Ne-am dus în Cotroceni ca să vedem cum arată cele două case memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian” & „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, aflate într-un bloc interbelic, pe același palier.
O altă zi caniculară. Așa îmi arată și telefonul, așa se și simte. E vineri dimineață și sunt în fața Palatului Cotroceni. E totul amorțit în jur și dinspre Cotroceni nu vine nicio mișcare, niciun scârțâit de poartă, nicio adiere de vânt. Întorc spatele înaltei porți, traversez și intru într-un bloc de pe strada Gheorghe Marinescu. Împing ușa grea de metal și urc până la etajul 2, unde mă așteaptă muzeograful Adrian David. E echipat corespunzător: pantaloni scurți, cămașă cadrilată și mască. Arată spre ușile apartamentelor 11 și 12 și mă întreabă: „Cu ce să începem? Cu Minulescu sau cu Rebreanu”?
Hotărâm să intrăm în apartamentul nr 11 („Casa memorială Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”) și Adrian îmi indică o măsuță pe care sunt dezinfectanții. În timp ce-mi frec palmele cu o substanță de culoarea azurului, privirea îmi fuge pe pereții vestibulului tapetați cu desene, tablouri și fotografii: portretul lui Rebreanu făcut de George Löwendal, o poză cu el tânăr la Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu, acuarele de Francisc Șirato și Camil Ressu inspirate de proza lui Rebreanu, un autoportret realizat în Norvegia, la Bergen, în 1928, plus fotografii de familie, unele făcute chiar de scriitor cu un aparat Laika.
Vestibulul duce în living, o încăpere aerisită și luminoasă din care poți să vezi Cotroceniul, ticsită și ea cu lucrări de artă. În aripa stângă sunt piese de mobilier Biedermeier, tablouri și busturi care le reprezintă pe Puia (fiica adoptivă a scriitorului) și pe actrița Fanny Rădulescu, soția acestuia, iar în cea din dreapta se văd icoane pe sticlă foarte vechi din Transilvania, orologii, un candelabru cu opt brațe, dulăpiorul pentru jocul de bridge, un alt portret al lui Rebreanu (înfățișat ca academician), și încă zeci de alte obiecte care mă năucesc și pe care nu le pot identifica. Într-o vitrină sunt bijuterii de jad și din sticlă de Murano, porțelanuri și patru păpuși (Mimi, Bambulina, Maria Servilla și Alma) cumpărate (și botezate) de Liviu Rebreanu din Italia.
„Rebreanu nu a locuit de fapt în casa asta”, îmi spune Adrian odată ajunși în living. După care, văzându-mă confuz, îmi explică cum a ajuns totuși locul ăsta să fie casă memorială. În 1934, scriitorii Ion Minulescu și Liviu Rebreanu și-au cumpărat amândoi apartamente aici, pe același palier. Blocul fusese construit pentru cadre didactice, categorie din care ei nu făceau parte. În schimb, Claudia Millian, soția lui Minulescu, poetă simbolistă, era profesoară de desen și istoria artei și directoare de liceu, și astfel au putut să obțină un împrumut de la Casa Corpului Didactic. Minulescu l-a ajutat mai apoi și pe Rebreanu să găsească un apartament în bloc, apartament pe care acesta l-a cumpărat pentru fiica lui adoptivă, Puia, și pentru ginerele lui, crainicul sportiv Radu Vasilescu (cel care avea să fie corespondentul Radiodifuziunii la Olimipiada din 1936 de la Berlin).
„Chiar dacă nu a locuit aici, Liviu Rebreanu a fost foarte legat de acest apartament”, explică muzeograful. „Venea zilnic să-și bea cafeaua aici cu fiica și ginerele. Ca să nu mai zic că Rebreanu era foarte gospodar, venea în fiecare toamnă și le aducea bulioane, murături puse de el și altele”.
Am un flash cu autorul romanului Ion urcând scările cu un butoiaș cu varză murată sub braț, dar trec repede peste asta, și-l ascult pe Adrian care îmi povestește cum, după 1944, anul morții prozatorului, soția și fiica acestuia au transferat tot ce au putut de la casa lui Rebreanu de la Valea Mare (Argeș), locul în care a scris Răscoala, Jar și Gorila, și le-au adus în acest apartament. Tot ele au încercat să reproducă biroul lui Rebreanu de la Valea Mare într-unul din dormitoare, unde se află acum biblioteca, masa, scaunul și obiectele de scris, agendele și lampa sub formă de bufniță.
