„Rolul vindecător al doliului și al memoriei se împlinește abia atunci când se încheie procesul de descoperire și revelație. Istoria însăși ne vorbește numai dacă este cunoscută.”
(Frances Torres, 9/11: Absence, Sediment, and Memory, 2015)
La 11 Septembrie 2001 lumea a stat în loc. Însă un lucru mai puțin știut este că după atentate a urmat cea mai mare operațiune de gestionare a morții din istoria SUA. Sub coordonarea Biroului Medicului șef al Orașului New York, antropologi legali și mulți alți specialiști din țară au fost mobilizați pentru a recupera și identifica rămășițele umane prinse în dărâmături. Ei au trebuit să caute printre zecile de mii de tone de moloz duse pe Staten Island, pentru ca apoi să identifice cele 2753 victime dintre cele 22000 de fragmente umane. 19 ani mai târziu, procesul acesta încă nu s-a încheiat, iar unele probleme sunt departe de a fi rezolvate. De ce?
Pentru a înțelege, trebuie să facem un mic ocol. Ca să cităm din volumul Disturbing bodies al antropologelor Zoë Crossland și Rosemary Joyce, corpurile indivizilor dispăruți ne tulbură - și cu atât mai mult în cazul celor dispăruți în evenimente violente. Nu doar că ne provoacă emoții puternice, dar golul lăsat este adeseori ocupat de o întreagă rețea de actori - de la politicieni și istorici, la rude și comunitate -, fiecare cu propria narațiune despre ce semnificație au aceste corpuri. Când un astfel de gol e deschis de o traumă, antropologii legali sunt chemați să investigheze. Antropologia legală (forensic anthropology) este acel subdomeniu al antropologiei care se axează pe recuperarea, identificarea indivizilor prin realizarea profilului biologic (vârstă, sex, rasă, statură) și estimarea momentului și a cauzei morții. Antropologii legali intervin în special când este vorba de oseminte, iar scopul cercetării este subsumat unui demers legal. În majoritatea cazurilor este vorba de identificarea osemintelor unor indivizi anonimi, victime ale unor crime - acei Jane sau John Doe ai filmelor americane. Ca să realizeze profilurile indivizilor, ei lucrează alături de alți specialiști, de la geneticieni la botaniști și palinologi (cei care studiază polenul sau sporii). Cei din urmă pot plasa o persoană într-un anumit loc prin studierea urmelor de plante recuperate de pe haine, pantofi, mașină ș.a.. După cum explică Patricia Wiltshire în volumul Traces. The memoir of a forensic scientists and criminal investigator: „[pe baza polenului de pe pantofii tăi] ți-aș putea spune unde ai întârziat cu un iubit, la ce margine de lan ai așteptat sau de ce zid te-ai sprijinit așteptând un prieten”.
Uneori însă se întâmplă ca indivizii analizați să nu fie simpli anonimi, cât personalități politice, religioase sau de altă natură. În iunie 1985, într-un cimitir dintr-un orășel din afara São Paulo (Brazilia) au fost exhumate osemintele unui individ despre care se credea ca ar fi Josef Mengele, supranumit Îngerul morții pentru experimentele făcute pe prizonierii din lagărul de concentrare de la Auschwitz în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Este lesne de închipuit interesul stârnit de această veste. Șase ani mai târziu, în 1991, o echipă de amatori dezgropa la marginea Ekaterinburgului oseminte despre care se presupunea că ar aparține ultimului țar al Rusiei și familiei sale. Ulterior, identitatea lor a fost confirmată pe baza analizelor de ADN realizate de o echipă de la Oxford. Aceste cazuri au suscitat interesul publicului și atenția media.
De ce? s-au întrebat doi profesori americani, Christopher Stojanowski și William Duncan. De ce ne pasă dacă osemintele descoperite lângă Ekaterinburg chiar sunt ale Romanovilor, dacă capul găsit într-un pod franțuzesc este al regelui Henric IV sau dacă scheletul de sub o parcare din Leicester este într-adevăr Richard III? Răspunsul celor doi profesori, pe linia propusă de antropologa Katherine Verdery, este că nu toți indivizii sunt egali în fața morții, iar celebritățile vin la pachet cu un CV care suscită imaginația și poartă cu sine un puternic impact postmortem. În aceste cazuri vorbim de corpuri care „ocupă mai multe lumi sociale”, aflate la confluența memoriei istorice și a pasiunilor publicului. Chiar și când ești cercetător, nu scapi de aura acestor corpuri, ceva ce am experimentat pe propria piele când am întâlnit-o pe Erika Hagelberg, unul dintre experții geneticieni implicați în analiza osemintelor Romanovilor – și asta numai la gândul că mă uitam la cineva care a atins un fragment de istorie, care a marcat destinul unei națiuni.
