Dacă Alexandru Monciu-Sudinski trăiește sau nu, nimeni nu poate spune sigur. Incertitudinea existenței sale face parte din recenta premieră de la Teatrul Odeon, Rebarbor, în regia lui Alexandru Dabija, un spectacol care aruncă o privire asupra perioadei comuniste și a unor forme de rezistență față de regim. 

Dabija face de mai mult timp un fel de arheologie literară, o desprăfuire a literaturii românești vechi, considerate în general neviabile astăzi și căreia el reușește să îi găsească o interpretare validă azi. Rebarbor este ceva mai mult decât atât. Redescoperirea unui autor considerat minor al epocii comuniste are implicații atât în zona literară, cât și în cea teatrală. Monciu-Sudinski este văzut astăzi ca un critic inteligent, subtil și mucalit al regimului comunist, ale cărui scrieri în stil realisto-socialist, cu tușe absurde, vin în succesiunea lui Caragiale, Urmuz și Daniil Harms. Un spectacol cu textele sale, Caractere, regizat de George Bănică în 1976 la Teatrul Giulești (denumirea Odeonului la vremea respectivă), e punctul de plecare pentru noua producție. Dabija dezarhivează astfel lucruri uitate pe care privirea sa pătrunzătoare le lustruiește până când le scoate la suprafață actualitatea. 

Cine este Alexandru Monciu-Sudinski? 

Scriitor, filozof, jurnalist, Monciu-Sudinski este autorul a trei cărți de proză scurtă. Trebuie precizat că Monciu-Sudinski era atras de teatru: a dat examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Regie, dar a fost respins. Primul său volum, Rebarbor (1971), a fost retras de cenzură și tirajul topit (este republicat în 1997). Următoarele volume, Caractere (1973) și Biografii comune (1974), atrag atenția criticilor și sunt premiate, în ciuda faptului că sunt la fel de acide la adresa regimului ca Rebarbor. Autorul deghizează însă ficțiunea în jurnalism, conturând portrete ale „omului nou” sub forma unor interviuri aflate pe muchia dintre realitate și imaginar. În 1976, are loc premiera de la Teatrul Giulești, bine primită de public și critici. 

Între timp, Securitatea începuse să-l urmărească. Cenzurarea primei sale cărți și frecventarea filozofului Cezar Mititelu atrag atenția poliției politice asupra sa. În 15 mai 1978, scriitorul intră în greva foamei și îi trimite o scrisoare lui Virgil Ierunca la Radio Europa liberă, cerând eliberarea prietenului său, Cezar Mititelu, arestat pentru parazitism social. Demersul său are succes și filozoful este eliberat din închisoare după o lună. Prin caracterul său rebel, Monciu-Sudinski devine indezirabil pentru Securitate, care-l împinge în exil, oferindu-i brusc o viză turistică pentru Suedia, pe care i-o refuzase anterior. Aici facem o pauză în această poveste pentru că a deschide o alta, la fel de importantă. 

Cine este Cezar Mititelu? 

Cezar Mititelu s-a întâlnit cu Alexandru Monciu-Sudinski la Facultatea de Filosofie a Universității București la sfârșitul anilor '60. Într-un regim restrictiv, cu o poliție politică ce supraveghea îndeaproape cetățenii, Mititelu s-a angajat într-o căutare radicală a libertății. El considera că regimul comunist din România nu a materializat corect socialismul și că dacă ar avea serviciu, și-ar pierde libertatea morală pentru că ar însemna să fie complice cu o societate care limita libertatea umană. Prin urmare, a refuzat să se angajeze, lucru care în comunism era considerat infracțiune și pentru care, aparent, a fost arestat. Însă motivele pentru care Mititelu a intrat în vizorul Securității erau ceva mai serioase decât vagabondajul. Viziunea sa asupra libertății a făcut prozeliți, filozoful devenise un soi de guru care predica lipsa constrângerilor pentru desăvârșirea spiritului. Asta însemna că omul liber nu are bunuri sau familie și nici legături cu sistemul. Așa că Mititelu și câțiva dintre prietenii săi și-au depus carnetele de partid (făceau parte din Uniunea Tineretului Comunist), ceea ce a dus la arestarea sa și internarea într-un spital psihiatric. 

