Puține voci sunt așa de puternice și neobosite ca cea a scriitoarei indiene Arundhati Roy, când vine vorba de a trage semnale de alarmă societății. Romancieră, eseistă și activistă, Roy urmărește ecranul lumii cu atenție și spirit critic, și ia atitudine de fiecare dată când radarul propriei conștiințe îi semnalează probleme. E vigilentă cu amenințările la adresa mediului, lucru care a dus și la arestarea ei, la începutul anilor 2000, după ce s-a opus vocal unui program guvernamental de construire a unui baraj, cu impact dramatic asupra comunităților din zonă. În ceea ce privește politica, e cunoscută pentru criticile ferme aduse de-a lungul timpului abuzurilor de putere, violenței, guvernului american și „imperialismului american” în genere, iar în cărți ca „Listening to Grasshoppers: Field Notes on Democracy” încearcă să imagineze modele politice mai juste decât democrația liberală a Occidentului. Când nu-și face vocea auzită ca activistă, Arundhati Roy transformă viața în ficțiune: primul ei roman, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (1997), inspirat de propria copilărie, a fost premiat cu Booker Prize, iar cel de-al doilea, „Ministerul fericirii supreme”, publicat la distanță de 20 de ani, a ajuns pe lista lungă la Booker. Recent tradus în limba română de Alexandra Coliban la Humanitas Fiction, „Ministerul fericirii supreme” e o carte densă și labirintică, unde prin ochii câtorva personaje cu vieți și șanse foarte diferite, începi să înțelegi spiritul Indiei contemporane și câteva dintre evenimentele dramatice care au modelat-o recent. De la insurgența separatiștilor din Cașmir (Roy pronunțându-se în trecut pentru autonomia Cașmirului), până la incendierea unui tren cu pelerini hinduși în 2002; de la viața unei hijra, persoană transgender cu o istorie lungă și complicată în istoria indiană, la dilemele unei arhitecte emancipate într-o societate conservatoare și pline de contraste, Roy construiește o lume care împrumută mult din realitate, dar și din ritmul hipnotic al marilor povestiri. Mai jos, vă propunem să citiți un fragment, cât să vă deschideți pofta pentru întreg romanul:

Luni de zile, Anjum a trăit în cimitir, o nălucă scofâlcită, sălbăticită, mai spectrală decât toţi djinii şi spiritele ce sălăşluiau acolo, punând la cale ambuscade împotriva familiilor îndurerate care veneau să-şi îngroape morţii cu o durere atât de cruntă, de dezlănţuită, încât o întrecea de departe pe a lor. Nu se mai îngrijea, nu-şi mai vopsea părul. Acesta îi creştea cărunt la rădăcină şi apoi, brusc, pe la jumătatea capului, se făcea negru ca tăciunele, dându-i un aspect, ei bine… vărgat. Părul facial, pe care cândva îl urâse atât mai mult ca pe aproape orice altceva, îi năpădise din nou bărbia şi obrajii ca o chiciură argintie (din fericire, o viaţă de injecţii ieftine cu hormoni îl împiedicau acum să ia forma unei bărbi propriu-zise). Unul dintre dinţii din faţă, pătat în roşu închis de la mestecatul de betel, începuse să i se clatine. Când vorbea sau când zâmbea, lucru care se întâmpla destul de rar, i se mişca înfricoşător în sus şi-n jos, ca o clapă de armoniu cântându-şi propria melodie. Era şi un lucru pozitiv în aspectul ei înfricoşător, totuşi: îi speria pe oameni şi îi ţinea la distanţă pe băieţeii obraznici care proferau insulte şi aruncau cu pietre.