Începând cu anii 80, antropologii legali, arheologii și alți practicieni au fost chemați să se implice într-o a treia categorie de situații: exhumări în masă ale victimelor unor diverse atrocități, precum persecuții politice, războaie, epurări etnice, genocid. Așa au fost campaniile din anii ‘90 din fosta Iugoslavie, exhumările gropilor comune ale celui de-al doilea război mondial din Ucraina, ale mormintelor celor implicați în războiul civil din Spania, din Rwanda, America Latină sau ale conflictelor din Asia de sud-est. Scopul unor astfel de cercetări este acela de a documenta si de a descâlci și rearticula rămășițe, după cum s-a exprimat poetic antropologa Laura Major, dar și de a pedepsi crime în masă. Elementul cheie al acestor exhumări și analize este corpul uman văzut ca un corpus delicti, corpul-probă, iar cercetătorii au convingerea că prin corecta aplicare a metodelor de investigație științifică, adevărul istoric va fi scos la lumină. Însă, cum s-a putut vedea în fiecare dintre cazurile masacrelor de mai sus, acest deziderat este doar o iluzie: simpla dezgropare a rămășițelor nu aduce dreptate pentru victime, alinare familiilor sau liniștea la nivelul societății. Asta atât din cauza unor limitări de natură externă, de la bani și resurse limitate, la starea de conservare a osemintelor, dar și de natură internă - nu există un unic adevăr care poate fi spus despre ce s-a întâmplat. Corpurile victimelor sunt prinse în relații de putere și semnifică uneori lucruri extrem de diferite pentru legiuitori, oameni de știință, politicieni, rude sau societate.
Pentru a reveni la cazul 11 Septembrie din SUA, complexitatea gestionării celor morți, fără răspunsuri ușoare sau simple, poate fi cuprinsă în trei întrebări cheie: care a fost scopul demersului științific, cine deține osemintele umane și cine are dreptul să le spună povestea și să le decidă soarta? La primul punct, autoritățile au ales între identificarea victimelor sau identificarea fiecărui fragment osos descoperit. Există limite ale materialului care poate oferi informații ADN valoroase, spre exemplu osemintele prea mici sau material organic amestecat de la indivizi diferiți în urma incidentului. Și atunci s-a ales prima variantă, identificarea indivizilor.
Ce se întâmplă însă cu fragmentele rămase neidentificate și cine are dreptul să decidă soarta postmortem a acestor rămășițe? Un exemplu grăitor este cazul unui bloc compact de clădire, de 150 cm înălțime. Puterea deflagrației a fost atât de mare, încât în cădere mai multe etaje ale unuia dintre Turnurile gemene au fost compactate, iar cel mai probabil în interior există încă material organic de la victime, care nu pot fi însă identificate /separate cu tehnica actuală (Frances Torres 2015). În prezent, blocul se află într-un hangar, iar familiile victimelor se opun expunerii sale în Muzeul Memorial 9/11 inaugurat în 2014. Ei au considerat că transformarea celor dragi în exponate ar fi fost o lipsă de respect. Similar, fragmentele umane neidentificate au fost depuse într-un loc de păstrare aflat în aceeași clădire cu Muzeul Memorialului 9/11, dar separat de acesta printr-un zid. Însă unele dintre familiile celor peste 1000 de victime care încă nu au fost identificate au protestat împotriva acestei decizii din aceleași motive – consideră că cei morți ar trebui să capete un loc de veci, separat de locul tragediei și al muzeului.
