Am fost anul trecut la a opta ediție a Minitremu Art Camp de la Timișoara ca „participant auxiliar”. Am plecat de acolo toropit de arșiță, dar și populat de gânduri despre natură și dezastre ecologice, precum și de angoasele și nostalgiile tinerilor față de un trecut pe care nu l-au trăit. Adolescenții au nevoie de contexte în care să se manifeste în moduri pe care încă nu le-au descoperit. Anul acesta, până pe 15 iunie, Minitremu caută tineri participanți pentru o nouă tabără, care va avea loc la Timișoara între 1 și 10 iulie. Toate detaliile sunt aici.
Taberele Minitremu sunt un context al grijii. De-a lungul a opt ediții, adolescenții din țară și din regiune, căci o parte au venit din Ungaria, Moldova și Cehia, au avut parte de imersiune în arta contemporană, în multitudinea ei de expresii – de la inițieri în metode ale cercetării artistice, la primele lor experimentări cu arta performanceului. În fiecare zi a taberei, copiii sunt puși în fața unor experiențe nemaivăzute și primesc informații nemaiauzite de la artiști contemporani, unii cu statut consolidat, alții emergenți și o a treia categorie, aflată în afara acestora. Minitremu este contextul în care adolescenții își creează o rețea prin care, ulterior, dacă hotărăsc să intre în lumea artei, vor putea apela deja atât la oameni de vârsta lor din mai multe colțuri ale țării, cât și artiști cu experiență.
Inițiativa Minitremu aparține cuplului de artiști Laura Borotea și Gabriel Boldiș, duo-ul cunoscut în trecut ca Monotremu. Cei doi creează în practica lor situații de întâlnire și dialog. „Practica noastră artistică e asta, de a crea conjuncturi. E un fel de, să zic, situație”, explică Gabi Boldiș. „Copiii sunt deturnați de la activitățile școlare sau de la cele axate pe așa-numita dezvoltare personală și creează împreună cu artiștii situații noi, unele ilare pentru noi, adulții, dar de cele mai multe ori pentru ei confuze și nice.” Minitremu e un mediu în care totul e opțional. Artiștii care lucrează cu tinerii din sistemul liceal încearcă să evite performarea practicilor din școală. Post-tabără, unii dintre participanți au primit boost de încredere artistică, alții s-au dus acasă și și-au confruntat ideile cu mama și cu tata și mai că nu s-au pocăit, iar alții au luat-o cu totul altă direcție. „Era bula noastră pe care o manifestam acolo. Ne-am bucurat când unii n-au mai vrut să facă artă, ci altceva”.
Inițial, taberele au avut loc în diferite locuri din județul Mureș, uneori dintre cele mai spectaculoase, aproape de atracții naturale și castele, și au avut drept miză și pe comunicarea cu și integrarea copiiilor de limbă maghiară într-un context în general românofon. În prezent, activitățile cuplului au loc la Timișoara, în general în spațiul din Piața Libertății și în cartierul Fabric, în jurul Pieții Traian și la Casa Jakab Toeffler. Și ediția din 2023 s-a ținut la Timișoara, ceea ce, de bine, de rău, i-a ajutat pe tineri să se bucure de oferta Capitalei Culturale Europene.
Tema ediției precedente a taberei a fost natura, adică o familiarizare a tinerilor cu noțiuni de environmental humanities, un exercițiu care, la prima vedere, poate părea greu de întreprins într-un oraș pe cale să devină o junglă urbană. Natura este unul din cuvintele pe care tinerii participanți îl asociază cu tabăra, dar la fel rămâne și amintirea orașului, a locurilor în care reveneau zi după zi – printre cele recurente se numără Piața Traian, unde aproape în fiecare seară ne bucuram de câte un concert și de cină. Un alt termen recurent pe care aceștia l-au menționat când i-am întrebat despre tabără a fost căldura, care cuprindea aproape fiecare experiență avută acolo. O tabără caniculară, care pare că a dat roade în mințile tinerilor.
Primul atelier dintr-o tabără Minitremu este, de obicei, unul de performance sau practici corporale, pentru că acestea pot sparge gheața într-un grup nou format. Atelierul artistei de performance Irina Gheorghe a avut loc la Stațiunea Tinerilor Naturaliști, o unitate dedicată instruirii agronomice, cu sere, iazuri, grădini de flori, parc dendrologic, culturi de câmp și un lac cu nuferi. Atelierul Irinei s-a dezvoltat ca un exemplu de performance situațional care activa diferitele spații ale stațiunii. Natura nu a servit drept subiect al exercițiilor, ci mai degrabă drept context – natura din Stațiune e prezentă într-o formă controlată.
