A devenit mai sigur să așteptăm, astăzi, ca micile miracole cinefile să ajungă la noi de departe – bunăoară, din Japonia, pe calea animației – decât culese direct din grădina Noului Cinema Românesc, cu fiecare an tot mai săracă în epifanii.
Miracol (r. Bogdan George Apetri, 2021)
Miracol e un film alcătuit din câteva – nu foarte multe – idei, toate afirmate răspicat: actorii trebuie să fie mereu supărați, „împovărați”, cu privirea cruntă; camera de filmat trebuie să ilustreze măiestria formală la tot pasul, fie că vorbim de panoramice la 360 de grade sau de travelinguri care nu se mai termină; în fine, mizanscena trebuie să joace încontinuu cu absolutul – sub forma religiei, a violenței, a suferinței – pe masă. Regizorul Bogdan George Apetri pare interesat de cinema în măsura în care grație lui se poate apropia de teme fundamentale pentru umanitate – însă graba acestuia de a se priponi de țărușul artei cu majusculă face ca filmul să se împotmolească într-un amestec de tehnică goală și generalități cu Dumnezeu pe fundal. E ceva ce-am văzut tot mai des în urma încercărilor radicale ale lui Cristi Puiu (Aurora, Sieranevada), din care urmașii lui au extras nu o curiozitate pentru complexitatea lumii, ci un reflex spre formalism găunos și privire ostilă, pe care l-aș denumi „sindromul Pororoca”, după titlul acelui film aproape caricatural în efortul său de a ne demonstra că „nu-i de glumă”.
Povestea discută cazul unei măicuțe (Ioana Bugarin) violate într-o pădurice, caz pe care urmează să îl preia un polițist (Emanuel Pârvu). Măicuța e o făptură angelică, expresivă ca o Ioana d’Arc, polițistul e un dur din filmele americane – nici nu-i nevoie de mai multe cuvinte pentru a defini trăsăturile personajelor care sunt întotdeauna egale cu ele însele, mai monotone ca o cardiogramă. Atât de puține lucruri se schimbă în deșertul mohorât din Miracol, încât cea mai mică fluctuație sau pală de vânt trebuie numită plot twist.
Zece ani s-au scurs de la debutul lui Apetri în lungmetraj. A revenit acum cu două filme turnate în paralel, Neidentificat și Miracol, care împart multe, de la seriozitatea papală a premiselor la mizanscenele zgârcite cu invenția. Dar acolo unde, să zicem, Neidentificat se putea salva in extremis prin recursul la schema filmului de gen – chipurile, un policier –, Miracol dă buzna peste noi cu tot arsenalul bombastic al filmului de autor care ne cere să luăm poziție de drepți. E un film hotărât să privească doar în sus – spre Dreyer și Bruno Dumont –, mereu gata-gata să se împiedice de la atâta pretenție vană. Personajele nu sporovăie, ci dezbat; narațiunea nu avansează, ci revelează. Pură retorică, totuși: căci, marcat de-aceeași indiferență pentru contexte sociale și coloraturi specifice cu care ne-au cam obișnuit filmele epigonice ale Noului Cinema Românesc, Miracol nu reușește să dezvăluie, de fapt, decât propria arhitectură brutalistă. Dar pornirea desuetă de a impune respect cu forcepsul, tradusă printr-o senzație de fabricat pe care o exhibă fiecare cadru, aduce mai curând a șantaj decât a pricepere artistică.
Belle (r. Mamoru Hosoda, 2021)
Nu știu când (și dacă) s-a mai distribuit vreo animație japoneză pe ecranele noastre – ar trebui luate la puricat forumurile bătrânești –, dar cred că nu exagerez spunând că apariția lui Belle e un eveniment. Îi datorăm acest film lui Mamoru Hosoda, unul dintre greii genului, și putem răsufla ușurați: în ciuda ambițiilor evidente pe care le afișează – să îmbine fantezia occidentală cu savoarea niponă, să umble nestingherit prin realitate și prin Metavers, să se transforme din manga clasică într-o mare pulsatilă de lumini –, filmul nu se lasă subjugat de vastitatea proiectului. De n-ar fi fost deznodământul un pic stânjenitor, când povestea pare că se aventurează într-o zonă ce-i depășește competența, Belle ar fi reprezentat pe de-a-ntregul un triumf al emoției rafinate, contopite într-o morală duioasă pentru și despre societate. Chiar și așa, filmul demonstrează o mare îndemânare de a naviga printr-un festival de teritorii estetice, propulsat de simpaticele reacții standard – de la roșeața obrajilor la mutrele uimite ale puștanilor – care sunt pentru animația japoneză ce erau epitetele pentru epopeea lui Homer: cea mai bună metodă de a o recunoaște dintr-o mie, fixând-o în amintire.
Filmul ne prezintă o școlăriță șleampătă, care se-nchide în sine după moartea mamei, însă trebuie să iasă din nou la lumină, descoperindu-și miezul de piatră prețioasă, pentru a restaura bunul mers al lumii. Jonglând deopotrivă cu biografia intimă și cu mizele mondiale, Belle mi se pare chiar mai inspirat atunci când depășește potențialul de romance din Frumoasa și Bestia și imaginează, în chip grandios, o lume perfect distopică, dar totuși foarte asemănătoare cu a noastră. Forța filmului ne revine intactă atunci când misiunea sa pedagogică se vede topită în voluptatea actului de a povesti și în plăcerea ușor perversă de a asista la complicitatea dintre bine și rău. Căci necesara cristalizare morală survine, în Belle, numai la capătul unui periplu destinat curățirii de prejudecăți – iar vizitele regulate ale acestei starlete cu părul roz (avatarul virtual al școlăriței) la palatul întunecat unde sălășluiește arătarea care deranjează ordinea rețelei de socializare poartă în ele un sâmbure juisiv, cum remarca personajul unei profesoare din film: „când sunt tinere, toate fetele visează la un bad boy...” Filmul e prea subtil pentru a se lăsa orbit de separația clară dintre lumea reală și spațiul virtual: dimpotrivă, lecția tulburătoare a acestei pilde pentru copii maturi e că, paradoxal, s-ar putea să găsim mai mult adevăr sau mai multă emoție în online, și că nu există concluzii facile pentru a ne orienta prin noianul de straturi de existență care ne destabilizează tot mai tare în ziua de azi.