Distincția între acțiunile de identificare a victimelor și acțiunile gândite pentru urmărirea penală a celor acuzați de crime poate fi văzută cel mai clar în cazul Bosniei și Herțegovinei. Ca urmare a masacrului de la Srebrenica din iulie 1995, parte a Războiului Bosniac, se presupune că au dispărut peste 8000 de persoane. Dacă în cazul 9/11 eforturile s-au concentrat pe identificarea victimelor și nu pe analizarea cauzei morții, în fosta Iugoslavie alta a fost situația. După cum povestește Hugh Tuller în studiul său din 2015 Identification versus prosecution: is it that simple, and where should the archaeologist stand?, în Bosnia și Herțegovina au funcționat două comisii separate. Pe de o parte, a fost Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie - TPII (parte a ONU) și pe de alta, Comisia Internațională pentru Persoane Dispărute - CIPD (organizație interguvernamentală înființată în urma summitului G7 la Lyon). Prima dintre acestea a avut mandatul de a aduce în fața justiției pe cei vinovați de crime de război, împotriva umanității ș.a. Însă acest mandat nu cuprindea și identificarea victimelor individuale. Poate părea paradoxal, însă capătă sens în context legal. Tuller arată că, pentru a dovedi că au avut loc epurări etnice sau genocid, cei morți contează la nivel de statistică, iar documentarea cauzei morții constituie probă. Nu contează atât de mult ca fiecare schelet sau fragment să își recupereze identitatea. Însă pentru rude, numai acest lucru contează, motiv pentru a fost înființată a doua comisie, pentru care a lucrat și Tuller, de la care aflăm că, după câte se pare, cele două instituții au lucrat prea puțin împreună, ceea ce a îngreunat procesul de identificare. Rămășițele umane exhumate de reprezentanții TPII au fost reîngropate sau depozitate, iar documentația autopsiilor a fost trimisă la Haga pentru procese. Astfel, CIPD au trebuit să redezgroape victimele neidentificate, care uneori fuseseră amestecate, și să lucreze cu informația documentară insuficientă. Până la urmă, se pare că nu doar cei vii se pierd în hățișurile birocrației. Urmarea a fost că la peste 20 de ani de la eveniment, Radovan Karadzic, fostul lider sârb, și comandantul Radko Mladic au fost condamnați pentru crime de război, dar o parte dintre cei dispăruți încă rămân neidentificați.
Uneori însă corpul dispărut poate fi mai puternic decât cel identificat. În Argentina, zeci de mii de oameni au dispărut din motive politice între 1976-1983. Începând cu 1984 au avut loc exhumări și investigații, însă numai 600 persoane au fost identificate. Pentru a o cita pe Ewa Domanska din lucrarea Prezența materială a trecutului, „corpul dispărut este paradigma trecutului însuși”. Această absență dă măsura regimului care a încercat să șteargă din istorie o sumă de indivizi. Interesant în acest caz al Argentinei este faptul că o parte a mamelor acestor desaparecidos au considerat că golul lăsat în istorie de aceste victime vorbește mult mai tare despre crime și păstrează memoria lor prezentă în societate, decât dacă victimele vor fi găsite. Odată identificate, orice proces se încheie și liniștea se va așterne peste durerea lor.
Nici România nu a rămas în afara unor astfel de cercetări și preocupări. O știre din 14 septembrie a.c. anunța că rămășițele a 54 de deținuți politici au fost descoperite de arheologi în fostul lagăr comunist de la Periprava. Nu este prima dată când au loc asemenea cercetări. Începând cu anii 2000, „Programul de Arheologie Contemporană” demarat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (în prezent Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) a urmărit să analizeze memoria regimului comunist prin intermediul urmelor sale materiale. Mai precis, s-a încercat identificarea locurilor în care fuseseră îngropate victime din perioada comunistă. Au fost realizate campanii de teren în mai multe zone ale țării, precum Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației în 2006, la Salcia - Insula Mare a Brăilei în 2007, pentru identificarea fostelor colonii de muncă, în Munții Apuseni în 2015 pentru exhumarea presupuselor rămășițe ale unor partizani anticomuniști omorâți în 1949, sau la Penitenciarul din Târgu Ocna în 2019. În cele mai multe cazuri nu se cunoștea decât aproximativ locul de îngropare, acesta nefiind marcat la suprafață. Din ce reiese din informațiile publicate până acum, aceste campanii par să pună accentul pe strângerea probelor pentru potențiale crime și pe memoria corpurilor, cum ar fi coroborarea mărturiilor martorilor, prezența unor gloanțe, a unor traume sau poziția scheletului în groapă. Ce trebuie însă reținut este că rezultatele, așa cum apar în spațiul public, pot lăsa iluzia că interpretarea descoperirilor este mai clară decât în realitate. Când cercetătorii lucrează cu urme fragmentare ale trecutului, cu memoria martorilor care este supusă trecerii timpului și cu informații istorice care trebuie analizate, interpretările nu sunt niciodată ușoare.
