de Clara Onitzkansky sau de altcineva, care îi știa pe jandarmi. După cum povestește Carol Zeligman, persoana în cauză „a aranjat prin ce împrejurare nu ştiu, de am fugit de sub pază”. Tatăl și cei doi fii au fost scoși din Castel de plutonierul Dumitru Terțeleanu, șeful de post din Mostovoi, căruia i-au dat o dantură de aur și două ceasuri. Au stat ascunși într-o casă, timp în care au dat încă un ceas și două stilouri sergentului Lungu și caporalului Papuc. A doua zi după ce a plătit taxa de protecție, familia Zeligman a fost urcată în căruțe, împreună cu un grup de vreo cincizeci de evrei, spunându-li-se că vor fi duși la un colhoz pentru a fi ascunși. Era noaptea de 19 spre 20 septembrie. După un kilometru sau doi, bărbații au fost dați jos, au fost duși lângă o groapă de 15-20 de metri gata săpată și au fost somați să se dezbrace. Carol Zeligman a văzut îngrozit când un jandarm, Franz Căliman, îl străpungea cu baioneta pe un bărbat din grup, pe nume Iacob Grill. Soția lui Grill, Ana, a început să țipe și a fost împușcată. Avram Zeligman, pe-atunci un băiat de 13 ani, a cerut permisiunea să-și facă nevoile, iar Papuc s-a îndreptat amenințător spre el. Carol Zeligman, pentru a nu asista la moartea fiului său, a luat-o la fugă. Jandarmii au tras după el, dar a fost nimerit de un singur glonte, care i-a sfâșiat urechea. S-a ascuns într-un lan de porumb. A doua zi a fost prins de jandarmi și dus la beci. Papuc l-a anunțat că îl va omorî, dar a fost făcut scăpat din arest de un alt jandarm, căruia îi dăduse un tricou. A fost încredințat lui Max Horovitz, ajungând în grupul celor răscumpărați, pomenit anterior. A fost ascuns la spital, cu ajutorul Angelei și al doctorului Kolpensky.

Să ne întoarcem pe platoul pe care trebuia executată familia Zeligman, alături de ceilalți. Papuc a vrut să-l omoare pe Avram Zeligman, dar arma nu i-a funcționat și l-a lovit de trei ori în cap cu patul armei. A căzut printre cadavre. Fiind plin de sânge, jandarmii l-au crezut mort. A stat o vreme ascuns între morți, după care a luat-o pe câmp. A fost prins din nou de jandarmi și a scăpat încă o dată, fugind într-un lan de porumb. Apoi a fost ascuns în spital, alături de tatăl său. A rămas toată viața cu o gaură în cap și cu probleme de sănătate severe. Fratele, Iosif (12 ani), a scăpat și el. Mama, în schimb, a rămas la Castel și a fost ucisă de germani împreună cu Clara.  

Kirschen

De busculada creată odată cu fuga lui Carol Zeligman au mai profitat doi bărbați. Unul dintre ei, Rudolf Kirschen, ne-a lăsat o mărturie. Rudolf și soția sa, Tauba, au fost deportați din București la început de septembrie 1942, în vagoane de vite închise pe dinafară. În vagoane erau îngrămădiți câte 40, inclusiv bătrâni și copii de 2-3 ani. La Mostovoi au ajuns în Castel. Curând a fost adus și grupul de evrei din Suha Balca. Starea acestora era mizerabilă. Simțind iminența pericolului, soții Kirschen s-au interesat cum pot pleca din Castel. Au aflat că în schimbul unei sume consistente de bani, jandarmii îi puteau duce în sat sau la spital. Și au plătit.

Decizia le-a salvat viața. Jandarmii i-au dus la o „gazdă” în satul Mostovoi. Între timp, au venit germanii și i-au ridicat pe cei din Castel, în două transporturi.  