Ideea că azi avem două case memoriale dedicate lui Rebreanu și Minulescu, aflate pe același palier de bloc, are cumva și o latură ironică. Cei doi scriitori erau cât se poate de diferiți, și contrastul era vizibil atât pe plan uman, cât și literar. Rebreanu era un ardelean introvertit, timid și scump la vorbă, în timp ce Minulescu era expansiv și impulsiv, „performer” boem faimos în epocă pentru recitalurile poetice cu care făcea furori în București. Primul era un prozator așezat, cu o fixație flaubertiană pentru stil și narațiune omniscientă, obsedat de lumea satului & țărănimii, al doilea era un autor simbolist de romanțe și comedii urbane îmbibate de hedonism și decadență. Și totuși, dincolo de aceste diferențe, există o anumită simetrie între cele două destine: amândoi au murit în 1944 (Rebreanu la 59 de ani, Minulescu la 64 de ani), ambii au avut câte o fiică (Puia Rebreanu și Mioara Minulescu), au fost căsătoriți cu artiste, au ocupat amândoi funcția de director al Teatrului Național și au colecționat de-a lungul timpului lucrări ale prietenilor artiști. După moartea lor, în cele două apartamente au rămas Fanny și Puia Rebreanu, și respectiv Claudia Millian și Mioara Minulescu. Claudia a murit în 1961, iar Fanny în 1976. Rămase singure, fiicele au donat apartamentele Muzeului Național al Literaturii. Prima care a făcut donația a fost Mioara Minulescu în 1991, urmată de Puia Rebreanu în 1992.
Unul din lucrurile care îți sare în ochi aici este lipsa cordoanelor și etichetelor explicative, iar asta le dă un aer mai prietenos și mai puțin muzeal, lucru pe care și l-a dorit și Mioara Minulescu (artistă talentată la rândul ei) atunci când a făcut donația. Și e o senzație uimitoare să te plimbi dintr-un apartament în altul și să vezi peste tot lucrări de Victor Brauner, Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Camil Ressu, Theodor Pallady, Mattis-Teutsch, Hermann Maxy, dar și multe tablouri și sculpturi făcute de artiste: de la Claudia Millian și Mioara Minulescu până la Cecilia Cuțescu-Storck, Margareta Sterian și Lucia Dem. Bălăcescu. Două apartamente cu istorii diferite, dar în același timp două lumi care se întrepătrund.
Adrian David, care lucrează aici din 2016, e genul de om care ar sta ore întregi să-ți povestească despre fiecare obiect în parte, dar și despre bârfele din epocă (aventuri extraconjugale, certuri pe bani ș.a.). Mă duce prin toate cotloanele, îmi arată ibricele de cafea ale lui Rebreanu („se știe că bea și câte doi litri de cafea, mai ales că el scria noaptea”), vasele de ceramică Someșana din bucătărie (provenite din zona Târlișaua, Bistrița-Năsăud, unde s-a născut Rebreanu), cărțile de rugăciuni de pe birou („Rebreanu era foarte religios și superstițios”), pick-upul lui cu suport pentru zece discuri și raftul pe care se află cărțile prozatorului traduse în zeci de limbi.
„Rebreanu chiar era tradus pe bune, nu așa cu sponsorizări sau mai știu eu prin ce ICR, cum se mai face azi”, spune ghidul.
Eu l-am asociat mereu pe Rebreanu cu lumea satului, ulițelor și horelor, dar vizita asta îmi arată și o altă față a lui, cea a unui om atras de tehnologie și inovație, și pasionat de automobilism.
„Rebreanu a fost primul deținător de automobil de la noi care nu era politician sau om de afaceri”, zice Adrian entuziasmat. „În 1926, își cumpărase un Chevrolet, iar mai apoi a cumpărat alte mașini pentru a le închiria ca taxiuri. A fost mai întreprinzător el așa de felul lui... Problema banilor a fost una constantă pentru Liviu Rebreanu, întâiul născut dintr-o familie cu 14 copii. La început nu avea bani, iar mai târziu câștiga foarte bine, dar și cheltuia foarte mult cu soția și fiica.”
Apartamentul nr. 12
Spre deosebire de Rebreanu, Minulescu a locuit permanent în apartamentul cu cinci camere pe care l-a cumpărat în 1934. Așa se explică probabil și faptul că aici sunt mult mai multe portrete ale lui Minulescu (era și mai narcisist decât Rebreanu). Oriunde te întorci, vezi o schiță sau un tablou care-l înfățisează pe autorul Romanțelor pentru mai târziu (volumul lui din 1906). Chiar și pe ușa de la baie e o schiță făcută de Iosif Iser, în care Minulescu e desenat stând pe wc. Iser, unul dintre cei mai importanți artiști români ai începutului de secol XX, a fost coleg de școală generală cu Minulescu și prieten foarte bun. Doar în acest apartament sunt 23 de lucrări de Iser, iar într-una din ele, intitulată Bogăția și Boema, Minulescu apare (în rolul Boemei, evident) alături de un alt prieten bun, Dumitru Burileanu, un fel de Mugur Isărescu al epocii, mecena și guvernator al BNR.
Minulescu, care fusese un mare fan al cafenelelor și muzeelor pariziene, a fost la rândul lui un fel de mecena, și asta pentru că, începând din 1922, a devenit șef la Direcția de Artă în Ministerul Artelor și Cultelor (a scris și un roman, Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adevărului, a cărui acțiune e plasată în minister), unde tot el a înființat Saloanele Oficiale de pictură și sculptură. Aici expuneau cei mai importanți artiști ai vremii, iar lucrările lor erau cumpărate de stat. „Sunt voci care spun că Minulescu îi încuraja pe anumiți pictori să ceară un preț mai mare, asigurându-i că statul le va da mai mult decât sperau ei inițial”, spune Adrian. Astfel Minulescu a ajuns să fie văzut ca un tătuc al artiștilor (inclusiv în cercurile de avangardiști), care aveau toate motivele să-i fie recunoscători și să-i ofere lucrări drept cadouri.
