Paraschiva Ioan sau doamna Mița, cum i se mai spune, este frizerița unui spital din centrul capitalei. Îi pregătește pe pacienți pentru operațiile și intervențiile pe care urmează să le efectueze doctorii, iar pe cei internați vreme îndelungată îi ajută să se îngrijească. Nu îi este ușor să fie martoră la suferință, dar gândul că ajută pe cineva să-și păstreze demnitatea și stima de sine în momente grele, o ajută. La fel și gândul că fără munca ei, un pacient nu poate merge pe masa de operație. Am însoțit-o pe doamna Mița într- o zi de lucru la spital, unde mi-a povestit despre provocările meseriei de frizer într-un loc unde vede mereu în corpuri vulnerabile.
Înaintează veselă, dar hotărâtă pe holul secției de neurochirurgie a Spitalului Universitar de Urgență București și intră într-un salon unde pacienții așteaptă să fie operați sau se află la recuperare. Ține o cutie arginitie sub braț în care își ține uneltele de lucru: o foarfecă, un brici, spumă de ras, un bol micuț, o perie stufoasă și o sticlă cu balsam după bărbierit. Doamna Mița, cum o cunosc toți, poartă un halat alb și saboți, iar pe cap are o cordeluță cu pietricele argintii. „Niciuna dintre operații nu se poate face fără ajutorul nostru, al frizerului. Domnii doctori nu pot intra în sală dacă pe zona pe care se face intervenția există păr,” spune femeia care lucrează de 26 de ani ca frizeriță, iar de șapte ani îi ajută pe pacienții din acest spital. Îi salută pe ei din salon și îl roagă pe unul dintre bărbații internați să ia loc pe un scaun. Îi pune un halat de protecție în jurul gâtului și îi cere acordul să-i radă capul, parte din pregătirea pentru operația prin care urmează să treacă în ziua următoare. „Nu știu cât suntem noi de iubiți și apreciați, dar fără noi chiar nu se poate”, îmi spune în timp ce își pune mănuși albastre de protecție și deschide o lamă nouă în fața pacientului.
Salonul ei de frizerie se află la parterul spitalului din centrul Bucureștiului. Este o cămăruță cu o fereastră, o canapea, o masă de lucru și un singur scaun de tuns. Munca ei implică să stea aici de la 7:00 dimineața până la ora 15:00, însă, de cele mai multe ori, o găsești pe secțiile spitalului, acolo unde este nevoie de ea, sau în preajma pacienților care trebuie să intre de urgență în operație. Ziua de muncă se desfășoară în funcție de medici, care își programează pacienții care urmează să fie operați, pentru a doua zi. Doamna Mița trebuie să meargă în fiecare dimineață pe secții, de unde ia o fișă pe care sunt trecute numele acestora. „În funcție de secție și de diagnosticul fiecărui pacient, mergem și facem procedura necesară. Ortopedia constă în mâini, picioare și umeri, neurochirurgia în capete, chirurgia în partea inghinală și toracală și tot așa,” îmi explică femeia.
„Este o meserie care implică foarte multă răbdare, îndemânare și atenție, mai ales la micile detalii. Pacientul nu vede în spate, dar tu, dacă ești într-adevăr un profesionist, trebuie să-ți faci datoria.” La secția de neurochirurgie rade capetele pacienților pentru intervenții, iar pentru operațiile de cord, care implică foarte multe ore în sală, bărbierește tot corpul.
Există și pacienți care vor să fie doar înfrumusețați. Majoritatea au boli neurologice sau boli cronice care nu necesită o intervenție chirurgicală, însă sunt internați pentru perioade lungi și simt nevoia să arate mai îngrijit, să nu mai simtă starea de suferință în care se află, să uite că ocupă un pat de spital, spune frizerița.
Suntem din nou pe unul dintre holurile spitalului, de data aceasta la etajul 9, la secția neurologie. Doamna Mița trebuie să-l bărbierească pe unul dintre pacienții cu tulburări cognitive, care a cerut să fie bărbierit. Trec pragul intimidată și o urmez lângă patul bărbatului, căruia femeia începe să-i vorbească cu blândețe. Îi ia mâna într-a ei și îi spune că ea este frizerița spitalului și că urmează să îi radă barba. Îl mângâie ușor pe față și îi așază un șervețel pe piept. Fiindcă pacientul este imobilizat la pat, doamna Mița începe să-l bărbierească în timp ce acesta stă întins. Îi susține mereu capul cu grijă, ca să aibă stabilitate și să nu-l pună în pericol. Pe lângă bărbierit, mișcările sale îi oferă totodată pacientului alinare și apropiere umană. După ce îndepărtează tot părul de pe fața bărbatului, doamna Mița îl șterge și îl unge cu balsamul de după bărbierit. Înainte să plecăm, îi ia brațul și îi urează multă sănătate.
Doamna Mița este a cincea generație de frizeri din familia sa. Înaintea ei au fost mătușa, unchiul, vărul mamei și mama sa. „Am crescut în frizerie”, povestește femeia. „Mama m-a luat după ea. Eram micuță și slabă și șeful mamei mele mă punea pe măsuța de manichiură și îmi dădea să mănânc. N-aveau cu cine să ne lase acasă.” Meseria a învățat-o de la mama sa, care a lucrat de la 13 ani ca frizeriță într-un salon al Cooperativei Igiena, lanț de înfrumusețare cu o istorie lungă. Mai târziu, a făcut un curs de specializare și a început să profeseze în salonul de frizerie pe care l-a moștenit. E indignată că, în ziua de astăzi, cursurile de frizer țin doar șase luni, o perioadă prea scurtă pentru a învăța cu adevărat ce înseamnă meseria de frizer. „Nu, nu poți să zici că ești un frizer. Frizer ești după un an în care stai în salon.”
