Ce legătură există între moda feminină și occidentalizarea Țării Românești? Și cum se oglindește revoluția politică și culturală în hainele celor bogați și influenți? Despre toate acestea, dar și despre episoade mai puțin cunoscute din istoria spațiului românesc, scrie cercetătorul Tudor Dinu în noua lui carte.
Moda poate părea un subiect frivol, însă volumul lui Tudor Dinu, Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris 1800-1850, apărut de curând la Editura Humanitas, arată cum putem observa schimbările profunde la nivel politic și cultural după felul în care alegeau să se îmbrace boierii de acum vreo două secole. Trecerea de la o țară aflată sub influență otomană, la un teritoriu care face pași către vestul Europei și, câteva decenii mai târziu, la independență, s-a reflectat și prin hainele purtate. Este fascinant de citit cum, în timpul ocupației rusești a țării (1806-1812), doamnele înstărite intră în contact cu moda occidentală văzută la ofițerii ruși și la soțiile lor. Astfel, vor să poarte și ele ceea ce se purta la Paris sau Viena și renunță la șalvari și anterie pentru rochii de mătase sau cașmir. Treptat, și soții lor încep să preia noua modă a Vestului. Pe lângă haine, pătrund și noi obiceiuri, cum sunt balurile și seratele, iar revoluția culturală ascunde în subterană o revoluție politică.
Tudor Dinu predă limba, literatura și civilizația greacă la Universitatea din Bucuresti și este doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei. din Grecia. Printre subiectele sale de interes sunt cele care țin de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină în Țările Române. Cartea publicată la Humanitas face parte dintr-o serie în care cercetează epoca fanariotă în Țările Române și prefacerile politice și sociale pe care le-a adus. În această serie au apărut Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018) și Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022).
Am stat de vorbă cu Tudor Dinu despre cum a apărut vântul schimbării în Țara Românească și despre munca minuțioasă de investigare a urmelor trecutului.
Scena9: Ce a presupus cercetarea din spatele acestei cărți și cât de dificil a fost procesul de documentare? Subiectul este fascinant, dar cât de multe informații și obiecte se păstrează din acea epocă?
Tudor Dinu: În spatele acestei cărți se ascunde un foarte amplu proces de documentare ce s-a întins pe durata mai multor ani. Acesta a presupus nu doar identificarea și examinarea critică a mărturiilor de epocă privind vestimentația din Țara Românească (texte ale călătorilor străini, ale unor autori români, liste de produse de import etc.), ci și descoperirea numeroaselor surse iconografice disponibile.
Este vorba mai întâi de piesele vestimentare păstrate în muzee (sau mai degrabă în depozitele muzeelor) ori în colecții private, de portretele de șevalet în manieră occidentală și de tablourile votive din biserici, care nu fuseseră anterior folosite ca sursă pentru cunoașterea costumului din epocă. Mai precis, am reușit să depistez și să studiez circa 220 de piese vestimentare autentice, vreo 200 de portrete în ulei și nu mai puțin de 141 de tablouri votive, în care se regăsesc pictați peste 1.100 de adulți. Din compararea acestor cifre reiese importanța fundamentală a imaginilor de ctitori de lăcașuri de cult, ce constituie, în mod aparent neașteptat, principalul izvor disponibil pentru reconstituirea modei epocii.
Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850
Ați putea să ne povestiți despre câteva dintre cele mai surprinzătoare descoperiri pe care le-ați făcut cercetând toate aceste obiecte?
Am avut norocul ca pe parcursul acestei cercetări să fac nenumărate descoperiri, care mi-au depășit și mie așteptările. Așa că nu vă voi împărtăși acum decât câteva, așa cum îmi vin ele pe moment în minte.
Făcând „săpături” prin depozitele muzeelor în căutarea unor piese vestimentare de odinioară, am reușit să identific în colecția Muzeului Național de Artă două superbe giubele îmblănite, piese fundamentale ale ținutei boierești, din care se credea că nu s-a păstrat niciun exemplar.