În prima parte a workshop-ului tinerii s-au familiarizat analog, prin fotografii printate și cartoline scrise de mână, cu noțiuni precum happening-ul sau deja amintitul performance situațional. Au urmat exerciții de scris și ghicit ce-ar putea să însemne termeni precum „situație” sau „spectacol”. Irina Gheorghe le-a explicat că sensibilitatea performativă nu e doar când cineva se dă în spectacol în fața unui public. Putem lucra cu spațiul și ca să creăm noi relații în și din acesta, putem creea acolo o acțiune scurtă, putem activa noi configurații între oameni, putem lucra fie cu limbaj, fie cu sunet.
Peisajul de la Stațiune a participat concret la situația noastră, în care discutam tipuri de practici. „Am lucrat cu diferite forme de absență: spații absențe, creaturi absente”, spune Irina Gheorghe. De-a lungul mai multor sesiuni, în care accentul a fost pus pe proces și nu pe o prezentare finală, tinerii au dezvoltat mici performance-uri. Pentru asta, și-au imaginat un spațiu absent, pe care au avut libertatea să-l dezvăluie sau nu. Interesul Irinei a fost ca ei să activeze un material de lucru, cu care să petreacă timp și individual și în grup, și să-i găsească o formulă de prezentare. Într-un spațiu și o situație concretă, artista i-a pus să-și imagineze un cu totul alt spațiu sau o entitate imaginară. În timp ce spațiul concret a fost același pentru toți, fiecare și-a ales altă zonă absentă. Tranzițiile din spațiul concret către o situație imaginară – și înapoi la spațiul concret – au produs suprapuneri între situația reală dată și toate cele imaginate.
Tot într-un spațiu (poate chiar mai) verde, în grădina comunitară Greenfeel - Grădinescu de la marginea Timișoarei, a avut loc și cel de-al doilea atelier, realizat împreună cu Alex Ciobota și Raluca Rusu, peisagiști de la Studio Peisaj. Studio Peisaj angajează fluiditatea ecologicului în situri patrimoniale și explorează artefacte cu statut de monument în pădure. Grădinescu se află pe o parcelă privată de 3 hectare pe care proprietarii au lăsat-o liberă pentru public și au apelat la Studio Peisaj să facă acolo un parc. În anii '80, timișorenii cultivau aici grădini de legume, pe fondul crizei alimentare și a opresiunii din spațiul public. Drept urmare, echipa a considerat că peisajul are nevoie doar de curatoriere. Au creat infrastructura cu iaz, agora grădinarilor, pavilionul grădinarilor etc. În urma unui apel public au rezultat 40 de loturi cu grădinari din cei mai diverși: familii întregi, pensionari, IT-iști, grupuri de prieteni. Unele parcele sunt astăzi folosite pentru a educa elevii de școală primară despre vegetale prin munca în aer liber, îndrumați de învățători și profesori de biologie. Grădina s-a numărat printre finaliștii concursului Noul Bauhaus European din 2022, organizat de Comisia Europeană, care caută modele de învățare pentru aparatul birocratic cu privire la ce înseamnă să construiești și să trăiești împreună cu natura.
Atelierul a constat în analiza sensibilă de peisaj, adică imersarea fără preconcepții într-un peisaj nou – o metodă utilă în înțelegerea unui loc, care se folosește în formarea peisagiștilor. Participanții au explorat peisajul comestibil, care include și un ecosistem asupra căruia nu puteau să intervină – grădinile productive ale unor grădinari și ecosisteme naturale precum iazul, care creează ambianță. În urma explorării, atelierul s-a desfășurat în trei etape: mai întâi au punctat elementele de caracter ale locului, apoi au cules roadele grădinarilor, iar la final au gătit roadele. Adolescenții care, spun organizatorii, se află la „vârsta cea mai potrivită pentru atelier”, au venit cu rezultate în medii super diverse: poezie, dans, alcătuirea unei colecții de plante și frunze, chiar și un performance în care un adolescent s-a urcat în nuc și a privit lumea de sus. Pentru că în tabără vin adolescenți, ea „e un loc unde se desfășoară trăiri intense despre școală, dragoste, părinți – trăiri spuse pe față. Ajungi să afli jumate din viața lor doar ducându-i cu mașina. Se află în perioada vieții propice pentru așa ceva”, explică Alex Ciobota.