Mititelu a fost eliberat datorită protestului lui Monciu-Sudinski, însă nu a apreciat gestul, pentru că nu dorea atenția atrasă astfel asupra sa. Prin urmare, prietenia lor s-a încheiat aici, iar Mititelu își continuă existența pe aceleași principii. În 1980 este din nou arestat și condamnat la 6 luni de închisoare pentru parazitism. Nu a scris nimic niciodată, toată filozofia sa s-a păstrat în dosarul de la Securitate în care funcționarii sistemului i-au consemnat conștiincios teoriile „infame”. Ideile sale radicale s-au asociat uneori cu agresivitatea și au dus la gesturi extreme (s-au înregistrat două cazuri de sinucidere printre apropiații săi). În 1999, Cezar Mititelu s-a sinucis. Un documentar despre viața sa, Omul care a vrut să fie liber. Viața și faptele lui Cezar Mititelu, a fost realizat de George Chiper-Lillemark și Mihai Mincan. 

Înapoi la Alexandru Monciu-Sudinski 

Scriitorul se stabilește în Suedia în 1978, împreună cu soția sa, Dina, cu care are cinci copii (o altă fiică, dintr-o relație anterioară, a rămas în țară). Situația lor materială rămâne precară pentru că Monciu-Sudinski aprofundează filozofia lui Cezar Mititelu, prin urmare nu are un serviciu stabil. Nu mai scrie: doar câteva poeme sunt trimise unei reviste pariziene și face o traducere dintr-un teolog rus (învățase rusa de la bunici, originari din Chișinău, și studiase un an la Facultatea de Limbi Slave din București). În 1992, convingerile sale filozofice se radicalizează: își arde actele, își părăsește familia și trăiește pe străzi. Astfel, el este singurul adept al lui Cezar Mititelu care-i pune în aplicare ideile integral. Monciu-Sudinski devine un rătăcitor. De atunci, nu se mai știe nimic precis despre el. În 1998, cu un an înainte de sinuciderea lui Mititelu, apare zvonul că s-a sinucis. Zvonul este infirmat 10 ani mai târziu de un o persoană care-l întâlnise într-o bibliotecă din Copenhaga, studiind texte patristice. Se pare că ideile sale despre libertatea umană se conjugaseră cu o fervoare mistică. Orice comunicare cu familia a încetat în ultimii ani, ceea ce ar sugera dispariția sa fizică, dar nu există nicio dovadă a morții sale, așa cum nu există nici una că ar fi în viață. Alexandru Monciu-Sudinski s-a dezintegrat în univers.  

Înapoi la spectacol 

„Rebarbor? 
Da, rebarbor. 
E-un termen tehnic? Știi, nu l-am mai întâlnit... 
Tehnic, îi spun. 
Și ce-nseamnă? 
Nimic.
Cum nimic?
Așa bine, nimic.” 

Rebarbor se prezintă ca o succesiune de scenete adaptate după proze din cele trei volume. Spațiul scenic e gol, o reprezentare a austerității specifice perioadei respective, dar mai ales o modalitate de a concentra atenția spectatorului exclusiv pe personaje căci lumea comunistă este reconstruită aici exclusiv prin elementul uman. O cortină de pantaloni atârnați la uscat marchează spațiul unui internat, o schelă, pe cel al unui șantier, iar un cal suspendat finalizează absurdul grotesc al acelei lumi. Personajele provin din sate, orașe mici, uzine, de pe șantiere și din școli de corecție (cu care Monciu-Sudinski are conexiuni directe, ca elev care, în urma unor abateri disciplinare, a fost transferat în astfel de unități, și mai târziu, ca pedagog) și sunt intervievate sec, după standardul epocii. 

