Am fost la Minitremu Art Camp, singura tabără de artă contemporană gratuită pentru adolescenți din România, și-am încercat să înțeleg, de la artiști și elevi deopotrivă, cum poți s-o apuci pe drumul artei și ce te face să nu-l părăsești.
15 adolescenți stau în sala răcoroasă de la B5 Studio din Târgu Mureș și-și prezintă pe rând ideile pentru lucrarea de artă pe care vor s-o facă. Cineva ar vrea să reprezinte un drum (poate chiar drumul prin viață) ca pe-o șosea de hârtie, cu linia discontinuă de pe mijloc desenată în culori. Unul dintre băieți are în minte tot o călătorie colorată, doar că și-o imaginează ca pe un tobogan. Un altul vrea să-și folosească doar corpul și cărbune negru, ca să sugereze o renaștere inversă. O fată ar vrea să se filmeze în timp ce spală vase, dar în loc de apă curată să folosească vin. Altcineva ar vrea să dea o formă anxietății: să facă origami-uri fragile din hârtie și să le-nghesuie într-o pungă subțire de plastic. Sunt un pic timizi, în parte și fiindcă pentru mulți dintre ei, deși învață la licee de artă, e prima oară când cunosc și lucrează cu un artist contemporan. Adică, potrivit DEX, un artist care „1. există, trăiește în zilele noastre”, „2. care se raportează la prezent”. Și-apoi, fiindcă Pavel Brăila, artistul moldovean care ține atelierul, vrea să-i stârnească spre performance, happening și video art, care nu-și găsesc locul în programa școlilor de artă.
Mă uit la toți puștii ăștia cum își fugăresc ideile și încep să coacă lucrările în care Brăila i-a îndemnat să-și condenseze câte un manifest personal, despre locul lor în lume aici și acum. Îmi vin în minte crâmpeie din discuția pe care-o purtasem în ziua de dinainte cu alți câțiva artiști, deja maturi, despre harababura noului cod fiscal pentru toți creatorii independenți și despre îndoiala zdravănă că vor (vom) avea vreodată pensii. Îmi aduc aminte că, citind Living and Sustaining a Creative Life, o colecție de eseuri în care 40 de artiști povestesc cum se descurcă în carierele lor, mi-a rămas în minte că, pentru cei mai mulți dintre ei, libertatea de a rămâne artist a venit la pachet cu o echilibristică atentă, uneori epuizantă, între joburi și proiecte.
Ca să înțeleg un pic mai bine la ce s-ar putea aștepta de la viitor niște adolescenți din 2018 care se hotărăsc să facă artă, și dacă chiar contează ce are o societate de oferit artiștilor, am stat de vorbă cu trei dintre cei mai activi și relevanți artiști din România & împrejurimi. Invitați la Minitremu Art Camp #3 să-și împărtășească practica & experiențele, toți trei au pornit pe drumuri diferite, dar în același no man’s land al anilor ‘90, pe care au învățat să-l desțelenească.
„Dacă te gândești la pensie, nu mai faci nimic”
Deși e cel mai cunoscut artist contemporan din Republica Moldova, Pavel Brăila nu asta și-a dorit când era la școală. Prin anii ‘70-’80, visa la o viață de fotbalist sau la una de bucătar. „La facultate, am vrut să dau la Tehnologia Alimentației Publice. Cine absolvea această facultate, devenea director de restaurant. Ce mai, devenea om mare,” le povestește Pavel copiilor din tabără. „Dar când a fost să-mi ales specializarea, nu m-am uitat atent, și-am aplicat la Mașini și Aparate în Industria Alimentară. La prima lecție din facultate, mi-am dat seama că am greșit. Dar n-am mai schimbat nimic și am absolvit ca inginer mecanic. Pentru diplomă, am făcut modernizarea mașinii de conserve, de la 7 la 15 borcane.” N-a apucat să lucreze în fabrică, fiindcă deja din facultate, la vreo trei ani după dizolvarea Uniunii Sovietice, s-a angajat într-un bar non-stop din gara Chișinău. „Acolo m-am întâlnit cu niște prieteni vechi din tabăra pionierească, care erau la arhitectură, iar ei mi-au făcut cunoștință cu un fotograf pe care l-am rugat să mă învețe fotografie.” Așa a ajuns să câștige bani fotografiind grădinițe de copii, primul sediu al Fundației Soros din Moldova și-o tabără de artă care i-a schimbat cu totul traseul, fiindcă acolo a făcut prima lucrare de artă video și un curator olandez l-a invitat, dintre toți participanții, să meargă la o expoziție în Olanda. „ Asta a fost prima mea ieșire în Occident, în 1996, și după ce m-am dus la Amsterdam am zis că da, merită să te bagi,” râde Pavel.
