Întins de-a lungul unei nopți răcoroase în București, Monștri e povestea unui mariaj distrus spusă din mai multe perspective: a Danei (Judith State), a soțului ei, Arthur (Cristian Popa) și viziunea lor de cuplu. Deși primele două segmente se desfășoară în paralel, spectatorul primește indicii pe parcurs despre asta - Dana se plimbă fără țintă prin București, încercând să-și înghită lacrimile, iar Arthur își caută adăpost într-o întâlnire cu un bărbat.
Separarea și izolarea dintre cei doi e evidentă și la nivel vizual: când ei nu sunt împreună, imaginea are un format pătrat, înghesuit în partea stângă, lăsând o casetă neagră în dreapta (creând așteptarea că urmează să fie umplută la un moment dat de un alt personaj). E o tristețe citadină augmentată de luminile orașului, de un București melcos și adormit, din care mai răsar și alte drame personale (o femeie care cade pe stradă și refuză ajutor, vecinii Danei care caută un taxi ca să ajungă la maternitate șamd). Cu toate astea, lumea exterioară e periferică lumii lor interioare (cei doi tac și privesc în gol, parcă încercând să se ascundă de tot în sine) iar protagoniștii duc o dramă bolnăvicioasă și greoaie, pe care nimeni nu o poate înțelege (cine, în fond, dacă toți ceilalți vorbesc despre făcut copii sau copii deja făcuți, la radio se vorbește despre familia tradițională). În fine, fatalismul ăsta extins până la refuz (Dana oftează și suspină, Arthur își pune mâinile în cap, amândoi umblă cu fața căzută și nedormită) mai are și un resort de umor nebănuit în secvența de sex dintre Arthur și un date pe Grindr (Șerban Pavlu). Aici, maniile extravagante ale personajului lui Pavlu și împărțirea unei colive sunt probabil piesa de rezistență a filmului. Cu toate că Olteanu nu merge mai departe cu teza, e limpede că drama lui Arthur e mai complicată de-atât: că, într-o societate atât de invazivă (rudele, vecinii și străinii te întreabă de ce nu faci copii), a ieși în față și a vorbi despre orientarea ta sexuală e imposibil sau teribil de incomod.
Inevitabil, se simte o urmă de dispreț la adresa cuplurilor tradiționale (toate aparițiile episodice ale cuplurilor sunt niște caricaturi) și senzația că ce trăiesc Dana și Arthur e iubire frântă, dar iubire reală. De altfel, cei doi par să se afle într-un loop continuu în care niciunul nu vrea să renunțe la celălalt, însă relația îi consumă pe amândoi. Într-o secvență de dans lent, cu baloane colorate în jur, cei doi se țin strâns în brațe și se leagănă - de ochii lumii sau reamintindu-și astfel că sunt încă împreună. E un joc al aparențelor pe care îl practică Olteanu în film - ce se întâmplă când nu suntem unul lângă celălalt și cum percepem fiecare realitatea din jur (o melodie auzită fugitiv la radio e ascultată de amândoi, dar separat). Mai departe de imaginea pe care ne-o afișăm în fiecare zi, în fața celorlalți, sunt mici universuri pe care nu le vom cuprinde niciodată (Dana și Arthur pot fi cuplul ăla obișnuit care trece strada ținându-se de mână. Dincolo de stângăciile evidente ale filmului, Monștri ar putea să fie unul dintre cele mai importante filme ale toamnei - atât pentru că vorbește despre cât de greu e să îți faci coming-out-ul în România, cât și pentru că arată drama unui cuplu care e nevoit să tacă despre asta - de fapt, ăștia sunt monștrii reali din fiecare dintre noi.
Monștri poate fi urmărit în cinematografe începând cu 27 septembrie.