Domnul D.D. Gupta, un client vechi al lui Anjum, a cărui afecţiune pentru ea depăşise de mult pofta lumească, i-a dat de urmă şi a vizitat-o în cimitir. Era un antreprenor din Karol Bagh (n.tr. cartier rezidențial și comercial din Delhi) care cumpăra şi furniza materiale de construcţii – oţel, ciment, piatră, cărămidă. A deturnat o mică încărcătură de cărămizi şi câteva foi de azbest de pe şantierul unui client cu dare de mână şi a ajutat-o pe Anjum să-şi ridice o colibă mică, provizorie – nimic spectaculos, doar o magazie în care să-şi poată ţine lucrurile sub cheie la nevoie. Domnul Gupta o vizita din când în când, să se asigure că are tot ce-i trebuie şi că nu-şi face rău. Când s-a mutat în Bagdad după invazia americană a Irakului (ca să profite de cererea din ce în ce mai mare de pereţi blindaţi din beton), şi-a însărcinat soţia să trimită şoferul cu câte o masă caldă pentru Anjum de cel puţin trei ori pe săptămână. Doamna Gupta, care se credea Gopi, femeie ce se închina la zeul Krishna, era, după spusele chiromantului ei, în cel de-al şaptelea şi ultimul ciclu de reîncarnare. Asta o îndreptăţea să se comporte după bunul plac, fără a-şi face griji că va trebui să plătească pentru păcatele ei într-o viaţă viitoare. Îşi avea şi ea amantlâcurile ei, deşi susţinea că, în toiul plăcerii sexuale, extazul simţit era de origine divină şi n-avea nimic în comun cu iubitul ei uman. Îşi iubea soţul foarte tare, dar era uşurată că nu mai trebuia să-i suporte poftele fizice şi, prin urmare, din cale-afară de fericită să-i facă acest mic favor.

Înainte de a pleca, domnul Gupta i-a cumpărat lui Anjum un telefon mobil ieftin şi a învăţat-o cum să-l folosească (apelurile primite erau gratuite) şi cum să-i dea ceea ce el numea un „apel“, dacă simţea nevoia să stea de vorbă cu el. Anjum l-a pierdut în mai puţin de o săptămână şi, când domnul Gupta a sunat din Bagdad, la telefon a răspuns un beţiv care plângea şi o cerea pe mama lui la telefon.

Pe lângă această mărinimie, Anjum mai primea şi alţi oaspeţi. Saeeda a adus-o de câteva ori pe împietrita – de fapt, traumatizata – Zainab. (Când Saeedei i-a fost clar că vizitele acestea le provocau prea multă durere atât lui Anjum, cât şi lui Zainab, a încetat s-o mai aducă.) Fratele lui Anjum, Saqib, venea o dată pe săptămână. Ustad Kulsoom Bi însăşi, însoţită de prietena ei, Haji Mian, şi uneori de Bismillah, trecea pe acolo cu ricşa. Avea grijă ca Anjum să primească o mică pensie de la Khwabgah, care îi era adusă în bani lichizi, într-un plic, pe data de întâi a fiecărei luni.

Dar cel mai des o vizita Ustad Hameed. Sosea în fiecare zi, cu excepţia zilelor de miercuri şi duminică, fie în zori, fie la asfinţit, se aşeza pe mormântul cuiva, cu armoniul lui Anjum în brațe, şi îşi începea riaz-ul răvăşitor, Raga Lalit dimineaţa, Raga Shuddh Kalyan seara – Tum bin kaun khabar mori lait… „Cine mai întreabă de mine în afară de tine?“ Ignora cu obstinaţie insultătoarele cereri venite din public pentru vreun şlagăr recent de la Bollywood sau vreun qawwali (n.tr. imn religios sufist) celebru (în nouă cazuri din zece era vorba de Dum‑a‑Dum Mast Qalandar), strigate de diverşi vagabonzi şi pierde-vară aflaţi dincolo de graniţa invizibilă a ceea devenise, prin consens, teritoriul lui Anjum. Uneori, umbrele tragice de la marginea cimitirului se ridicau în picioare într-o transă indusă de alcool sau de heroină şi dansau cu încetinitorul, pe un ritm al lor. Când lumina pierea (sau se năştea), iar vocea blândă a lui Ustad Hameed colinda peste peisajul năruit şi peste personajele acestuia, năruite şi ele, Anjum stătea cu picioarele încrucişate, cu spatele la Ustad Hameed, pe mormântul lui Begum Renata Mumtaz Madam. Nu-i vorbea, nici nu-l privea. Lui nu-i păsa. Îşi dădea seama după neclintirea umerilor ei că asculta. O ajutase să treacă prin atâtea încercări; era convins că, dacă nu el, atunci precis muzica avea s-o ajute să treacă şi prin asta.