Dar nici cei care plătiseră pentru protecție nu erau în siguranță. Curând aveau să afle că, de fapt, au intrat într-un mecanism periculos de extorcare, care nu făcea decât să amâne moartea cu câteva zile. În cele două zile cât au stat în „gazdă”, evreii din sat au fost hărțuiți continuu. „Ne-au terorizat jandarmii”, spunea Rudolf Kirschen, adăugând că „aceștia ne cereau mereu lucruri ca să ne cruțe viața”. Până la urmă, jandarmii s-au decis să-i ucidă.  

Când a fost dus pe platou alături de ceilalți bărbați, Rudolf era ținut strâns de jandarmul Franz Căliman, cu baioneta proptită în spate. La un moment dat, situația s-a precipitat, iar Căliman a slăbit strânsoarea. Profitând de întuneric, Rudolf a sărit peste groapă și a luat-o la fugă. Nu a fost nimerit de gloanțele trase după el. A stat ascuns, culcat, toată noaptea. A auzit o vreme horcăielile sfâșietoare ale lui Grill, cel înjunghiat cu baioneta de Căliman.

Dimineața, pe locul masacrului a găsit o groapă comună. A scormonit cu mâinile în căutarea soției sale, Tauba. Nu a găsit-o. A întrebat de ea și la un colhoz din zonă și, cum bănuia că a fost omorâtă, a hotărât să se sinucidă. S-a spânzurat.

Un țăran rus l-a văzut și a crezut că este parașutist. A intervenit repede și l-a salvat. Până la urmă, Rudolf a ajuns tot la spital și a fost salvat de același Kolpensky. După vreo trei zile de la internare, a fost descoperită o femeie pe câmp. Era Tauba, soția, pe care o credea moartă.

După război, a depus mărturie și Tauba. A povestit cum, în timpul busculadei de care a profitat și soțul ei, s-a desprins de grupul de femei și a dispărut în noapte.

Violul. Violurile

După masacrul de Iom Kipur, a fost numit un nou șef al Legiunii de Jandarmi Berezovca în persoana maiorului Octavian Ursuleanu. În timpul mandatului său, care a început la 25 octombrie 1942, a scăzut numărul crimelor pentru că deportările masive spre Mostovoi s-au oprit.  

Ursuleanu a ales calea corupției, luând bani de la evrei pentru a le cruța viața. „Acest maior”, a povestit un martor, „simțind schimbarea vremurilor, a introdus un regim mai moale, ocupându-se mai ales cu afaceri și cu șantajarea deportaților”. După război, a fost judecat pentru crime de război. Camarazii săi au avut cuvinte de laudă, comparându-l cu perioada anterioară, când comandant era maiorul Ion Adam Popescu. Totuși, ancheta a scos la iveală numeroase crime și abuzuri comise în timpul lui Ursuleanu. Angela știa mai bine.

Angela, care între timp împlinise 16 ani, ieșea din când în când din ascunzătoare ca să facă rost de mâncare. Ducea mâncare și altora. Așa a fost prinsă. Ursuleanu i-a cerut lui Pierdevară: „Ia adu la mine pe virgina aia, fata aia drăguță, cu codițe blonde”. Angela a fost dusă la jandarmerie și băgată într-o cameră cu Ursuleanu. „M-a trântit pe pat, a scos totul de pe mine și s-a aruncat peste mine. Atunci a fost violul. Apoi a bătut la ușă Pierdevară, care i-a spus că au venit germanii în control. Ursuleanu i-a spus «Ia-o și arunc-o afară!». Și m-a luat și m-a aruncat în stradă. Am umblat toată noaptea moartă, zdrențuită la vârsta aia, să găsesc spitalul. Kolpensky m-a luat și atunci m-a ascuns în pod”. Era mai 1943.  

„Au fost multe violuri în Mostovoi”, mi-a spus Angela. „Până la urmă, eu eram cea mai protejată, pentru că mă ținea ascunsă Kolpensky”. Angela știa de o fată, Rita, care a fost violată de 18 jandarmi. Până la urmă a scăpat și, după război, a ajuns în Israel.

