Pe lângă mersul de zi cu zi la cinema, o altă mică plăcere de care ne-a privat pandemia au fost festivalurile de film – aceste evenimente care, când nu devin o încordare de bicepși glamuroși și publicitari, produc ca un fel de concentrare a tuturor energiilor cinefile. „Moldova Film Festival”, aflat la ediția pilot, a deschis balul la Iași pe 2 iunie. De ce ne interesează o inițiativă marginală, aflată încă la început de drum și deci lipsită de confirmări, „ungeri” și tot tam-tamul PR-istic bine cunoscut? Tocmai pentru că are curajul de a ieși din schemele prestabilite ale unei culturi cinefile unde cam miroase a aer stătut, așa cum e a noastră, și de a propune altceva: o selecție de filme scurte (alese de Călin Boto) și lungi (alese de Flavia Dima, director artistic al festivalului) care, cu puține excepții, n-ar fi avut nicio șansă la marile ecrane din România. Ca o înțelegere că doar astfel, cu prețul unei ieșiri în decor, dorința de cinema adevărat mai are o șansă. Veți găsi în program realizările recente ale unor nume care le dau palpitații cinefililor de azi (de la Tsai Ming-liang la Rita Azevedo Gomes), dar și experimente narative și ceea ce aș numi „filme ascunse” (realizări mici și intime), plus o retrospectivă a suedezului Roy Andersson. În fine, despre toate astea se poate citi în catalogul dichisit al festivalului. Am ales să discut mai jos un singur film, important prin faptul că marchează, întâi de toate, sosirea la rampa autohtonă a unui mare cineast american.

Her Socialist Smile (John Gianvito, 2020) a rulat pe 4 iunie.

Cei care, acum trei ani, nu puteau cu niciun chip ierta Barbarilor lui Radu Jude cele cinci minute în care personajul Ioanei Iacob citea la cameră dintr-o nuvelă de Isaac Babel – greu de uitat vehemența cîtorva spectatoare așezate chiar în fața mea la capătul unei proiecții festivaliere a filmului – ar face bine să se țină departe de Her Socialist Smile. Nu de alta, dar porția de text pe care ne cheamă s-o îngurgităm filmul – fug cu gîndul la supa-alfabet de pe afișul festivalului – o să pice greu la stomac celor care știu din start ce este cinemaul și ce nu.

Pentru ceilalți – adică pentru aceia dispuși să aprecieze întrepătrunderile dintre literă și imagine, și-apoi să se strecoare printre ele, conștienți că orice steguleț mutat la stânga sau la dreapta poate aduce cu el vertijul noutății –, documentarul lui Gianvito va fi o întâlnire.

Sigur, filmul e orișicum arid; plăcerile cinematografice de bază – o vibrație de afect, o identificare cu un personaj – trebuie aici degrabă uitate și înlocuite cu o sărbătoare reținută a rațiunii. M-am amuzat să-i apropii frumosul titlu de acela al documentarului dedicat de Pedro Costa cineaștilor Jean-Marie Straub și Danièle Huillet, Où gît votre sourire enfoui ? / Unde zace zâmbetul vostru ascuns? (2001); în rest, alte ghidușii similare nu prea am mai găsit. Căci în fața blocurilor de text pe care filmul, dedicat figurii militante a lui Helen Keller, le mobilizează iar și iar – negru pe alb în toate sensurile cuvântului –, nu ne rămâne decât să ne înhămăm cu seriozitate la sarcina de a le descifra, sau poate de a le internaliza. Imaginile care, la răstimpuri, punctează discursurile lui Keller n-au nicio treabă cu acestea: vedem muguri de flori, zăpadă căzând de pe crengi, lumina naturală zburdând pe o pajiște. Cu siguranță, Gianvito nu ne întinde mâna – dar poate că insistența sa de a ne lăsa singuri în compania unei gândiri care înflorește pas cu pas, analizând cele mai mari neajunsuri ale lumii de ieri și de azi și încercând să le pună stavilă, e cel mai bun lucru pe care ni-l puteam dori.

Cu alte cuvinte, împotriva cinemaului preponderent escapist care e la modă, să vină cineva și să așeze o buturugă în drum e un act îndrăzneț. E, mai cu seamă, un act politic – fiindcă dă timpul pe ralenti și ne împiedică să mai uităm de noi, furați de peisaj.

Helen Keller (1880-1968) e un nume cunoscut în America: îl putem găsi în manualele de istorie, pe inscripțiile unor monumente și pe coperțile unor cărți de idei sau al unor autobiografii. Mulți o știu pe Keller ca militantă pentru drepturile celor cu dizabilități: e latura ei de floare parfumată, pe care o pot asimila fără probleme și liberalii progresiști, și socialiștii moderați. Ea însăși privată de văz și auz din naștere, e neîndoios – ne arată filmul lui Gianvito – că și-a petrecut o bună parte din activitate încurajând luarea în calcul a acestor oameni suferinzi, prea des trecuți cu vederea. Ceea ce se cunoaște – sau se acceptă – mai puțin e Hellen Keller cea adânc implicată în mișcarea de susținere a socialismului: e latura ei de cactus, descoperită undeva pe la 1908, pe care o analizează atent filmul lui Gianvito, prin restituirea in extenso a luărilor sale de cuvânt. Dar priviți diferența: acolo unde, printr-o serie de privilegii de clasă și de situație, Keller-militanta-pentru-nevăzători uimea admirativ lumea, fiind cea dintâi absolventă a unei facultăți (nimic mai puțin decât Harvard) și învățând să vorbească în ciuda tuturor obstacolelor, Keller-sufrageta-rebelă-și-stângistă scandaliza prin opiniile ei radicale, de-a dreptul necuviincioase. Cu-adevărat interesant e felul în care documentarul urmărește mai puțin formarea, rotunjirea, ameliorarea vorbei – prin aceste performance-uri firav documentate –, și mai mult asumarea, via Marx și H. G. Wells, unor convingeri progresiste, într-un peisaj american în care, știm bine, socialismul a „prins” sporadic și a fost sufocat cu orice ocazie. În lumea epuizată și încremenită de azi, filmul ne oferă puțină utopie atent distilată – și nu-i puțin lucru.