Au trecut 22 de ani de când se ocupă cu arta, timp în care a expus prin toată lumea și a participat la unele dintre cele mai importante evenimente artistice, a primit premii și rezidențe. Prin lucrările lui - video-uri și performance-uri -, explorează cultura în care s-a născut și în care se mișcă, cu tranziția ei perpetuă, cu diferențele și constantele ei, cu un picior spre Vest și cu unul spre Rusia. În „Shoes for Europe”, de pildă, o lucrare deja clasică, Pavel urmărește schimbarea șinelor de tren la granița dintre Moldova și România, iar în filmul „Chișinău, un oraș greu de pronunțat”, documentează, undeva între poezie și antropologie, viața orașului unde trăiește. În galeriile de artă elegante și minimaliste ale Occidentului a dus sacoșe cu mâncare de-acasă și și-a invitat publicul la masă. Toate astea, le-a făcut însă pe cont propriu: fără un curator, fără o galerie care să-l sprijine, fără un stat atent la nevoile artiștilor, fără o istorie locală în arta contemporană. „Important e ce vine dinspre tine. Dacă tu ai o idee pe care vrei s-o faci, o faci, și asta de tine depinde. Odată și-odată, oricum ajunge să rezoneze cu lumea, mai devreme sau mai târziu, trebuie numai să ai încrederea asta în tine și s-o faci.”
În anii ‘90, când a început să lucreze, nu știa nimic despre ce înseamnă spații, instituții, galerii, târguri, își amintește Pavel. „Abia după ce am participat la Documenta, m-am prins că de fapt, it’s all about fucking money, că cei mai mulți artiști din Vest știau deja ce vor - să găsească un curator, care să le facă o expoziție, apoi una și mai mare, care să-i ajute să aibă o galerie și să stea liniștiți în ateliere, unde să zdrobească la lucrări pentru târguri.” În același timp, crede că tocmai neștiința aia te-ajuta, ca artist, să riști și să ieși din rând. „Acum, nu mai e deloc așa, nu mai poți avea acel delir de a face o lucrare fără să te gândești ce să faci, ca să fie primită mai bine. Azi iei în calcul multe lucruri care îți îngustează calea de a realiza lucrarea.” Pavel își împarte acum timpul între Berlin și Chișinău și, deși s-ar fi putut stabili într-un oraș vest-european civilizat și deși vorbește cu amărăciune despre un sfârșit iminent al Republicii Moldova, zice că doar la Chișinău e acasă. Fiindcă doar acolo nu se plictisește. E dezamăgit că majoritatea absolvenților de arte din Moldova se specializează pe filmat și regizat nunți și, deși recunoaște că-i treabă grea să te descurci ca artist, îi încurajează pe adolescenții de la atelierul lui să-și caute fiecare locul. „Dacă te gândești la pensie, nu mai faci nimic.”
„Dar stai, că suntem iar ca-n ‘90”
Pentru coregraful Farid Fairuz (avatarul pe care Mihai Mihalcea și l-a inventat acum aproape 10 ani și cu care-a tot tulburat apele culturii române), e important, totuși, să te gândești și în ce context ajung tinerii care vor să fie artiști. „Pe de-o parte, individual, mi se pare mișto să încurajezi oamenii să facă asta - îți trece o chestie prin cap? go for it! Dar pe de altă parte, uită-te la câte școli de artă scot oameni pe bandă rulantă și-i aruncă total nepregătiți chiar și pentru ceea ce înseamnă propria practică.” Mihalcea, care a și predat o vreme la liceul de coregrafie din București, crede că școala de arte, așa cum a cunoscut-o el, le oferă prea puțină libertate copiilor, pe care-i formatează în schimb cu disciplină de fier. „Am fost singurul profesor din trei care a refuzat să facă o anumită parte din materie, fiindcă nu înțelegeam ce motivație pot să-i dau eu unui copil așa de fraged, să-l pun cu fața la zid, să se țină de-o bară, să se schingiuiască și să-și întoarcă picioarele?”
Deși a trecut la rândul lui prin aceeași școală riguroasă, Mihalcea a fost unul dintre artiștii care a pus umărul la crearea unei scene de dans contemporan în România. La început, împreună cu colegii lui din grupul „Marginalii”, pe care l-au fondat în anii ‘90, când, spune el „nu știam nimic, nu aveam niciun fel de înțelegere despre ce înseamnă lumea artei, era doar dorința noastră de a ieși și de a face lucruri.” Și apoi, împreună cu cei de la Centrul Național al Dansului (CNDB), instituție pe care a și condus-o între 2005 și 2013 și care a însuflețit mult viața culturală a Bucureștiului. După toți anii de management, Mihalcea spune că s-a pierdut un pic și că a avut nevoie de o ceva vreme ca să se restabilizeze ca artist. De altfel, alter ego-ul exotic Farid Fairuz a apărut tocmai din nevoia asta de schimbare. Sub numele lui Farid a pus, printre altele, în scenă o campanie de strângere de fonduri pentru Moscheea Mântuirii Neamului și a descântat apele tulburii ale culturii române, sedate sub mandate interminabile ale monștrilor sacri.