O comedie umană socialistă se perindă pe scenă: colectivistul, veterinarul satului, muncitoarele din combinate chimice și muncitorii de pe șantier, pedagogii și elevii de la reeducare, scriitorii de la cenaclele literare comunale și artiștii amatori, tehnicienii de la teatru. Cei din urmă îi oferă lui Dabija pretextul să îl readucă pe scenă pe regizorul tehnic al Odeonului, Dan Iosif, în propriul rol, ca reprezentant al teatrului, făcând conexiunea cu spectacolul din 1976, și să ironizeze iconografia naționalistă din epocă prin apariția actorilor care repetă, probabil, Apus de soare, cu un Ștefan cel Mare crescut la înălțimea lui Mihai Smarandache, prea înalt și prea bălai, aproape serafic. 

E o lume proletarizată, cu un limbaj de lemn care se golește de sens și care sterilizează, prin uniformizare forțată, identitatea personală. Așa cum limba vie devine ambalaj ideologic, oamenii care trăiesc în acea lume sunt niște carcase umane. Uneori, limbajul se prelinge pe lângă forma sa rigidă, sunt și „șopârle”, și rateuri în a livra limba de lemn după standard, și accese de involuntară sinceritate. Ca un corespondent al deraierii limbajului, la nivel uman se produce o dezagregare a personalității. „Noi nu vrem să fim oameni” spune cu onestitate un personaj dintr-o școală de reeducare. Unele interviuri (din Biografii comune) sunt plasate la Glimboca, un soi de Macondo comunist. Poveștile glorificatoare despre progresul comunismului sunt contrazise voios de mărturii despre rateurile sistemului (materiale care nu vin sau sunt de proastă proastă calitate, folosirea unor substanțe toxice în zootehnie care îmbolnăvesc deopotrivă animalele și oamenii etc.). 

„Eu: Cu ce vă ocupați în prezent?
El: În prezent mă ocup cu sculptura în zgură, Cu feroneria. Este o pasiune foarte durabilă căreia îi dedic  cea mai mare parte a forțelor mele actuale.
Eu: Auzisem că vă ocupați și cu literatura...
El: Cu literatura m-am ocupat intens o vreme, în calitate de cititor. Acum însă, pasiunea pentru sculptură îmi răpește cea mai mare parte din timp.” — Biografii comune

Esențială în reușita spectacolului este construcția filigranată a personajelor, cu mare atenție în a nu produce caricaturizări grosiere. Aparența lor este realistă, dar toate par înghesuite într-un tipar din care dau pe-afară, cu timiditate sau inconștiență, lăsând urme ale unei umanități nici mai bune, nici mai rele decât cea prezentă. Mihai Smarandache este violent și gregar în individul de la internat, de un idealism grotesc și confuz în personajul care dă foc câinelui, eliptic și absurd în muncitorul de pe șantier. 

Pentru crearea mai multor personaje, Antoaneta Zaharia se folosește de o volubilitate zglobie care depășește cadrul permis în epocă (o poveste îngrozitoare despre un șef poate fi spusă, își dă seama personajul, numai după ce reportofonul este închis), în timp ce pe un alt personaj îl construiește complet în afara cuvintelor — soția lui Vasile Cireș se joacă cu o plasă de sfoară ca Mister Bean, obosită de pălăvrăgeala ilogică și autoglorificatoare a soțului său. 

Marius Damian este la rândul său antologic în rolului lui Cireș, sculptor în zgură, un personaj mișcat de propria importanță, preocupat în același timp să facă și un laudatio personal, și să perieze sistemul, conform normelor. Damian este fascinant în spectacol pentru că face o galerie de personaje fruste ca nivel de educație, intelect, comportament, dar care țintesc să-și depășească statutul, însă eșuează fie în gargară, fie în agresivitate (pedagogul filozof și bătăuș îl are ca prototip pe Cezar Mititelu). 