Însă dincolo de limitele științifice inerente ale unui asemenea proces, acțiunile aduc în atenție amintirea celor care au devenit victime în perioada regimului comunist, ceea ce poate fi „un fel de răzbunare simbolică asupra înfrângerii și uitării”, pentru a folosi cuvintele istoricului Andrei Pippidi (About Graves as Landmarks of National Identity, Conferință la Collegium Budapest în 1995). Nu în ultimul rând, trebuie amintite și exhumările din ultimii ani ale unor episcopi greco-catolici și a Monseniorului Vladimir Ghika, care au murit în închisorile comuniste. Exhumările au avut loc spre documentarea martiriului și beatificarea acestora.
Odată am avut și eu ocazia să particip la o asemenea exhumare și așa am înțeles ce înseamnă un asemenea proces. Se întâmpla în 2010, când episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, mort cu 60 de ani înainte într-o închisoare comunistă, unde fusese torturat, a fost exhumat de la cimitirul Bellu din București. Deși metodele de analiză aplicate sunt aceleași ca în cazul unui individ preistoric, experiența este mult diferită. Poate că sună paradoxal, dar ca arheolog sau antropolog ești obișnuit să fii în prezența osemintelor, dar nu și a morții: timpul îndelungat care a trecut face ca memoria indivizilor să se piardă. Cu atât mai mult când analiza are loc în confortul propriului laborator, unde procedurile sunt construite astfel încât focusul este mai degrabă pe osemintele ca obiecte științifice. Însă când participi la exhumarea unei victime recente, unde trebuie să asociezi un nume și prenume cu o prezență, și unde există rude care încă așteaptă corpul acasă, sau, cum a fost în acest caz - comunitatea credincioșilor și Biserica care își doreau ca martirul să fie cinstit cum se cuvine -, impactul emoțional este cu totul altul. Școala nu mă pregătise pentru experiența de a fi coborâtă într-o groapă de mormânt la doi metri sub pământ, înconjurată de colegi, preoți, credincioși, gură cască, gropari, printre lumânări și ceai de fructeîmpărțit între cei prezenți. De altfel, majoritatea clor care își dedică întreaga activitate numai unor asemenea cazuri, cei care au participat la cercetările de la 11 Septembrie sau la exhumările unor morminte comune au nevoie de consiliere psihologică.
Nu în ultimul rând, responsabilitatea resimțită este mult mai mare într-un caz cu implicații legale. Asta nu înseamnă că în restul timpului scriem fantezii despre schelete preistorice sau antice, dar în acele cazuri în care analiza este greșită, nu vor fi mari repercusiuni, oricând un alt coleg care va reevalua materialul o poate corecta. Dar când rezultatele pe care le oferi ajung să constituie probă, eroarea nu este permisă. La final însă, și satisfacția este cu totul alta: dacă de analiza unor indivizi din trecutul îndepărtat sunt de obicei interesați numai câțiva colegi cercetători, la analizele recente simți că ți-ai adus și tu contribuția, că ai avut un impact în societate. După caz, fie că ai adus liniște rudelor sau ai contribuit la un proces de beatificare, ai reușit să aduci la lumină un fragment de istorie care poate să închidă rana a unei comunități și să spună o poveste importantă.
Indiferent că este vorba de victime anonime sau personalități, corpurile dispărute devin adevărate spații ale memoriei. În cuvintele celui care a fost unul dintre cei mai importanți antropologi legali, Clyde Snow, „oasele sunt martori excelenți, ele șoptesc, dar nu uită niciodată și nu mint niciodată”. Însă cum alegem să le spunem povestea depinde de noi și de ce fel de istorie ne dorim să scriem.