După „culegerea roadelor” din grădinile oamenilor și de pe marginile acestora, tinerii au participat la un atelier de gătit vegan și sustenabil, alături de artista Ana Kun și bucătăreasa Noemi Hügel. Ana Kun a inițiat o discuție despre mâncarea vegană, centrată pe felul în care poți să faci comunitatea mai puternică în jurul mesei – o formă de rezistență și de artă, o practică atât politică și educativă, cât și culinară. Noțiunea de masă comunitară este despre cum să construiești comunități în care să poți lucra, să susții și să fii susținut. Adolescenții au dezbătut ce înseamnă când gătim?, ce sunt ingredientele de bună calitate?, cum și cine are acces la ingrediente de calitate?, cum să gătești eficient, ca valoare nutritivă, preț, timp, nervi, organizare?
După discuție, tinerii s-au apucat să gătească împreună, conform indicațiilor lui Noemi Hügel, a cărei preocupare este să facă mâncare vegană ușor accesibilă, pentru oameni care nu au avut niciodată legături profunde cu bucătăria. Majoritatea ingredientelor folosite au venit direct din grădina comunitară, însă câteva au fost aduse de Noemi din altă parte: năut, linte, făină. „Am venit cu idei despre cum se gătește cu floră spontană și legume, fiind fluidă în decizii.(...) M-am gândit și la activități care ar putea fi distractive – făcutul de lipii. Dacă ai un pic de know-how, lucrurile se pot face ușor, mai ales dacă lași loc de improvizație. Nu te bloca în limitări, cum ar fi cea a spațiului și încerci să te bazezi pe cât face fiecare: curățat corcodușe, tăiat sfecla”, spune Noemi. Am gătit împreună salată de linte cu corcodușe verzi și flori de ceapă, iarbă grasă, mentă de baltă, struguri verzi, dovlecei, sfeclă; pesto din iarbă grasp, cimbru, ceapă verde, frunze de hrean; salată de linte și de sfeclă roșie; dressing de pesto și frunze de hrean; salată verde cu morcovi arși; salată de păstăi. După o zi întreagă în arșiță, de explorat grădina și gătit, ne-am delectat, dacă e să ne luăm după reacția uneia dintre participante, cu o masă parcă făcută de zâne”.
Artista Delia Popa a continuat temele naturii și performativității în cel mai eclectic dintre atelierele taberei, preocupat înainte de orice de plăcerea rezultată din energia de grup. Un prim exercițiu în spațiul Minitremu din Piața Libertății a fost lectura colectivă din cartea Donnei Haraway Staying with the Trouble, un posibil prim contact pentru tineri cu literatura feministă. Fragmentele citite vorbeau despre reziliență în fața catastrofei ecologice și hibridizarea dintre om și fluture. „Când lucrezi cu un grup trebuie să fii prezent și să simți atât grupul (energia, dinamica), cât și spațiul (cum să te legi de el, cum să-l ocupi), pentru a păstra o energie înaltă, în care toți să se simtă safe, să împărtășească lucruri”, spune Delia.
Atelierul a continuat în Pavilionul Riverside din Parcul Copiiilor unde au avut loc exerciții performative, începând cu compoziții alcătuite ad-hoc din mișcări organizate și haotice, echilibru și dezechilibru, cu treceri treptate de la una la cealaltă, într-o tindere către ritm, poveste și căutare experiențială. Plecând de la exercițiile insiprate de teatrul nō în care încerci să devii un animal hibrid, cu antene și culori, adolescenții s-au transformat în arici, berze, urși sau leneși cățărați în copac care își ofereau frunze cu mișcări delicate. Prin acumularea de noi și noi experimentări, au ajuns la compoziții complexe – cum ar fi cea cu căluțul de mare care ar trebui să devină medicament pentru potență, omorât cu cruzime, dar și cu tandrețe, sau cea cu mama veveriță, care voia să-și hrănească puii, dar rămâne fără locuință din cauză de certuri pe bani și alcool. Structura a mers de la organizare către haos, deteriorarea psihicului și a relațiilor dintre indivizi și mediu.
Unul dintre atelierele preferate ale adolescenților a fost cel al artistei conceptuale din Arad Nita Mocanu, preocupată de ecologia magică. A pornit de la o lucrare de-ale ei, expusă în Pavilionul Riverside din Parcul copiilor, replica unei capcane de gândaci făcută din pânză, o referire la epidemia de gândaci de scoarță, un dezastru natural ale cărui dimensiuni nu le putem cuprinde cu mintea. „Apelezi la un limbaj ambiguu, atunci când nu mai ai resurse științifice pentru a te raporta la realitate. Îți induci speranța creând obiecte”, zice Nita. „Există o latură care ne înfricoșează și iese de sub controlul nostru, al oamenilor. Magnitudinea pădurii distruse este un hiperobiect, nu poate fi percepută. Nu o poți cuprinde. Vraja este și în filosofie, când poți cuprinde ceea ce e dincolo de percepția directă”.