Documentele din arhiva CNSAS confirmă violurile. Într-un raport privind crimele de la Mostovoi, întocmit chiar în timpul războiului, stă scris: „Jandarmii violau femeile. Cele care li se împotriveau erau omorâte. Țara în care bolile venerice au fost complet stârpite au umplut-o în 2 ani cu sifilis și blenoragie.”

Jandarmii violau și fete minore, și femei în vârstă. Coșmarul femeilor începea încă de la sosire, când se făceau selecția și perchezițiile. Perchezițiile erau brutale, intruzive. Femeile arătoase erau trase deoparte, iar bărbații lor erau trimiși la muncă și/sau la moarte.

Ca și în cazul crimelor, eufemismul codat folosit pentru a camufla violul era „muncă”. După cum își amintește un martor (Mihai Bartza), „majoritatea evreicelor frumoase era invitate (sic!) la postul de jandarmi sub pretextul prestării diverselor munci. Acolo femeile și fetele erau batjocorite de jandarmi.”

Știm din documente că violurile au început încă din perioada în care șef al Legiunii de Jandarmi Berezovca era Ion Popescu. Chiar acesta a dat tonul. Iată ce povestește un supraviețuitor, Mihail Hausner: „Maiorul Popescu venea pentru alegerea fetelor pe care le lua cu el, le viola, promițându-le că le va cruța viața, iar după ce își bătea joc de ele ordona împușcarea lor. Față de mine a scos din rândul celor veniți pentru ultima dată pe o fată pe nume Nadia care a fost violată și îmbolnăvită de sifilis.”

Un medic mobilizat în Transnistria, Andrei Gartner, a povestit, după război, că maiorul Popescu avea un harem de 30 de fete. După scurt timp, o parte din fete s-au sinucis de rușine și groază, celelalte au fost asasinate.

Cea mai clară mărturie vine de la o femeie, Olga-Cornescu Averbuch, evreică basarabeancă deportată la Tiraspol, apoi la Mostovoi. La Tiraspol, a aflat și ea de practica „haremurilor”. Maiorul Nicolae Scriban, fost pretor al Diviziei 14 Infanterie în timpul Pogromului de la Iași, cel care îndeplinea atribuții de primar la Tiraspol, ținea închise la Baia din oraș un grup de tinere evreice, deportate din Basarabia, pe care le viola pe rând. În cele din urmă, după cum povestește Olga-Cornescu Averbuch, fetele au fost duse în ghetoul din Tiraspol, „într-o stare deplorabilă, înspăimântate prin ce trecuseră și spuneau că primarul s-a purtat foarte brutal cu ele”. După o zi, fetele au fost scoase din ghetou și executate. Olga a fost mutată la Mostovoi. Acolo l-a văzut de mai multe ori pe maiorul Popescu venind în mijlocul deportaților pentru a-și alege fete, „pentru a trăi cu ele, promițându-le că le duce cu el la Berezovca, salvându-le în felul acesta de la moarte”. Olga a fost și ea ademenită, dar a refuzat, rămânând în Mostovoi până când au sosit trupele sovietice, în 1944.

Apoi a venit la conducerea Legiunii de Jandarmi Octavian Ursuleanu. În declarațiilor postbelice ale unor jandarmi apare că acesta a pus capăt violurilor. Angela spune încă că „Ursuleanu era șeful violurilor!”.

Într-adevăr, anchetarea jandarmilor, după război, a scos la iveală numeroase dovezi despre violuri făcute în timpul lui Ursuleanu. O mărturie prețioasă ne-a rămas de la Alexe Rușciuc, funcționar român care a fost desemnat primar al orașului Berezovca între 1 noiembrie 1942 și 1 februarie 1943. Rușciuc a intrat în conflict cu Jandarmeria după ce a desființat poliția comunală, care era folosită de jandarmi pentru jefuirea evreilor. Căutându-i-se o vulnerabilitate, Rușciuc a fost descoperit că avea o relație cu o funcționară de la Pretura Berezovca, Taisia Ștefănescu, care a fost acuzată că era spioană evreică. Rușciuc a fost destituit și internat la Mostovoi împreună cu iubita sa. „Cu această ocazie, povestește Rușciuc, ca internat în lagărul de la Mostovoi, am cunoscut îndeaproape viața internaților, care (era) înspăimântătoare. Desculți și dezbrăcați în plină iarnă, mureau de foame. Fetele erau violate, iar ajutoarele ce soseau erau confiscate de către maiorul Ursuleanu. Jandarmii făceau beții și, în stare de ebrietate, sub conducerea locotenentului suspomenit (Dumitru Pandrea n.a.) și (a) sublocotenentului (Aurel) Herghelegiu și (Petru) Pântea ne luau la bătaie pe toți, maltratându-ne îngrozitor.”