„Pentru mine, în ultimii ani, a devenit un pic mai dificil”, spune Farid. „Am avut senzația că mă întorc un pic în timp. Și nu e văicăreală - peste tot e greu ca artist. Dar acum 15 ani, de exemplu, percepeai un fel de orizont. Fiindcă tu, ca artist, tot aștepți. Bagi muncă, tragi în continuu, ai senzația că uite, se dezvoltă, apare ceva acolo, și-acolo. Doar că la un moment dat te trezești, te uiți în jur și zici: dar stai, că suntem iar ca-n ‘90. Iar n-am sală, iar n-am bani de producție, iar n-am… Și te gândești: cum te repoziționezi, cum te repliezi?” Farid crede că în ultimii ani s-au schimbat multe, de la practicile instituționale, la relațiile umane, și că e nevoie ca felul în care facem ceea ce facem să fie rechestionat, tocmai ca să ne putem adapta la un mediu tot mai tulbure. Chiar și vocea artiștilor i se pare că se aude tot mai slab în România, în afara „insulițelor” din lumea artei, și că din ce în ce mai rar reușește să reverbereze în spațiul social. Cum nimic nu mai e deloc previzibil în contextul ăsta pe care-l împărtășim cu toți, după părerea lui Farid, singura soluție pentru cei care sunt hotărâți să facă artă, e asumarea: I go for it, no matter what.
„Foarte puțini reușesc să se mențină în a face artă”
Deși face artă de când se știe și crede că spune că e unul dintre puținii oameni privilegiați, pentru care meseria și pasiunea sunt una și-aceeași, Anetta Mona Chișa spune că e nu e deloc ușor să răzbești în artă când ești tânăr. „Selecția e foarte dură. Termini școlile, ești independent, trebuie să te prinzi de-o instituție, de-un grup, să-ți faci un loc pe scenă și într-o comunitate. Și nu e ușor, pentru că nimănui nu-i mai pasă. Când ești în școală, ai un public sigur. Sunt interesați colegii, sunt interesați profesorii ș.a.m.d. Dar după aia, ești în lumea largă, fără publicul asigurat. Trebuie să-ți croiești un drum prin toată jungla, și foarte mulți se dau bătuți pe parcurs. Vin alte chestii existențiale: trebuie să-ți găsești ceva de lucru, mai faci un copil. Foarte puțini reușesc să se mențină în a face artă, cu toate complicațiile vieții. Selecția cumva se face singură, și în rândul celor care rămân și se ambiționează să continue, mai intervine o altă selecție,” explică Anetta, care, după a terminat liceul de arte de la Arad, a plecat să studieze la Bratislava. De aproape 25 de ani e plecată din țară, iar acum predă la Academia de Arte din Praga, unde și lucrează ca artist.
Multe dintre lucrările ei investighează forme mai mult sau mai puțin subtile ale relațiilor de putere - de la piramida comestibilă a sistemului capitalist, până la seria de videouri Dialectics of Subjection, unde, împreună cu artista slovacă Lucia Tkáčová, comentează ironic cât de atrăgători sunt bărbații din lumea artei. Chiar dacă, de când a început să lucreze ca artistă, balanța de gen s-a mai echilibrat și, odată cu ea, s-au mai dizolvat din prejudecățile cu care sunt tratate femeile, Anetta spune că și acum, în 2018, mare parte din mediul academic din jurul artelor e dominat de bărbați, majoritari ca profesori și rectori. După ce multe dintre cele mai noi lucrări ale ei au de-a face cu tehnologia în mijlocul căreia trăim, artista spune că acum interesată de legătura dintre natură și limbaj, pe care vrea s-o exploreze într-o carte de fito-poezie.