Am început cu o meditație, un exercițiu de concentrare asupra sunetelor din jur, menit să ne facă să ne simțim mai mult ca niște ființe vii (bine, nu ne-au ajutat numeroșii copii din jur, care claxonau intens de pe trotinete). Apoi, Nita ne-a propus să coasem niște amulete, ancorate în această ecologie magică. „Obiectele au o latură psihologică, te pot desprinde de gândurile tale. Mereu când apelezi la o amuletă îți amintești la ce te gândeai când ai făcut-o. Amuletele au intenție.” Scopul exercițiului era să devenim atenți la ce facem și cum lucrăm cu mâinile, iar intenția amuletelor este să ne amintească activitatea concretă prin care au fost realizate. Magia e în felul în care modifici ceva ce gândești.
Gândirea Nitei a fost influențată, printre altele, de cartea lui Timothy Morton, Ecology without Nature, în care, câtă vreme natura rămâne un concept inventat de om, ne va separa de ea însăși. Ceea ce o face pe Nita să rezoneze cu Morton este importanța de a-ți asculta simțurile. Intenția este mai importantă decât logica. Dacă urmăm calea asta, putem deveni ființe ecologice, explică Nita. Dă exemplul unor abordări poetice: balena albastră era pe cale de dispariție, până când oamenii au devenit mai atenți la sunetele ei, ceea ce i-a făcut să o prețuiască și să o salveze de la dispariție. „Vraja este ceea ce ne unește, ceea ce e dincolo de înțelegerea noastră, lucruri pe care le considerăm magice. Dacă suntem atenți, putem înțelege mai mult din realitate”, adaugă artista.
Ultimul atelier, al celor de la Arhiva de Sunet, s-a îndepărtat de tema naturii și a căutat o evaluare a stării de spirit a adolescenților, pornind de la muzica românească pe care o ascultă. Cercetătorii au apelat la un instrumentar de tip listă, pe care fiecare adolescent și-a trecut melodiile românești preferate. În mod surprinzător, toți s-au referit la melodii din alte decade și la mesaje din trecut pe care le consideră relevante. „Gen Z este considerată cea mai nostalgică dintre generațiile pe care le știm – se regăseau în nouăzecisme. Ei văd prezentul ca prea stresant și plin de presiune. O decadă anterioară, cum ar fi anii '90, este un refugiu, o perioadă în care par să existe spații de loisir”, declară unul dintre inițiatorii Arhivei, Paul Breazu.
Pentru Arhiviștii de sunet a fost interesant să constate că același experiment efectuat în Ferentari a rezultat într-o exprimare complet diferită a adolescenților. Pentru adolescenții de la Minitremu trap-ul era un guilty pleasure, ceva toxic, de refuzat. Îl detestau, dar îl și ascultau. Tinerii din Ferentari erau apărători ai lui Gheboasă și al trap-ului, se regăseau în schemele acestuia legate de șansele pe care le ai ca să evoluezi în societate. În ambele situații, inițiatorii Arhivei de sunet au sesizat discursuri cursive despre genurile muzicale ca suprafețe care reflectă realitatea. Respondenții din alte clase sau grupuri sociale voiau să se plaseze în schemă și încercau, de pildă, să se adapteze unor trenduri, cum ar fi outfit check de pe TikTok. Tinerii de la Timișoara, în contrast, păstrau o distanță mai critică sau mai calculată față de astfel de fenomene.
„Știm puțin despre adolescenții de acum, se ascund în peisaj. Gen Z sunt undeva acolo, dar nu știm cum să le vorbim, nu știm cum să le mai vindem chestii. Ei sunt acolo, așteaptă să le vorbim”. Breazu constată saturația față de contemporan a generațiilor mai tinere și blazarea acestora. Poate că un rol în asta joacă și conformismul generațiilor curente, controlul tot mai mare exercitat de părinți sau comportamentul lor de consumatori, care tinde către o lipsă de imaginație. „În anii '80-'90”, spune Paul Breazu, „grupurile aveau o prezență mult mai vizibilă, spațiul era nenormat, neacoperit de Securitate, cel puțin în București. Trauma din perioada aia a tranziției și a comunismului nu s-a transmis verbalizat, în cum se raportează copiii la istoria recentă.”
Tabăra Minitremu scoate la iveală conștiința de sine a adolescenților și încercările lor de a înțelege realitatea, pe care le-ar fi prinde bine să și-o facă mai puțin alienantă. Au venit neștiind la ce să se aștepte și au intrat într-un exercițiu de creare a unei comunități. La final, rămâne speranța că, poate, într-o vară toridă la Timișoara, li s-au plantat germenii trăirii în comun.
În fotografia principală: tinerii la Grădinescu, după o zi toridă. Fotografii obținute prin amabilitatea Minitremu.