Iată doar câteva exemple concrete cu violuri din timpul lui Ursuleanu. Un plutonier de jandarmi pe nume Eugen Simota, responsabil pentru multe asasinate, a violat o fetiță de 15 ani. Dezvăluirea a fost făcută, după război, de un camarad de-al său, care văzuse fetița plângând și plină de sânge. Dumitru Pandrea, locotenentul fost învățător pomenit anterior, a dezvirginat o evreică pe nume Mariana și apoi s-a lăudat cu cearșaful plin de sânge în fața pretorului.

Terțeleanu avea și el „un harem întreg de fete și femei”. Jandarmul Gheorghe Pană, purtător de boli cu transmitere sexuală, a îmbolnăvit mai multe fete. Pe 30 aprilie 1943, dintr-un grup de evrei transportat pentru muncă la un colhoz, jandarmii au scos două fete pentru a le silui. Fetele au început să țipe, dar jandarmii le-au spus cu cinism: „De ce mai strigați, oricum veți fi omorâte!” Cel puțin una dintre ele a fost, într-adevăr, omorâtă, cealaltă a fost dată dispărută. Și evreii din restul convoiului au fost împușcați.

În documente există nenumărate mărturii de acest fel. Concluzia este una singură. Pe lângă crime, torturi și bătăi, violența sexuală făcea ravagii la Mostovoi, ca și în restul Transnistriei.

Corupția

Din nou, la Angela. Săptămânile cât a stat în pod i s-au părut Angelei o veșnicie. Kolpensky venea în fiecare seară și aducea mâncare, ei și celor două băieți cu care împărțea ascunzătoarea. Locul era foarte greu accesibil: mâncarea era pusă într-o găleată care era ridicată cu o frânghie până la ei.

După o vreme au considerat că lucrurile s-au mai liniștit și au ieșit din ascunzătoare. Angela tot cu precauție umbla, pentru că pericolele erau la tot pasul. Ursuleanu a fost auzit spunând că Jenny trebuia omorâtă pentru că deja știa prea multe. Războiul mergea prost pentru germani și români, care începeau să se gândească la vremurile de după.

Existau și câțiva evrei care colaborau cu autoritățile române și germane, sperând să se salveze pe ei denunțând pe alții. Unul din colaboratorii Jandarmeriei era chiar un lider al evreilor din Mostovoi, Max Horovitz, originar din Cernăuți. De asemenea, lucrau îndeaproape cu Ursuleanu liderul evreilor din Berezovca, Bruno Grosu, medic dentist originar din Iași, care era ajutat de Gustav Segall, Mișa Grotugolov și Mendel Carol. Colaboratorii Jandarmeriei au ajuns să se denunțe și între ei, așa că Grosu și Segall au făcut ca  Grotugolov, Mendel Carol și soția lui să fie executați.

Această atrocitate a sporit autoritatea lui Grosu și Segall, care amenințau pe oricine li se opunea că vor fi trimiși la moarte. Ei îi forțau pe ceilalți să plătească o taxă de protecție periodică maiorului Ursuleanu. Pe lista celor care au dat bani șefului Legiunii de Jandarmi Berezovca se număra și familia Zeligman. Așa au scăpat tatăl și cei doi fii.