Când o întrebi cu ce-a plecat la drum din școala de artă românească, Anetta spune râzând: „Cu cubismul. Cu asta am plecat.” Acolo se oprea istoria artei din programă și, după câte s-ar părea, în multe licee nici până azi nu s-a ajuns la secolul 20. La fel ca și-atunci, însă, câțiva profesori tineri, cu deschidere, încearcă să-și convingă elevii că artele sunt live & kicking și în zilele noastre. Mai mult, în anii '90, își amintește Anetta, „artiștii contemporani încercau să-nțeleagă, după părerea mea, ce trebuiau să facă pentru a fi artiști contemporani. Nu era ceva formatat și se oscila între tot felul de tradiții care circulau prin școli. Iar societatea, la rândul ei, încerca să înțeleagă. Publicul artiștilor erau alți artiști, și în felul ăsta se formase un ghetou în care lucrau și discutau, dar nu era un flux spre exterior. Acum, lucrurile s-au mai schimbat: s-a mărit și ghetoul, dar și media încep să vorbească mult mai mult, nu mai spunem artă modernă, ci artă contemporană, se lucrează interdisciplinar ș.a.m.d.” Devenită la rândul ei profesor, Anetta crede că cea mai importantă e, înainte de toate „un fel de cultivare spirituală, o cultivare a sensibilităților și un fel de a privi lumea cum nu o mai privește altcineva. Nu contează că e pictură, sculptură sau alte categorii din astea învechite, sensibilitatea și afinitatea pentru lucruri trecute cu vederea de alții sunt pe primul loc”.
„N-aș zice că cei din generația mea sunt mai interesați de artă, ci sunt mai interesați de lume”
Pentru Pavel Brăila, Farid Fairuz și Anetta Mona Chișa, drumul de artist a arătat cu totul diferit - și, cum spunea cineva în cartea de care aduceam vorba la început, „există la fel de multe căi de-a fi artist pe cât există artiști”. Cu toate astea, cred că întâlnirea dintre oameni foarte tineri, care se gândesc să devină artiști, și oameni care au luat deja de multă vreme decizia asta și și-au asumat-o, oricât de greu le-ar fi fost, e un pas care n-ar trebui să lipsească pentru o imagine updatată despre ce înseamnă să fii artist în vremurile astea, dincolo de munca de creație propriu-zisă. Și, într-un fel, asta e și una dintre mizele duoului Minitremu, care a ajuns deja în al treilea an cu tabăra de artă contemporană - să construiască punți între generații care, deși sunt destul de apropiate, se intersectează extrem de rar. (Cum a fost la primele două ediții Minitremu Art Camp, citiți aici și aici.)
Szeréna-Zsanett Loghin are 16 ani, învață deja de 10 ani, la școala de artă, unde simte că și-a găsit numai bine locul. În lucrările ei, spune că cel mai mult urmărește să transmită celorlalți detalii despre lumea pe care, deși o împărtășim cu toții, o vedem foarte diferit. „Mă concentrez la lucruri pe care cei mai mulți oameni nici nu le observă. Mie mi se pare interesant și cum arată o frunză, și aș vrea să le transmit celorlalți simțul ăsta, mai detaliat. Cred că trăim prea repede și ar trebui să ne mai încetinim, iar pentru mine arta face asta.” Szeréna nu crede că arta poate să schimbe lumea, dar speră că poate schimba câteva idei despre lume, și că, împreună cu cei de-o vârstă cu ea, ar putea da o mână de ajutor. „N-aș zice că cei din generația mea sunt mai interesați de artă, ci sunt mai interesați de lume. Și cred că arta îi poate ajuta mult.”
Cătălina Ciburciu (foto sus) se ocupă de doar doi ani cu arta, pe care o studiază la Chișinău. Cel mai mult și-ar dori ca prin lucrările ei să atragă atenția asupra neînțelegerii dintre vârste. „Cel puțin în Moldova e o problemă foarte pronunțată asta a generațiilor: acum, tinerii vor cu totul altceva decât vor bătrânii și e tare greu de schimbat ideea asta, chiar și atunci când e vorba de alegeri locale. Bătrânii spun că era mai bine pe timpul comunismului, că toți aveau atât cât trebuie ca să trăiești, însă nu-i adevărat.” După câteva zile de tabără, Cătălina spune că vede o mare diferență între ce înseamnă să fii artist în Moldova și în România, unde vede mai multă susținere pentru artiști. I-ar plăcea să se ocupe de artă în viitor, dar spune că, după câte-a văzut la puținii artiști pe care-i cunoaște, „e foarte mult de sacrificat. De la timp, la viața personală și relația cu mediul din jur. Lumea la noi, în Moldova, nu are o părere prea bună despre artiști și nu-i prea susține.” Se gândește încă dacă ar vrea să facă sacrificiul ăsta, fiindcă, pe de altă parte, i se pare important că „arta ajută să deschizi ochii la lucruri care se întâmplă în societate. Nu toți înțeleg ce se întâmplă, dar când mai mulți încep să arate spre un anume lucru, lumea începe să reacționeze. De doi ani, de când am început să mă ocup cu arta, eu n-am văzut mari schimbări, dar e puțin timp. Sper să fie mult mai bine peste 10 ani.”