Dar nici blândeţea, nici cruzimea n-o puteau convinge pe Anjum să-şi reia vechea viaţă din Khwabgah. Torentul de durere şi de teamă s-a domolit de-abia după ani de zile. Vizitele zilnice ale lui Imam Ziauddin, certurile lor mărunte (dar uneori profunde) şi rugămintea lui ca Anjum să citească în fiecare dimineaţă ziarele pe care i le aducea au tras-o înapoi spre Dunyia. Treptat, Fortăreața Dezolării şi-a redus dimensiunile, ajungând o locuinţă de proporţii rezonabile. A devenit un cămin; un loc cuprins de o tristeţe previzibilă, liniştitoare – cumplit, dar de nădejde. Bărbaţii şofrănii şi-au vârât săbiile-n teci, şi-au coborât furcile şi s-au întors supuşi la treburile lor zilnice, răspunzând la sonerii, executând comenzi, bătându-şi nevestele şi rămânând în expectativă până la următoarea ieşire sângeroasă. Papagalii şofrănii şi-au retras ghearele şi s-au făcut verzi la loc, camuflându-se în ramurile banianilor din care vulturii cu spinare albă şi vrăbiile dispăruseră. Bărbaţii împăturiţi şi femeile despăturite veneau în vizită mai rar. Numai Zakir Mian, împăturit frumos, refuza să plece. Cu timpul însă, în loc s-o urmeze peste tot, s-a mutat cu ea şi a devenit un însoţitor permanent, dar fără pretenţii.

Anjum a început să se îngrijească din nou. Şi-a vopsit părul cu henna, făcându-şi-l un roşcat învăpăiat. Şi-a epilat părul facial, şi-a scos dintele care se clătina şi şi-a făcut un implant. Între cioturile de un roşu întunecat care treceau drept dinţi strălucea acum un dinte alb şi perfect, ca un fildeş. În ansamblu, aspectul era aproape la fel de terifiant ca înainte. A rămas la costumele paştuni, dar şi-a făcut unele noi, în culori mai suave, albastru deschis şi roz pudrat, pe care le asorta cu vechile dupatta cu imprimeuri şi paiete. S-a mai îngrăşat un pic, în aşa fel încât hainele se aşezau mai frumos pe ea, mai lejer.

Dar Anjum n-a uitat niciodată de norocul ei chior. Tot restul vieţii, chiar şi atunci când nu părea, relaţia cu Restul-Vieţii-Ei a rămas şubredă şi nechibzuită.

Pe măsură ce Fortăreața Dezolării se micşora, şandramaua de tablă a lui Anjum creştea. S-a transformat mai întâi într-o baracă în care încăpea un pat, apoi într-o căsuţă cu o chicinetă. Ca să nu atragă priviri inoportune, a lăsat pereţii exteriori nefinisaţi şi strâmbi. Pe interior a tencuit şi a zugrăvit într-o nuanţă neobişnuită de ciclamen. A pus un acoperiş de ardezie susţinut de grinzi de fier, făcând astfel o terasă pe care, iarna, îşi aşeza un scaun de plastic şi îşi usca părul sau lăsa soarele să-i vadă tibiile crăpate, solzoase, în timp ce supraveghea împărăţia morţilor. Pentru uşi şi ferestre a ales o nuanţă palidă de verde-fistic. Guzgănoaica, devenită de-acum o tânără domnişoară, a început din nou s-o viziteze. Întotdeauna venea cu Saeeda şi nu rămânea niciodată peste noapte. Anjum nu punea întrebări, nu insista deloc şi nici nu-şi manifesta sentimentele. Dar durerea provocată de această rană nu s-a stins niciodată, şi nici nu s-a diminuat. În această privinţă inima ei pur şi simplu refuza să se vindece.

O dată la câteva luni autorităţile municipale lipeau câte-o notificare pe uşa lui Anjum în care scria că vagabonzilor le era strict interzis să locuiască în cimitir şi că orice construcţie fără autorizaţie avea să fie demolată în decurs de o săptămână. Le spunea că ea nu trăieşte în cimitir, ea moare în el – iar pentru asta nu avea nevoie de permisiunea autorităţilor, deoarece avea autorizaţie de la Atotputernicul Însuşi.