Munca ei implică și foarte multă practică și teorie, precum și atenție și flexibilitate. Cel mai greu este să stăpânești briciul, spune doamna Mița, iar în spital, de exemplu, dacă nu ai suficientă practică, nu poți lucra cu el. Ca să fii căutat pentru ceea ce faci, trebuie să fii bun. Se oprește brusc din ce spune, îmi zâmbește și mă întreabă, „Haina face pe om, adevărat?”. Doamna Mița îmi spune că frizeria funcționează foarte mult pe încredere. Trebuie să știi să-i spui omului când tunsoarea nu îi stă bine, să știi ce să schimbi și când. De-a lungul anilor, a învățat nu doar să tundă mai bine, ci și să asculte oamenii, deoarece, spunea ea, frizerul este și un bun psiholog. „Fiecare client ne spune necazurile și problemele lui.”.
Povestește că, de mică, mama ei a învățat-o că, dacă nu-i place cartea, trebuie să fie atentă la ce se întâmplă într-o frizerie. Ușor-ușor a prins drag de meserie. „Pot să spun că nu am fost și nu voi fi niciodată omul banului. Nu banul face pe om”, spune femeia mică de statură, energică, mereu aranjată. Unchiul din partea mamei tundea la Casa Regală, însă ea a lucrat și pe mult și pe puțin, iar asta nu a schimbat niciodată cât de implicată a fost. Indiferent de statutul social, toți oamenii au nevoie să-și tundă părul și să-și radă barba. Femeia spune că a trăit modest din această meserie și speră ca în continuare să fie sănătoasă pentru a putea ajuta pacienții din spitalul în care lucrează. „Mi-am făcut datoria, în primul rând de om.”
Înainte, a lucrat într-un salon deschis acasă, în sectorul 5, unde ajuta oameni cu posibilități financiare reduse. „Mi-am dorit foarte tare să pot ajuta și cealaltă masă de oameni care nu au atât de multe posibilități. Venind dintr-o familie de romi, am înțeles rapid că nu întotdeauna banul este prioritar, ci bunătatea și implicarea să putem să fie bine pentru toată lumea.” Acum nu mai are salonul.
Doamna Mița îmi povestește că a ajuns în acest spital după ce a găsit pe site anunț pentru un post liber de frizer și s-a prezentat la examen. Însă oricât de entuziasmată ar fi fost înainte să înceapă munca, spune că i-a trebuit o perioadă pentru a se adapta. „Din viața privată, unde clienții veneau pentru înfrumusețare, venind în spital și făcând cu totul altceva, la început mi s-a părut greu.”. Spune că treptat s-a obișnuit și că s-a atașat de personalul din spital, de colegi, de doctori.
Să lucrezi în spital presupune multă implicare sentimentală, crede doamna Mița. „Nu este ușor să vezi oameni în suferință, dar cu gândul că ajut acel om ca să se facă bine, e mai ușor. Încerc să-mi fac meseria cât mai bine, dar pot să spun că de foarte multe ori, datorită felului meu de a fi, mă implic și sentimental.” În spitalul în care lucrează, există o secție de hematologie unde sunt internați și oameni mai tineri. Din cauza tratamentelor cu citostatice, care sunt folosite în tratamentul cancerului, părul pacienților cade. „Noi, frizerii, trebuie să ne ducem și să le luăm părul de pe cap, ca apoi, acele citostatice, să nu influențeze actul medical. Când plec de pe acea secție, plec cu inima zdrobită.” Doamna Mița spune că e o persoană credincioasă și speră de fiecare dată că, ajutând pacienții pentru întâlnirea cu medicii, cei pe care-i tunde se vor vindeca.
Îmi povestește că a fost și ea pacientă, chiar de curând. A fost operată la sân, iar în curând urma o intervenție chirurgicală de îndepărtare a vezicii biliare. Pentru operația la sân s-a ras singură, însă nu își poate tunde singură și părul.
Coborâm la parter și intrăm în micul ei salon de frizerie. Astăzi, printre nenumăratele lucruri pe care le are de făcut, a strecurat și o programare de înfrumusețare a unui salariat. Este vorba despre un pompier, angajat al spitalului. Îl așează pe scaunul cu tapițerie roșie, un scaun vechi, ale cărui cadre albe au contrastat cândva gresia maro de pe podea. În mai puțin de 15 minute, a și terminat treaba. Mătură părul căzut și își aranjează ustensilele în cutia ei.
Când pleacă de la spital, doamna Mița are clienții săi la tuns, iar pe unii dintre ei îi știe de când s-a apucat de meserie. Femeia are grijă fie de persoane cu probleme de sănătate, imobilizate la pat, cum ar fi bărbați cu pareze, pe care îi rade pe față, fie de doamne mai în vârstă care, fiind supraponderale sau având probleme de mobilitate, nu se pot deplasa și îngriji.
Când nu lucrează, doamnei Mița îi place să plece în excursii, să viziteze biserici și mănăstiri. Acasă o așteaptă soțul ei, care lucrează ca sudor la STB și un cățel pe care îl plimbă atunci când ajunge acasă de la muncă. E mândră de fiul ei, care e cameraman și despre care spune că e „un copil bun” „Nu avem probleme cu banii. Trăim în mediul nostru modest. Așa am fost crescuți. În primul rând, cinstiți,” spune doamna Mița și închide cutia argintie. Înainte să plec, mă roagă să nu uit că, întâi de toate, trebuie să fim oameni.
