În ediția 2024 a Festivalului MERIDIAN, desfăşurată sub emblema SONIMAGICON în care se topesc deopotrivă sunetul, imaginea, magia și icon(ic)-ul, noul spectacol marca Irinel Anghel își găsește locul ca într-un cămin călduț, căci performance-urile pe care aceasta le regizează minuțios mizează întotdeauna pe gâdilarea a cât mai multor coordonate senzoriale ale auditoriului. De această dată, show-ul pe care artista îl imaginează este cu și despre oglinzi, având un titlu mai mult decât sugestiv – MirrorroriM, ce trimite atât la sensul propriu al obiectului care reflectă lumina, cât și, prin construcția de tip palindrom a cuvântului, la funcția de oglindire, de înfățișare a unei reprezentări inversate – și o tematică cu potențial de exploatare nelimitat.
Element recurent valorificat în domeniile umaniste (și nu numai), oglinda capătă sub amprenta diferiților autori valențe felurite: în arta plastică, van Eick sau Velàzquez creau, cu ajutorul schițării simbolului menționat, iluzia perspectivei și cadrul propice devoalării unor personaje misterioase, în timp ce Escher se folosea de acesta pentru a sugera efecte și paradoxuri vizuale, iar Magritte pentru a provoca, a submina convențiile percepției optice. În cinematografie, cadrele abundă de personajul-leitmotiv-oglindă, înzestrat cu roluri-cheie: metaforă pentru fuzionarea identitară (Bergman – Persona, 1966), vehicul prin care se poate accesa, recurgând la memorie, o altă instanță a sinelui (Tarkovski – Zerkalo, 1975), indiciu în rezolvarea unei crime (Argento – Profondo rosso, 1975), revelator al instablității psihice și catalizator al violenței (Scorsese – Taxi Driver, 1976). În volumul Omul și simbolurile sale, Jung susținea, în legătură cu apariția oglinzii în vise, că aceasta poate întruchipa „puterea inconștientului de a-l «oglindi» pe individ într-un mod obiectiv”.
În filmul viu al regizorei-performer Irinel Anghel, pus în scenă, pe 7 noiembrie, la Teatrelli, oglinda devine vectorul prin care artista ne dezvăluie icoane ale individului/sinelui sau ale societății occidentale, manipulate prin lentila proprie. Dacă Bach explora, în 1747, o varietate de posibilități de reînveșmântare a aceleiași melodii, Anghel, pornind de la sursa bachiană citată sonor, în ramă, ca element generator și concluziv – tema Regium din Ofranda Muzicală BWV 1079 –, montează, sub forma unui teatru muzical, un subtil eseu de reflectare asupra funcțiilor (practice, estetice, psihologice, simbolice) ale oglinzii. Compusă din șapte episoade, cercetarea audio-vizuală se înlănțuie într-o structură mozaicată, în care revenirea unei scurte scene joacă rolul – similar cu „Promenada” din Tablourile dintr-o expoziție de Musorgski – de refren, de corp aglutinant.
Textul sonor este înțesat de referințe culturale din muzică (de la arii de operă celebre la hituri pop/jazz sau frânturi sonore underground/death metal), cinematografie (de la filme cult la succese comerciale), dans, literatură. Sunt trimiteri în mare parte recognoscibile, aparținătoare mainstream-ului vestic, care fie îmbogățesc partitura generală cu note umoristice, parodice, fie evocă universul oglinzilor: aria Reginei Nopții din opera Flautul fermecat de Mozart, „L’amour est un oiseau rebelle” din Carmen de Bizet, „La donna è mobile” din Rigoletto sau romanța „Celeste Aida” din Aida de Verdi, „Barcarola” din Les Contes d’Hoffmann de Offenbach, cântecul napoletan ‘O sole mio, șlagărul The Man I Love, scris de Gershwin și popularizat de cântărețele Ella Fitzgerald, Billie Holiday, Etta James, Sarah Vaughan etc., cântecelul pentru copii La oglindă al Găștii Zurli, pelicula Matrix a surorilor Wachowski, mingea de volei personificată în filmul Cast Away regizat de Robert Zemeckis, botezată Wilson, modelul repetitivității interminabile din pelicula Groundhog Day a lui Harold Ramis, care stă la baza grefării episoadelor spectacolului într-o manieră monotonă, absurdă, reiterantă, extenuantă.