În umila biserică a Sfinților Apostoli din Viașu (jud. Mehedinți, 1838), care nici până astăzi nu a fost electrificată, am avut bucuria să descopăr unele dintre primele reprezentări (dacă nu chiar prima) ale uniformelor de tip occidental ale nou înființatei oștiri a Țării Românești.
Și, pentru a rămâne tot în Mehedinți, de această dată la Cerneți, vă voi spune că în biserica Sfântului Ioan Botezătorul (1820) am identificat singurul portret contemporan al ultimului domn fanariot al Țării Românești, Alexandru Suțu (1819-1821), înveșmântat cu o cabaniță țesută cu fir de aur și purtând pe cap o cucă cu un impresionant panaș – ambele, piese vestimentare dăruite de sultan în timpul ceremoniei de învestitură.
Anteriu: haină boierească lungă ce se punea d’a dreptul peste cămașă
Cucă: căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnii români în timpul ceremoniilor.
Giubea: haină lungă și largă din postav (fin), adesea căptușită cu blană, purtată, în trecut, de boieri
Șalvari: pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroiala mică, strânși la gleznă, purtați mai ales în Orientul Mijlociu, atât de bărbați cât și de femei
Sursa: Dex online
Modernizarea vestimentației în Țara Românească la începutul secolului 19 are o interesantă componentă de gen. Care a fost rolul femeilor în acest proces?
Așa cum scria în 1836 literatul și omul politic francez Saint Marc Girardin, „femeile valahe” au fost cele care „au pășit primele pe drumul civilizației occidentale”. Mai exact, încă din 1806, când Țara Românească a fost ocupată vreme de șase ani de trupele rusești, ale căror elită militară a adus cu sine moda occidentală, mai ales boieroaicele tinere s-au grăbit să își lepede anteriele și giubelele în favoarea unor rochii vaporoase de factură pariziană. Iar această tendință de occidentalizare a vestimentației feminine nu a mai putut fi stăvilită nici de revenirea țării sub dominația semilunii în 1812, în urma căreia boierii au fost nevoiți, cel puțin parțial, să revină la straiele de supuși otomani.
A existat vreo figură emblematică pentru această schimbare vestimentară de la oriental la occidental? Ceea ce, în termenii de azi, s-ar numi un trendsetter?
Știți, nu întotdeauna s-ar cuveni să percepem trecutul prin raportare exactă la situațiile din prezent. Dar, evident, la începutul secolului XIX felul în care se îmbrăca doamna (soția voievodului) constituia un model pentru boieroaicele invitate la ceremoniile de la curte. Astfel, „rochia de crep roșu după moda franceză” purtată de principesa Safta Ipsilanti (născută Văcărescu) în iulie 1806, deci cu puțin înaintea ocupării țării de către trupele rusești, a făcut fără doar și poate furori și a inaugurat un nou trend vestimentar.
„Lumea voind a se linguși pe lângă muscali, a început a se lăsa de obiceiurile turcești, imitând și luând pe cele europene.” (pictorul Miklós Barabás, 1831, citat în cartea lui Tudor Dinu)
Citind volumul m-a uimit diversitatea vestimentației boierilor, prinsă între vest și est, dar care pare foarte departe de costumul popular, așa cum este promovat de Maria Rosetti în tabloul „România revoluționară”. Ce putem considera vestimentație tradițională în această perioadă, dacă ne gândim la boieri?
Într-adevăr, în paginile volumului se regăsesc foarte puține costume populare, întrucât țăranii nu își comandau niciodată portrete la pictorii străini stabiliți în Valahia și doar rareori participau la înălțarea unor lăcașe de cult pe pereții cărora să fie imortalizați. Ca atare, vestimentația pe care o pot admira cititorii în carte este cea a claselor superioare, în primul rând a boierilor, dar și a unor negustori, militari etc.