Până la urmă a fost asasinat și Max Horovitz, împreună cu familia. Era în convoiul cu cele două fete, menționat înainte, din 30 aprilie 1943. Întâi a fost împușcat, jefuit și apoi a fost tăiat în bucăți. Colaboraționismul nu l-a salvat. Bruno Grosu a fost condamnat, după război, la muncă silnică pe viață, dar nu a fost găsit de anchetatorii din România.

Corupția decidea de multe ori între viață și moarte. Ursuleanu, cu ajutorul colaboratorilor săi evrei, dezvoltase un complicat mecanism de extorcare a deportaților. S-a întors în țară cu o avere. Supraviețuirea trebuia plătită și orice plată o aștepta pe următoarea. Jandarmii din subordine făceau la fel. Angela spunea că Pierdevară amenința pe oricine cu moartea până primea bani sau bijuterii. După o vreme, plata expira și cerea din nou șperțul îngăduinței. Ursuleanu era mai subtil, lucrând prin intermediari, cu mize mai mari.

Orfanii

După ce a ieșit din ascunzătoare, Angela a fost surprinsă, la un moment dat, în timp ce umbla după mâncare, de un polițist ucrainean, care colabora cu românii și germanii. Dar nu a dat-o pe mâna lor. I s-a făcut milă și a dus-o acasă la el, într-un sat. Angela are amintiri ceva mai frumoase din acea perioadă, pentru că familia polițistului a avut grijă de ea. A fost îndrăgită și de săteni. Toată lumea a pus umărul la salvarea fetei.

Din gură în gură a aflat de Angela un deportat politic, Iosif Abramovici (Vasile Bordeianu), un botoșănean înstărit, cu vederi comuniste. Deținuții comuniști aveau o situație mai bună. Erau mai bine organizați și primeau susținere de la organizațiile comuniste din țară și mai ales de la cele din rezistența sovietică. Odată cu schimbarea situației războiului, au fost menajați întrucâtva de jandarmi, din motive tactice.

Abramovici a negociat cu Ursuleanu soarta Angelei. Maiorul a cerut câteva zeci de mii de lei în schimbul ei. Abramovici a trimis vorbă acasă la Botoșani și l-a plătit pe Ursuleanu să o treacă pe Angela pe lista de orfani care urmau să se întoarcă în România.

Liderul evreimii române Wilhelm Filderman îl bombardase cu memorii pe dictatorul Ion Antonescu pentru a cere repatrierea deportaților. I s-au alăturat și alte voci cu autoritate. Intrase pe fir și Crucea Roșie. Rapoartele autorităților transnistrene erau îngrijorătoare. Centrala Evreilor din România, organizația servilă înființată de regimul antonescian, nu a putut evita în rapoartele sale constatările sumbre făcute în teren. Până la urmă, Antonescu s-a lăsat înduplecat. Începând cu decembrie 1943, au fost repatriați deportații dorohoieni, iar la 6 martie 1944 au fost readuși în țară peste 1.800 de orfani din cei 5.000 aflați în Transnistria.

Angela a prins acest prim transport. A fost trecută în listă sub numele fals de Rozalia Brenner, după numele unei fete care murise, și o vârstă mai mare decât cea reală. Despărțirea de Kolpensky a fost dureroasă. Recent, Angela a aflat că i s-a ridicat o statuie la Mostovoi, ca semn de apreciere pentru numeroșii evrei pe care i-a salvat.

Grație lui Bordeianu și celor 10.000 de lei, Angela a ajuns în țară, unde a fost plasată la Orfelinatul de la Iași. În buzunar avea o bucată de hârtie scrisă de mână și cu semnătura lui Ursuleanu, datată 25.09.1943. Era o adeverință care arăta că „Jelly Onițcanschi” era înscrisă în evidențele Legiunii de Jandarmi Berezovca și că era folosită la muncă (forțată).

Odată cu înaintarea sovieticilor, au fost eliberați și ceilalți deportați din Transnistria. În urma lor, a rămas umbra morții. Peste tot erau gropi comune acoperite superficial, din care câinii smulgeau rămășițele celor uciși. Ruine, zdrențe și multă jale.