„Să ne gândim totuși că și Rebreanu și Minulescu aveau prieteni artiști și erau foarte apropiați de ei”, îmi spune muzeograful în timp ce admir un portret al lui Minulescu făcut de Victor Brauner. „Eu nu pot să afirm 100 % că ei au primit aceste tablouri de la prieteni, dar nici nu am niște facturi sau chitanțe care să arate că ele sunt cumpărate.”
„Și totuși, au fost prieteni Minulescu și Rebreanu?”, îl întreb pe Adrian.
„Hm, ce să zic... erau prieteni...cumva”, zice el oftând. „Deși erau mai degrabă amici. Erau foarte diferiți, dar evident că aveau în comun literatura și colaborau în diverse situații. Au avut și o revistă împreună, Citiți-mă, apărută la începutul anilor 20. Și erau împreună la mesele scriitorilor, și dacă ne uităm la poze, vedem că Minulescu e mereu în centrul atenției, cu mâinile pe sus, iar Rebreanu e și el într-un colț, retras.”
Drumurile lor se intersectau nu doar pe palierul blocului, dar și în alte contexte. În 1929, când era director la Teatrul Național, Rebreanu a fost criticat în presă pentru faptul că a permis punerea în scenă a piesei lui Minulescu, Amantul anonim. Rebreanu era acuzat că favorizează astfel un prieten și, mai mult decât atât, aduce pe prima scenă a țării „o piesă pornografică” care strică tineretul (piesele lui Minulescu sunt montate și azi la TNB). Cât despre popularitatea lor în epocă, merită amintit un sondaj inițiat de revista Ideea Europeană printre cititori în urma căruia au fost votate cele mai bune romane ale literaturii române. Pe primul loc a ieșit romanul Roșu, galben și albastru al lui Minulescu, iar pe locul doi Pădurea spânzuraților. Despre romanul lui Minulescu (povestea unui scriitor și jurnalist din anii '20) nu se mai vorbește aproape deloc astăzi, spre deosebire de Pădurea spânzuraților, care rămâne o operă majoră a literaturii române.
În livingul Minuleștilor e și o vitrină, în care stau expuse diverse obiecte, printre care un trabuc primit în dar de la scriitorul Benjamin Fondane, o medalie de onoare din partea guvernului francez (mare motiv de mândrie pentru un fost corigent la franceză), un mic obuz pe care Minulescu l-a transformat în brichetă, legitimațiile C.F.R. pentru transport gratuit, rețetele lui de lichior, verighetele celor doi soți (au fost căsătoriți fix 30 de ani) și o scrisoare trimisă de Caragiale criticului Mihail Dragomirescu, în care acesta își arată admirația față de „ciudatele versuri” ale tânărului Minulescu. „Biletul meu de intrare în înalta societate a literelor”, avea să spună Minulescu despre această scrisoare în care era lăudat de Caragiale.
Încheiem turul în biroul lui Minulescu, botezat și „Garsoniera lui Bebeluș” de către soția lui, Claudia. Garsoniera lui Bebeluș avea mai multe funcții, era și birou, dar și dormitor, locul în care Minulescu lua cina.
„Avea meniu unic”, povestește Adrian. „Mânca cartofi prăjiți cu iaurt în fiecare seară. Iar dimineța se trezea la 6 și suna după pe servitori, care-i aduceau cafeaua cu rom de Jamaica.”
Tot aici sunt mai multe rafturi cu cărți legate în pânză (evita să le mai lege în piele de frică să nu-i fie furate), icoane vechi, picturi pe mătase persane, penarul lui din 1755 și, evident, multe portrete și caricaturi cu Minulescu. Într-una din ele apare ca tânăr chefliu în Paris, cu barbă și cântând la chitară („avem aici un protohipster”, explică Adrian). Pe un perete e și un mic calendar oprit la 11 aprilie 1944, ziua în care scriitorul a murit de infarct, la o săptămână după bombardamentele aliate asupra Bucureștiului, eveniment care aparent l-a zdruncinat puternic pe Ion Minulescu.
Ies din „Garsoniera lui Bebeluș” și mă opresc în fața blocului, unde e la fel de liniște și cald ca înainte. Mă bate soarele în cap, dar totuși reușesc să ridic privirea spre cele două balcoane, care sunt aproape lipite unele de altele. În mintea mea se amestecă toate: păpuși italiene, icoane vechi, pozele cu Mioara Minulescu, melancolică și fantomatică, orologii, rețete de lichioruri și ilustrații persane, cărțile de rugăciuni, lampa cu cap de bufniță și cartofii prăjiți cu iaurt.