Nici unul dintre funcţionarii municipali care o vizitau nu era suficient de bărbat cât să meargă mai departe, riscând să fie făcut de râs de capacităţile ei legendare. În plus, ca tot restul lumii, se temeau de blestemele unei hijra. Aşa că alegeau calea împăciuirii şi a şantajului meschin. S-au înţeles să le fie plătită o sumă deloc neglijabilă, împreună cu o masă ne-vegetariană, atât de Diwali, cât şi de Eid. Şi s-au înţeles ca, în cazul în care casa se extindea, suma să crească proporţional.

Treptat, Anjum a început să împrejmuiască mormintele rudelor sale şi să înalţe camere în jurul lor. Fiecare cameră avea un mormânt (sau două) şi un pat. Sau două. A construit o cameră de baie separată şi o toaletă cu fosă septică. Apă lua de la cişmeaua publică. Imam Ziauddin, cu care fiul şi nora se purtau urât, a devenit oaspete permanent. Pe-acasă se mai ducea foarte rar. Anjum s-a apucat să închirieze câteva camere călătorilor nevoiaşi (publicitatea şi-o făcea numai din gură-n gură). Nu erau foarte mulţi doritori pentru că, evident, amplasamentul şi peisajul în sine, ca să nu mai vorbim de hangiţa însăşi, nu erau pe gustul tuturor. De asemenea, trebuie menţionat că nu toţi muşteriii erau pe placul hangiţei. Anjum era capricioasă şi iraţională cu privire la oamenii primiţi şi cei refuzaţi – adesea cu o impertinenţă nefondată şi complet absurdă, vecină cu insulta („Cine te-a trimis aici? Du-te şi te fute-n cur!“), şi alteori cu nişte răcnete absurde, sălbatice.

Avantajul principal al pensiunii din cimitir era că, spre deosebire de orice alt cartier din oraş, chiar şi de cele exclusiviste, aici nu erau întreruperi de curent. Nici măcar vara. Asta pentru că Anjum fura curent de la morgă, unde cadavrele aveau nevoie de refrigerare douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. (Calicii oraşului care se lăfăiau acolo în aer condiţionat nu pupaseră niciodată aşa ceva pe când erau în viaţă.) Anjum i-a zis pensiunii Jannat. „Paradis.“ Ţinea televizorul aprins zi şi noapte. Zicea că are nevoie de zgomot ca să-şi liniştească gândurile. Urmărea cu atenţie ştirile şi devenise un analist politic promiţător. Mai urmărea şi telenovele hinduse şi canale de film englezeşti. Îi plăceau în special filmele hollywoodiene de duzină cu vampiri şi le urmărea pe aceleaşi la nesfârşit. Nu înţelegea dialogurile, desigur, dar îi înţelegea destul de bine pe vampiri.

Încetul cu încetul, Pensiunea Jannat a devenit un centru pentru orice femeie hijra plecată sau alungată, din cine ştie ce motive, din reţeaua de Gharana pentru hijra, administrată din scurt. Cum s-a dus vorba despre noua pensiune din cimitir, au început să reapară prietene din trecut, printre care, incredibil, s-a numărat şi Nimmo Gorakhpuri. Când ea şi Anjum s-au reîntâlnit, s-au îmbrăţişat şi au plâns ca nişte iubiţi născuţi sub aceeaşi stea nenorocoasă, după o lungă despărţire. Nimmo a devenit un oaspete obişnuit, petrecând adesea câte două sau trei zile cu Anjum. Devenise o apariţie splendidă: corpolentă, plină de bijuterii, parfumată şi impecabil aranjată. Venea cu micul ei Maruti 800 alb din Mewat, aflat la două ore de condus de Delhi, unde deținea două apartamente şi o mică fermă. Ajunsese un magnat al caprelor, făcând comerţ cu capre exotice pe care le vindea pe bani grei musulmanilor bogaţi din Delhi şi Bombay, spre a fi sacrificate de Bakr-Eid. Îi povestea chicotind vechii sale prietene şmecheriile negoţului, descriindu-i metodele ilicite de îngrăşare a caprei în ajun şi politica preţului caprelor în piaţa de dinainte de Eid. Spunea că, din anul următor, avea să vândă şi pe internet. De dragul vremurilor de altădată, s-a înţeles cu Anjum să sărbătorească împreună următorul Bakr-Eid, în cimitir, cu cele mai bune exemplare din stocul lui Nimmo. I-a arătat lui Anjum portrete de capre pe noul şi simandicosul ei telefon mobil. Era acum la fel de obsedată de capre pe cât fusese cândva de moda feminină din Occident. A învăţat-o pe Anjum cum să deosebească o capră Jamnapari de una Barbari, o Etawa de o Sojat. Apoi i-a arătat un filmuleţ cu un cocoş care părea să spună „Ya Allah!“ de câte ori îşi înfoia aripile. Anjum a rămas perplexă. „Până şi un amărât de cocoş ştia!“ Din ziua aceea, credinţa i s-a adâncit.