Elvira Deatcu este cameleonică în tipologii feminine diverse, de la soția agresată, umilită, de un devotament aproape de nesuportat față de soțul violent la poetesa comunală.

Alina Berzunțeanu este un prototip de reporter incisiv, chiar dacă chestionările sale sunt standardizate, astfel că incisivitatea sa bate pasul pe loc. MC-ul spectacolului, Cezar Antal face un agent veterinar gângăvit, care își pierde odată cu coerența limbajului, și capacitatea de a distinge între realitatea gri și perspectiva luminoasă pe care trebuie să o ofere reporterului. Matei Arvunescu glisează între elevul reeducat cu bătaia și pedagogul-anchetator, ambii având o doză de brutalitate. De altfel, reporterii și anchetatorii se suprapun parțial, nu atât personajele în sine, ci atributele cu care le investesc intervievații, în memoria cărora procesele de demascare socială par să fie încă vii. Aici se configurează posibil și roboțelul-reporter Alpha Mini (folosit în special în procesul educațional), a cărui prezență în universul comunist pare fantastică și pe care intervievații îl percep mai degrabă ca pe „un organ” de anchetă intimidant, răspunzându-i timorați la întrebări. Alpha Mini, un insert pieziș în universul realist comunist, în acord cu abordarea absurd - suprarealistă a lui Dabija, este o reprezentare a prezentului care chestionează trecutul. 

 Privind în urmă prin ochii lui Monciu-Sudinski și ai lui Dabija, lumea de atunci pare sărită de pe șine, forțată să intre în rama unui sistem care funcționa prin control și represiune, dar nu mai puțin umană, cu micile și marile potlogării, delațiuni și vicii, cu violențele și visele ei neîmplinite. Calul atârnat de o copită peste lumea asta strâmbă, nu mai mult decât cea de astăzi, poate doar în alt fel, mi-a amintit de spectacolul companiei Needcompany, Poetul orb, în care un asemenea animal splendid și mort este adus la finalul a șapte povești autobiografice ale performerilor, în care autoficțiunea și automitologizarea duc la un discurs despre rădăcini comune și cum trăim împreună într-o lume plină de tensiuni. Am regăsit calul din spectacolul lui Dabija într-unul din ultimele poeme scrise de Monciu-Sudinski, Equestră.

„Statuie engleză
St. George triumfal
O, plîns de năpîrcă
Sub cizma de piatră
Şi sila de piatră
Din ochiul de cal”

Rebarbor este unul dintre cele mai interesante spectacole de pe scena autohtonă a ultimilor ani, un proiect original și fecund prin redescoperirea acestui autor pe nedrept ignorat. Mai mult, deși extrage un material literar dintr-un colț uitat al literaturii, el are potențial să devină un spectacol de public. 

Următoarea reprezentație este programată pentru joi, 24 februarie, iar biletele pot fi cumpărate de aici. 

Fotografii de Andrei Gândac.

Pentru informațiile despre viața lui Alexandru Monciu-Sudinski și a lui Cezar Mititelu au fost consultate lucrările:

• Dan Dăncescu — „Un Scriitor Contestatar. Alexandru Monciu-Sudinski”, „Alexandru Monciu-Sudinski [restituiri biografice]”, „Nume de cod: „MANU“ – file din dosarul de urmărire informativă al lui Alexandru Monciu - Sudinski”
• Ion Manolescu — „Pe urmele lui Monciu-Sudinski” și „Alexandru Monciu-Sudinski: biografii comune ale comunismului”
• Bogdan Rusu — „Cezarismul“ lui Monciu-Sudinschi”

Teatrul Odeon 
Rebarbor 
texte de Alexandru Monciu-Sudinski 
Cu: Antoaneta Zaharia, Elvira Deatcu, Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Cezar Antal, Matei Arvunescu, Dan Iosif
Robot: Alpha Minie
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Andrada Chiriac
Spectacolul este dedicat scriitorului Alexandru Monciu–Sudinski.