După două proiecte remarcabile care documentează realitatea socială a ultimelor decenii, artistul Mihnea Mihalache-Fiastru revine cu ȘPEC (Dezarticulat, 2022), o proză despre jurnalismul senzaționalist al anilor 2000. Într-un fel, tema chestionează însăși etica reprezentării: pentru Fiastru, în orice documentare există, de fapt, riscul unei deformări. Din păcate, în încercarea de a oferi cât mai rapid un material pe tema dată, Fiastru nu-și mai aprofundează metodele. Dimpotrivă, și le limitează.
Când vorbim despre Mihnea Mihalache-Fiastru, trebuie să avem în vedere faptul că autorul bucureștean este un autodidact cu intuiții excelente. Legăturile lui cu lumea literară mainstream sunt, de cele mai multe ori, colaterale, făcând destul de dificilă identificarea unor influențe clare în ceea ce scrie. De fapt, Fiastru este preocupat mai degrabă de artele vizuale, de film și de zona documentară. Datorită acestor interese, clasa creativă din capitală îl cunoaște deja destul de bine. Prin urmare, ideea de a-i citi cele trei cărți publicate până în prezent ca pe niște opere de ficțiune ar reprezenta o misiune pierdută din start. De fapt, pentru Fiastru a contat mereu subiectul: de exemplu, centrele comerciale din comunism în Tehnologia expunerii universale (FrACTalia, 2014) sau traficul de heroină din București în Expres (Curtea Veche Publishing, 2019). Cu toate acestea, întotdeauna a existat câte un element ce a scos poveștile din grila reportajului sec și opac. În debut, autorul a apelat la propria autobiografie pentru a reprezenta lumea bucureșteană a anilor ’80; efectul e deconcertant, deoarece copilul din perspectiva căruia este conturată această lume începe să dezvolte anumite simptome de tulburare obsesiv-compulsivă, ce modifică percepția spațiului. Mai târziu, Expres va renunța la autobiografie și se va concentra asupra montajului: seria de proze din al doilea volum pune în scenă diferite instantanee ale consumului și traficului de droguri din capitală, suprapuse peste cronologia amestecată a anilor ’80, ’90 și 2000. Așadar, ambele proze își distorsionează și resemantizează subiectele. În lipsa unui termen mai bun, am să denumesc acest gen ambivalent „realism etnografic”, pentru care cărțile lui Fiastru au fost și sunt emblematice. Cel puțin, până la cea de față.
În 2022, apare proza documentară ȘPEC, publicată la editura celor de la Dezarticulat. Colaborarea acestui grup contracultural cu Mihalache-Fiastru nu este nouă, având în vedere reeditarea Tehnologiei expunerii universale în 2021 sau contribuțiile recente din Almanahul Trepanatsii. Acum, aceeași editură lansează noul titlu al autorului, adăugând o mențiune interesantă pe clapetă, conform căreia avem de a face cu primul proiect de non-ficțiune din partea artistului. Cu toate acestea, proza este mai degrabă apropiată de formula debutului, fiind scrisă la persoana I și urmărind amintirile naratorului dintr-o perioadă controversată a istoriei recente: deceniul 2000, care cuprinde anii dezvoltării jurnalismului monden și a tabloidelor senzaționaliste (a „presei force”, după cum e numită adesea în carte). Aventura naratorului începe în 2002, când se angajează – se subînțelege, dintr-o motivație materială mai mult decât din pasiune pentru jurnalism – în redacția revistei Hustler. Din acest punct încolo, personajul devine martorul din culise al unei industrii înfloritoare și problematice, care a facilitat producția de știri false, de ficționalizări crase și de subiecte-tabu: „cum a zis Bahoi la un moment dat, că cică «noi acum suntem în perioada în care trebuie să arătăm mai mult decât senzaționalul, că senzaționalul nu mai înseamnă nimic»”. Din premise, povestea este una promițătoare. Într-adevăr, sunt câteva probleme relevante pe care le ridică analiza lui Fiastru, iar ele vizează de obicei etica reprezentării în mass media. Pe acest fond, autorul critică lentila nostalgic-ironică prin care sunt prizate astăzi fenomene precum OTV, subliniind faptul că acestea au „câștigat bani și notorietate în principal prin înscenări în care au fost vulnerabilizate persoane”. În contrapondere, critica este însoțită de un umor specific, strâns legat de un stil personalizat, ce conturează o voce relaxată, neprelucrată, cu accente argotice. Dincolo de tot, poveștile anilor 2000 sunt spectaculoase, iar anecdotele culese de Fiastru despre unele personaje desprinse din bestiarul media al perioadei (de la Gheorghe Mencinicopschi la Toma „Rael” Cristian) sunt fascinante.
Însă, oricât de spumoase ar fi detaliile pe care le aflăm despre această perioadă, perspectiva de ansamblu este ușor confuză și lipsită de structură. Deși proiectul își asumă încă din titlu faptul că se dorește a fi o mărturie schițată despre jurnalismul începutului de mileniu sau, mai bine zis, un draft neșlefuit, aflat la prima mână – „ȘPEC” este numele informal al sertarului în care se adunau materialele care nu intrau în sumarul publicațiilor –, rezultatul este un text dezlânat, cu mize nu foarte clar delimitate. În primul rând, forma necesită o restructurare masivă. Paragrafele enumeră la întâmplare „faze” din lumea jurnalistică, legate lax prin câte o temă mai generală ce face trimitere la obsesiile presei locale, menționate în titlurile celor cinci capitole („Adult”, „Moarte”, „Dezastru”, „Monden”, „Curiozități și fonfleuri”). Proiectul pare tot mai grăbit cu cât înaintează lectura: ultimul capitol pare opera unui student care, presat de timp, își încheie în ultimele cinci minute subiectul de examen, îndesând pe fugă într-un paragraf tot ce nu a apucat să scrie până atunci. În al doilea rând, conținutului pare că îi lipsește ceva. Într-adevăr, interesul lui Mihnea Mihalache-Fiastru pentru dimensiunea deontologică și autoreflexivă a profesiei de jurnalist este îmbucurătoare: ȘPEC nu este nici pe departe o documentare necritică a subiectelor „picante” din epocă. În același timp, încercând să nu facă ceea ce impută altora, artistul preferă doar să descrie factorii din mediul de muncă. Cu toate acestea, rămâne o dimensiune largă și neexplorată a febrei pentru știrile senzaționale din anii 2000: cea psiho-socială, conturată abia în ultima pagină a cărții („poate că aveam, deja, imprimat în tot ce spuneam o mică picătură de conflict moștenit din presa force”). Acest aspect este intim legat de confuzia colectivă și mediatică din periferie. Mai mult, el poate face distincția dintre o documentare artistică force și un articol scris pe genunchi.
Îmi păstrez opinia conform căreia Tehnologia expunerii universale și Expres sunt proze de referință pentru genul realist etnografic. Din păcate, proiectul recent nu mă convinge. În încercarea de a renunța la ficțiuni și deformări, ȘPEC a realizat prea puțin: scriind dintr-o poziție de familiaritate extremă cu domeniul, Fiastru s-a grăbit să ne livreze un produs inegal.
Fotografie principală: Cristian Malide, 2000, via Arhiva Azopan
