În one woman show-ul Milk & Tea, regia Dana Paraschiv, actrița Edith Alibec stă pe un scaun, într-un cadru scenic simplu, cu două firme luminoase plasate în fundal, pe care scrie Here, respectiv There. De la început, sunt stabilite astfel vizual două areale geografice ale povestirii – pe parcurs, ele sunt identificate ca România și Marea Britanie și, în funcție de locul unde se joacă spectacolul, fiecare poate fi Here sau There. Fără niciun alt element de scenografie, fiecare din aceste spații se imaginează prin forța narațiunii nu doar ca niște locuri identificabile geografic, cu realitățile și cutumele sociale specifice, ci și ca niște areale subiective, ale memoriei. Spațiul subiectiv cuprinde cele două spații fizice, dar și amintirile despre ele, și relațiile dintre ele, așa cum se configurează în istoria personală și memoria personajului.
Milk & Tea este o autobiografie ficționalizată a lui Edith Alibec — spectacolul e mai mult ficțiune, zice ea — care pune în relație spațiul domestic lăsat în urmă în România, cu rămășițele familiei și foștii colegi, și viața de migrant economic & artist nomad în Marea Britanie. Textul evită chestionările explicite și teoretizante social și politic (nu are nimic în comun cu textele lui Edouard Louis, de pildă), preferând să exploreze subiectiv și aproape contra-emoțional o istorie personală contondentă. Povestea lui Edith / a avatarului ei scenic este cea a unei noi generații de migranți economici, mai apropiată de statutul de expat, cu pendulări între aici și acolo. Este generația celor care au studiat (și) în străinătate, a artiștilor care iau joburi prozaice ca să trăiască în timp ce încearcă să-și facă „afară” un nume în arta lor, a celor care devin independenți și care își trăiesc singuri împlinirile și eșecurile. E generația individualiștilor, care nu mai are responsabilitatea întreținerii familiei, motivul care a justificat valurile de migranți economici de până acum.
Povestea personajului narator se concentrează pe deriva existențială la Londra, un spațiu care pare mai puțin al oportunităților și mai mult al ratării într-un prezent derizoriu, populat de aventuri sexuale și joburi sordide. În România, personajul se lovește de noțiunile de succes și eșec așa cum sunt ele definite de realitatea autohtonă, parte din jocul social „ce am devenit la X ani de la absolvirea liceului”, dar focusul aici rămâne circumscris ariei familiale: relația cu mama.
Ce mi se pare că punctează fără să verbalizeze spectacolul lui Edith Alibec sunt niște mutații ale unor fenomene de masă și unele nuanțe în tipologii. Concret, la fenomene, ea identifică noi perspective, mize și moduri de a trăi, noi relații cu patria-mamă și familia rămasă acasă ale milenialilor expați, care au un alt fundal social și politic decât imigranții economici din anii '90 încoace. Practic, migrarea lor ține mai mult de explorarea lumii și nu este apăsată de responsabilitatea pentru alții. În ceea ce privește tipologiile, Edith Alibec ajustează tiparul părintelui toxic într-un registru minor, al criticii constante, al nemulțumirii bombănite, al învinovățirii continue a copilului pentru te miri ce, totul la un volum redus care îi erodează acestuia încrederea în sine și în final, nervii, fără agresivitate, abandon sau violență de orice fel. Este o formă des întâlnită de nocivitate parentală care nu distruge, dar nici nu susține.
Un alt lucru pe care îl aduce spectacolul este tipul de joc pe care Alibec îl practică, o formă de firesc un pic (intenționat) stângaci, cu un pic de disconfort ascuns de bravură, cu abilitatea de a schimba registrele și de a intersecta narațiunile păstrând coerența povestirii, cu un umor uneori cinic și sec, dar care stârnește cascade de râs, alteori șarjat și dezinhibat, rezultat atât din tăieturile și întorsăturile surprinzătoare de frază și narațiune, cât și din tonul ei, dezarmant de onest în (auto)ironie. Alibec are o abilitate de a povesti, recreează din câteva cuvinte și două ironii tăioase epoca tinereții părinților sau mediul afacerist londonez, șlefuiește portrete vivante din câteva tușe – mama care-și ascunde singurătatea și boala în cicăleală, prietena care-și ascunde depresia în practici new age.
Milk & Tea este în esență un spectacol despre reconciliere, cu sine însuși, dar și cu ceilalți, în special cu părinții, chiar dacă uneori asta nu mai este posibil în plan fizic.
Fotografii: Cam Harle
Următoarea reprezentație va fi în 29 februarie, iar biletele sunt disponibile aici.
Point
Milk & Tea
Scris și jucat de Edith Alibec
Regizat și editat de Dana Paraschiv
Traducere engleză de Camelia Diaconu
Premiera oficială a avut loc în data de 2 august 2023, la Edinburgh Fringe.
Spectacol nerecomandat minorilor sub 16 ani: limbaj explicit.