Dintre aceștia, adepții portului tradițional purtau cămașă și șalvari, deasupra cărora îmbrăcau un anteriu lung și larg. Peste el se regăseau câteodată un ilic (vestă) sau un cepchen (fermenea) (vestă cu mâneci), și, în fine, o giubea, deseori îmblănită. Pe cap boierii purtau un fes, ascuns privirilor de impunătorul calpac (acoperământ de cap de forma unei pere sau a unui balon), ori de ișlicul cu capac roșu sau verde, în funcție de rang.
Mai mulți boieri munteni „au lăsat cu entuziasm la o parte veșmintele lor largi și au purtat straie franțuzești”, fără a se sinchisi de criticile vehemente venite din partea conaționalilor mai conservatori, precum meșteșugarul bucureștean Ioan Dobrescu, indignat că „unii filfizoni își lepădaseră portul și își luaseră port strain, ca păgânii, unii nemțește, alții sfranțozește, alții italienește, alții în alte chipuri, cu părul tuns, cu zulufi ca muerile”.
De unde își procurau hainele boierii și domnii în această perioadă? Existau ateliere locale sau le aduceau din Vest/Orient?
Așa cum rezultă din studierea listelor de produse de import / de taxe vamale, veșmintele aduse de-a gata de peste hotare erau puțin numeroase. În schimb, mai toate stofele folosite la confecționarea straielor aristocrației (postav fin, mătase, catifea, lână de cașmir), erau importate de peste mări și țări – din tot Imperul Otoman (Țarigrad, Bursa, Ankara, Alep, Damasc, Salonic, Larisa, Chios etc.), dar și din Rusia, Austria, Franța, Țările de Jos, Anglia – adesea la prețuri exorbitante.
Această stare de lucruri a făcut ca atunci când portul de inspirație otomană a fost înlocuit cu cel de factură occidentală, croitorii din Valahia să fie depășiți de evenimente, drept care boierimea noastră a invitat în țară couturieri occidentali, remunerați firește mult mai bine decât la ei în patrie.
Deși nu putem avea certitudini în acest sens, se pare că mătăsurile sau catifelele brodate cu fir de aur sau de argint ori tivite cu blănuri scumpe erau mai costisitoare decât noile stofe, mai ales în cazul veșmintelor bărbătești. Dar, cel puțin într-o primă fază, onorariul plătit croitorului ce știa să confecționeze pantaloni, redingote ori fracuri era probabil superior celui încasat de confratele său ce croia anterie și giubele.
În cazul țăranilor, găsim aceeasi dinamică a vestimentației? Îmi imaginez că sunt mult mai puține informații păstrate, dar se știe dacă moda i-a atins și pe ei?
Portul țăranilor, prin condiția lor prea puțin predispuși la înnoire, cunoaște doar o transformare foarte lentă de-a lungul secolelor. O confirmă pentru epoca de care ne ocupăm mai mulți vizitatori stăini, care, pe de-o parte, se arată impresionați de frumusețea veșmintelor purtate de țăranii români, iar, pe de alta, remarcă similaritățile acestei vestimentații cu cea a dacilor, așa cum sunt ei reprezentați pe columna lui Traian.
Care este următorul dvs. proiect în lucru?
Se intitulează Descoperind plăcerea îmbăierii. De la hammam la stațiunile balneare de tip occidental (sec. XVI – 1850) și își propune să reconstituie o imagine cât mai detaliată a culturii băii din Principate și să pună în lumină felul în care aceasta a pătruns și s-a răspândit pe teritoriul Țării Românești și Moldovei. Ca și în cazul volumului despre modă, este vorba de o lucrare ce va valorifica nu doar izvoarele scrise dedicate subiectului, ci va aduce sub ochii cititorilor facilitățile balneare păstrate, imagini de epocă ale acestora și, pe cât posibil, obiectele din recuzita hammamului ori a băilor terapeutice pe care le-am putut identifica prin muzee, colecții sau aiurea.
Imaginea principală: Popești, Ilfov, 1825