Nimmo Gorakhpuri s-a ţinut de cuvânt şi i-a adus lui Anjum un tânăr berbec negru cu coarne biblice, răsucite – acelaşi soi, a spus Nimmo, cu cel sacrificat de Hazrat Ibrahim pe munte în locul iubitului său fiu, Ishaq, doar că al lor era alb. Anjum i-a dat berbecului o cameră numai a lui (cu un mormânt numai al lui) şi l-a crescut cu iubire. A încercat să-l iubească la fel de mult cât îl iubise Ibrahim pe Ishaq. Până la urmă, iubirea e ingredientul care desparte sacrificiul de o căsăpire cotidiană oarecare. I-a ţesut un guler de beteală şi i-a pus clopoţei la glezne. O iubea şi el, urmând-o peste tot. (Avea grijă să-i scoată clopoţeii de la glezne şi să-l ascundă de Zainab când venea în vizită, căci ştia unde putea duce asta.) Când a venit Eid-ul în anul acela, oraşul vechi era înţesat de cămile ieşite la pensie, cu tatuaje decolorate, bivoli şi capre cât caii de mari, aşteptând să fie tăiate. Berbecul lui Anjum crescuse, avea aproape un metru douăzeci, tot numai carne fragedă, şi muşchi, şi ochi galbeni piezişi. Veneau oameni la cimitir doar ca să-l vadă.