Final

Când a ieșit din lagăr, Iosif Abramovici, care și-a schimbat numele în Vasile Bordeianu (după numele soției, Emilia Bordeianu), a venit după Angela la orfelinat. A găsit-o în zdrențe. A îmbrăcat-o cu haine de-ale lui și a luat-o acasă la Botoșani. Apoi s-au mutat cu toții la București. Angela a locuit la familia Bordeianu mult și bine, până s-a măritat. A făcut facultatea. Vasile Bordeianu a ajuns important în Partidul Comunist, apoi a fost marginalizat și, într-un târziu, a plecat din țară.

La București, Angela a fost convocată la Tribunalul Poporului, în 1945, pentru a depune mărturie despre călăii de la Mostovoi. A dat două declarații, una în aprilie, alta în iulie. A povestit o parte dintre grozăviile prin care a trecut. Printre altele, a povestit că și alți jandarmi au încercat să o violeze: Papuc, Terțeleanu și Lungu. A văzut personal cuptoarele în care ardeau cei împușcați. A văzut o fată împușcată în fața ei. A povestit că la început execuțiile erau făcute de germani, apoi au preluat jandarmii români. La Tribunal, în iulie 1945, Angela a dat ochii cu Șura Pierdevară. Acesta s-a aruncat la picioarele Angelei, a început să plângă, i-a sărutat picioarele, cerând iertare și o declarație favorabilă. „Jenny, ai grijă de mine, te rog, am un copil acasă”, striga Pierdevară. Angela nu a vrut să se uite la el. Pe Ursuleanu, Papuc sau Căliman nu i-a văzut.

Ursuleanu a stat în închisoare până în 1961 și încă doi ani în domiciliu obligatoriu. A fost urmărit informativ de Securitate până în anii ’80. Dosarele sale penale și informative se află la CNSAS. Pierdevară a stat în închisoare până în 1955, când a fost grațiat. Terțeleanu a fost grațiat în 1964 și a fost ținut sub urmărire informativă până în 1977, când a murit. Herghelegiu a fost eliberat în 1956. S-a retras la Piatra Neamț și a fost urmărit informativ până când a murit, tot în 1977. Căliman a murit în noiembrie 1945. Lungu a fost eliberat în 1956. A fost ținut sub lupa Securității până la moartea sa, în 1982. De Papuc nu se mai știe nimic.

Angela s-a căsătorit cu un supraviețuitor al Pogromului de la Iași, Benone Genesco (Beno Ghetler). Beno trecuse și prin calvarul muncii forțate în Transnistria – la Balta, Moghilev, Berezovca, Râbnița, Nicolaev etc. La un moment dat, a evadat împreună cu alții, dar au fost prinși de jandarmi. Au fost închiși într-o baracă, în pielea goală, și urmau a fi executați. Norocul lor a fost că zona a fost cucerită de partizani sovietici. Așa a scăpat Beno cu viață și s-a putut întoarce în România. A lucrat în comerțul exterior, apoi a devenit medic.

În 1965, Beno a emigrat întâi în Italia, apoi în SUA. S-a căsătorit cu Angela și au locuit la New York, lucrând amândoi într-o afacere de cosmetice. Astăzi această afacere este cunoscută în toată lumea sub brandul Mario Bădescu (cosmeticele se vând și în România). Soții Genesco au avut un rol determinant în fondarea afacerii.  

---

Notă privind sursele: Despre masacrele din zona Mostovoi au mai scris Jean Ancel, Radu Ioanid, Eric C. Steinhart, Andrei Muraru, Ovidiu Creangă și alții. Pe lângă povestea vieții transmisă de Angela Genesco, informațiile din acest articol sunt extrase, covârșitor, prin cercetări proprii, din arhiva CNSAS, Arhivele Naționale ale României și din fondurile de arhivă copiate de USHMM de la Odessa. Textul va fi publicat cu aparat critic într-o revistă de specialitate.