Irinel Anghel atinge aici și zone de nișă artistică: încredințează unuia dintre personajele sale poemul Mirror scris de Sylvia Plath, aproape indescifrabil murmurat de acesta, realizează o „oglindire deformată”, într-o scenă de operă plină de spirit, a performance-ului The Show Must Go On, coregrafiat de Jérôme Bel, proiectează, în background, imaginea alb-negru a lunii încadrate între ramele oglinzii, ce amintește de atmosfera fantastică, magică, misterioasă, cosmică din scurtmetrajul experimental Le Voyage dans la Lune (1902) al regizorului Georges Méliès sau inserează scurte secvențe de death metal ce aparțin trupei românești Rotheads, alternate de reprizele narcisice de aplauze ale celor doi membri ai acesteia, prezenți în sală.
Un alt strat prin care poate fi receptat spectacolul este acela în care, prin prisma celor patru personaje (colectivul The Mad Hatterpillers, saxofonistul Călin Torsan, compozitorul Darie Nemeș Bota și percuționistul Juan Negretti), Anghel ne relevă fragmente, cioburi identitare. În introducerea evenimentului, în anticamera sălii de teatru, publicul este întâmpinat de Torsan care, cu ajutorul instrumentului său, trasează sonor reflexia fiecăruia dintre participanți. Între două scene, o regăsim pe Irinel Anghel în ipostaza damei curtate. Ea îl acceptă ca posibil partener pe cel care îi oglindește ființa într-o asemenea manieră încât să devină demn de a i se oferi ocazia să se angreneze împreună într-un dialog dansant senzual, mediat de boluri argintii folosite pe post de percuție.
Un alt episod o aduce în prim plan pe Irinel Anghel, o împărăteasă contemporană care citează la nesfârșit întrebarea-mantră Mirror, Mirror on the wall, who’s the fairest of them all? din basmul Albă-ca-Zăpadă al fraților Grimm. Scena se constituie într-un ritual repetitiv conceput ca un ecou al poemului Sylviei Plath (A woman bends over me / Searching my reaches for what she really is. […] I am important to her. She comes and goes. / Each morning it is her face that replaces the darkness.), în care regăsim diferite fațete ale identității feminine: angoasa (înfățișată de Mihnea Dragne), spontaneitatea, umorul, inocența, copilăria (Ana Creangă), feminitatea, senzualitatea, mândria (Vlad Ciocoiu), frământarea, căutarea perpetuă (Sofia de la Hoz), migala, perfecționismul (Ariadna Ene-Iliescu) sau creativitatea (Irina Perneș). Scena cu pricina incită auditoriul în a reflecta la implicațiile socio-psihologice pe care privitul în oglindă (în mod critic sau dimpotrivă, exagerat de absorbit, de preocupat de propria persoană) le poate avea – în niciun caz exclusiv – asupra femeii actuale, în secolul selfie-ului ca manifest al exacerbării auto-reprezentării sinelui. Obiectul-vehicul poate deveni aici un instrument care servește auto-explorării, auto-objectificării, fetișizării imaginii și care distorsionează, păcălind privitorul adâncit în prăpastia creată între realitatea obiectivă și așteptările/constructele estetice sociale.
În afara elaborării unei tematici suculente, creativ documentată și pusă în scenă de Irinel Anghel, merită a fi menționată o altă abilitate remarcabilă a artistei: aceea de a acorda o deosebită atenție detaliilor. Trei elemente întregesc tabloul-colaj pe care aceasta l-a (son)imaginat la Teatrelli: costumele „cosmice” – îmbrăcând oameni-oglinzi, toate încadrate în paleta coloristică a argintiului cu nuanțele sale derivate –, video-ul introductiv – o imersare într-un tunel infinit de reflexii multiple, prelucrată de Alexandru Claudiu Maxim – și fundalul sonor – vocile distorsionate, suprapuse, întrerupte ale interpreților, înregistrați confesându-se pe tema oglinzii, în documente audio ce întrepătrund identitatea cotidiană cu alter egoul artistic, profesional, de perfomer al acestora. Un lucru e cert în legătură cu evenimentele pe care artista le întrupează: fie că sunt pe placul publicului sau nu, ele îl provoacă pe privitor să pătrundă într-un ecosistem cultural, interdisciplinar bogat și dinamic, în care diferitele manifestări creative nu doar coexistă, ci se împletesc, se îngemănează, se potențează.
Fotografie principală realizată de Gabriel Durlan.
* Cronica a apărut inițial în Actualitea Muzicală, nr. 12/decembrie 2024.