Realizarea lui Gianvito nu e un biopic în sens convențional; atenția e concentrată mai ales pe cei câțiva ani în care Keller își descoperă o voce, o credință, o populație căreia să i se adreseze (mai ales până în timpul primului război mondial). Remarcabil e efortul regizoral de a „face spectatorul să vadă”, acolo unde Keller însăși nu a putut. Menire de cinema par excellence, pe care Gianvito o cristalizează reducând lumea filmului la un contact primar al simțurilor cu exteriorul, ca și cum parcurgerea unor pagini sau atingerea cea mai banală ar putea reda o parte din sentimentul extatic de a te situa în lume, la firul ierbii, înconjurat de cărți.

Există o continuitate între demersul de aici și cel din filmele anterioare ale americanului. Debutul său în lungmetraj din 2001, The Mad Songs of Fernanda Hussein, e un  film independentissim de trei ore, care analizează urmele lăsate de Războiul din Golf pe străzile din New Mexico – ca niște urme de țiței care pătează o apă curată. Povestea se construiește pe infrastructura amplă a unui „film-dosar” (așa cum l-a numit criticul Mathieu Macheret) în măsura în care, la fel ca deja-menționații Barbari ai lui Radu Jude, reevaluează realitatea și o trece printr-o strecurătoare fină, care nu lasă să treacă decât acele lucruri – mai numeroase decât crezusem – care au legătură cu subiectul filmului. Insist pe alăturarea dintre cei doi cineaști, fiindcă am impresia că amândoi, lucrând în climate culturale adesea adverse, au instituit, probabil în chip de pionieri, un model cinematografic rar, venit pe filiera modernismului politic. Similar cu metoda lui Jude, Gianvito pare să-și conceapă fiecare film ca pe un laborator între pereții căruia e liber să testeze noi și noi ipoteze, chiar dacă unele vor fi rateuri – iar dacă e ceva care să-i reunească filmele foarte diferite între ele, acel ceva nu e forma lor, care se schimbă mereu, ci preocuparea constantă de a reînnoi forma până ce ajunge la un rezultat satisfăcător. Această preocupare e probabil cel mai sigur indiciu despre regizorul care-și iubește gesturile meseriei.

Preocuparea e vizibilă și în Profit Motive and the Whispering Wind (2007, disponibil pe MUBI), un fabulos documentar în care Gianvito rescrie o istorie progresistă a Statelor Unite, alăturând pietre funerare și peisaje, realizat – îmi place mie să cred – ca răspuns la aceste rânduri frapante scrise de Serge Daney pe marginea unui film de Straub-Huillet: „Dacă există un actor în Trop tôt, trop tard, acela e peisajul. Acest actor are un text: Istoria (țăranii care rezistă, pământul care rămâne), căreia îi este un martor viu. Acest actor joacă cu mai mult sau mai puțin talent: norul care trece, un stol de păsări care-și ia zborul, un pâlc de copaci îndoiți de vânt, o rază, iată din ce e făcut jocul personajului. Acest mod de a interpreta e meteorologic. [...] Trop tôt, trop tard este, din câte știu, unul dintre puținele filme care [...] să fi filmat vântul. E ca și cum camera și modesta echipă de turnaj ar lua vântul ca pe un văl și peisajul ca pe o mare.”

Brechtian și plin de vervă în The Mad Songs of Fernanda Hussein, straubian și riguros în Profit Motive and the Whispering Wind, deci. Iar în acest Her Socialist Smile, Gianvito pare să preia câte ceva din fiecare – un personaj, poate, din primul; un peisaj, poate, din al doilea –, să le amestece și să rămână de pe urma lor cu silueta inefabilă a unei idei. Pe filonul cinemaului angajat pe care îl practică, și care nu sacrifică nimic dintr-o reflecție plină și fecundă asupra cinematografului, mai că era de așteptat ca Gianvito să se oprească în dreptul acestei figuri feministe care a inspirat și a contrariat (de atașamentul său față de URSS-ul stalinist s-a dezis cu greu, ne învață filmul), dar care, mai important, a dat un bobârnac serios Istoriei. Că acest film se poate vedea în Iași – și că, eventual, poate conduce la un interes pentru filmografia anterioară a acestui profesor-cineast care-și măsoară cu responsabilitate fiecare opțiune stilistică: iată o veste care trebuie prompt salutată.