Anjum s-a programat la Imran Qureishi, vedeta în ascensiune din noul val de tineri măcelari din Shahjahanabad, pentru sacrificiu. Avea deja mai multe programări şi i-a spus că nu vaputea ajunge decât după-amiaza târziu. În zorii zilei de Bakr-Eid, Anjum şi-a dat seama că, dacă nu se duce chiar ea în oraşul vechi ca să-l aducă, diverşi negustori îl vor convinge să-i servească peste rând. Îmbrăcată bărbăteşte, cu un costum paştuni curat şi călcat, aceasta s-a ţinut toată dimineaţa după Imran, mergând din casă în casă, de la un colţ de stradă la altul, în timp ce acesta îşi făcea meseria. Ultima programare era la un politician, fost membru al Corpului Legislativ, care pierduse ultimele alegeri ruşinos, lipsindu-i doar câteva voturi. Ca să-şi minimalizeze înfrângerea şi să le arate votanţilor săi că se pregătea deja pentru următoarele alegeri, se hotărâse să-şi afişeze opulent pioşenia. O bivoliţă indiană frumoasă şi grasă, cu pielea uleiată, strălucitoare, a fost târâtă pe uliţele înguste, late cât umerii ei, până la o intersecţie în care era puţin loc de manevră. Poziţionată în diagonală, priponită de un felinar, cu picioarele din faţă împiedicate, ocupa toată intersecţia. Oameni exaltaţi, în haine de sărbătoare, stăteau adunaţi în praguri, la ferestre, în micile balcoane şi pe terase, ca să-l vadă pe Imran sacrificând-o. Acesta a sosit, croindu-şi drum prin mulţime, suplu, tăcut, la locul lui. Când murmurul mulţimii a crescut în intensitate, pielea bivoliţei a început să tresară, iar ochii să i se învârtă în orbite. Capul imens, cu coarnele arcuite într-o acoladă prelungă, a început să i se legene înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi ascultat în transă un concert de muzică clasică. Cu o mişcare abilă de judo, Imran şi ajutorul său au întins-o pe-o parte. O clipită numai şi deja îi tăiase jugulara, sărind din calea artezienei de sânge care ţâşnise în aer şi zvâcnea în ritmul ultimelor bătăi ale inimii. Sângele a împroşcat obloanele închise ale prăvăliilor şi chipurile zâmbitoare ale politicienilor de pe vechile afişe electorale zdrenţuite, lipite pe pereţi. A curs pe stradă pe lângă motocicletele, scuterele, ricşele şi bicicletele parcate. Fetiţe cu papuci înzorzonaţi ţipau şi îi săreau din cale. Băieţeii se prefăceau că nu le pasă, iar cei mai năzdrăvani săreau cu picioarele în băltoacele roşiatice şi-şi admirau apoi urmele de paşi însângerate. Bivoliţa a sângerat ceva până şi-a dat duhul. Când a murit, Imran a despicat-o şi i-a întins organele pe uliţă – inima, splina, stomacul, ficatul, intestinele. Cum uliţa era în pantă, acestea au început să alunece ca nişte corăbii cu forme ciudate pe un fluviu de sânge. Ajutorul lui Imran le-a recuperat şi le-a pus pe un teren mai drept. Jupuitul şi tranşarea urmau să fie făcute de personajele secundare. Superstarul şi-a şters satârul cu o cârpă, a cercetat mulţimea cu privirea, a zărit-o pe Anjum şi a înclinat din cap imperceptibil. S-a furişat apoi prin mulţime şi dus a fost. Anjum l-a prins din urmă la următorul chowk. Străzile erau un furnicar. Piei de capră, coarne de capră, ţeste de capră, creieri de capră şi măruntaie de capră erau adunate, separate şi stivuite. Din maţe se scoteau excrementele, iar apoi maţele se spălau şi se fierbeau, pentru a face săpun şi lipici. Pisicile se delectau cu ce reuşeau să înşface. Nimic nu se arunca.

Imran şi Anjum au mers pe jos până la Poarta Turkman, de unde au luat o autoricşă până la cimitir.

Anjum, căpetenia familiei în momentul respectiv, a ţinut un cuţit deasupra frumosului ei berbec şi a spus o rugăciune. Imran i-a tăiat jugulara şi l-a ţinut cu capul în jos, lăsându-l să se scuture până i s-a scurs tot sângele. În douăzeci de minute, berbecul a fost jupuit şi tranşat în bucăţi uşor de manevrat, iar Imran a plecat. Anjum a făcut pachete mici de carne, ca să împartă sacrificiul după litera cărţii: o treime pentru familie, o treime pentru cei apropiaţi şi dragi, o treime pentru săraci. I-a dat lui Roshan Lal, care venise în acea dimineaţă să-i adreseze urările cuvenite de Eid, o pungă de plastic conţinând limba şi o bucată de pulpă. Cele mai bune bucăţi le-a păstrat pentru Zainab, care tocmai împlinise doisprezece ani, şi pentru Ustad Hameed.

Narcomanii au mâncat bine în seara aceea. Anjum, Nimmo Gorakhpuri şi Imam Ziauddin au stat pe terasă şi s-au desfătat cu trei feluri de mâncare de berbec şi un munte de biryani. Nimmo i-a făcut cadou lui Anjum un telefon mobil pe care era instalat deja filmuleţul cu cocoşul. Anjum a îmbrăţişat-o, spunându-i că acum simţea că are o linie directă cu Dumnezeu. S-au mai uitat de câteva ori la filmuleţ. I l-au descris detaliat lui Imam Ziauddin, care le-a ascultat cu urechile ciulite, neîmpărtăşindu-le însă entuziasmul cu privire la valoarea lui proba torie. Apoi Anjum şi-a vârât telefonul cel nou la piept. Pe acesta nu l-a mai pierdut. Peste câteva săptămâni, prin bunăvoinţa şoferului, care încă îi mai aducea lui Anjum mesaje de la şeful său, D.D. Gupta a intrat în posesia noului ei număr şi au reluat legătura, de data aceasta din Irak, unde părea că acesta hotărâse să se stabilească.