Noul roman al lui Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună (Editura Polirom, 2022), spune povestea lui Paul, un bărbat din București care trece printr-o năucitoare criză a vârstei de mijloc: divorț, pierderea părinților, relații disfuncționale, plus secrete din trecut care vin din urmă ca să-i tulbure prezentul. 

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015).  

A mai publicat în anii trecuți, tot  la Editura Polirom, romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017) și Contaminare (2019). Mihai Radu a povestit despre experiența lui ca jurnalist și prozator și în acest interviu pentru Scena9. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din romanul Repetiție pentru o lume mai bună. 

„Apoi, Patricia a stat pe marginea patului dezbrăcată. Îşi aprinsese o ţigară în tăcere, fumul plutea netulburat în jurul ei. Avea 55 de ani, eu 55, îmbrăcată, arăta relativ bine, era o femeie întreţinută şi umbla mereu aranjată. Mă rog, îmbrăcaţi, toţi arătăm altfel. 

Eu nu am fost sedentar, am rămas scheletic, ajutat chiar prea mult de un metabolism impecabil. Îmi imaginam că goliciunea mea avea o umbră balneo-climaterică şi mă scârbea chestia asta. Acea învolburare de corpuri din bazinele cu apă vindecătoare mă speria. Pare că acolo se bolboroseşte ceva indescifrabil despre bătrâneţe şi moarte. De fapt, să fim sinceri, puţini sunt pe acest pământ oamenii de peste 45 sau 50 de ani cărora le poţi privi admirativ corpurile goale. Se întâmplă cândva, la anumite vârste, când imaginea corpului nu mai aminteşte de viaţă, ci începe să prevestească ceva rău. 

Să spunem că eu aveam un corp ca o gară de oraş mic, ca Lehliu, ca Ciulniţa – un bufet, câteva mese, bei o bere, două, dar nu vrei să-ţi aminteşti.

Eram pe fotoliu, ziceam, am fumat şi eu o ţigară, iar când am dat afară ultimul fum mi s-a părut că s-a asemănat tare cu un oftat şi am zâmbit. M-a întrebat de ce zâmbesc, dar nu am răspuns, am tăcut şi ea nu a insistat. Aveam o poveste cu sexul şi oftatul. Era una, o curvă tare mişto din Militari, pe care o futeam pe la 30 de ani. Ea ofta în disperare. I-am zis enervat la un moment dat: 

— Dacă aş avea coaiele de piatră, cât doi bolovani de-ai lui Sisif, şi ar trebui să le urci în Poiana Braşov toată ziua, şi tot nu ai ofta aşa. 

S-a uitat la mine şocată, nu ştia cu ce a greşit, m-a pufnit râsul şi i-am explicat cine e Sisif şi cum mi se pare treaba asta cu sexul şi oftatul. Deşi o înţelegeam, era o mamă singură care locuia cu fie-sa şi maică-sa într-o garsonieră. Putea să ofteze cât voia. 

Patricia s-a scărpinat pe picior, apoi s-a aplecat şi a privit locul în care s-a scărpinat. 

— Săptămâna viitoare ne vedem ? m-a întrebat. 

— Nu ştiu, am zis, hotărât chiar să „nu ştiu“ nimic şi să-i las asta de înţeles pentru dresajul informal al relaţiei noastre. 

Am făcut un duş, m-am îmbrăcat, iar ea, ca de obicei, m-a condus la uşă. Nu-mi plăcea când mă săruta în prag, înfăşurată în cearşaf sau doar cu un maieu pe ea. Întârzia cu gura pe gura mea ca un semn de mulţumire.

În drum spre maşină, îmi amintesc că m-am privit în geamul mare al unui magazin. Se poate să aibă dreptate Patricia, mi-am zis: sacoul chiar mă făcea să par un om cumsecade, dintre cei care încă îşi notează mărunt chestii pe foi şi apoi le ţin cu anii împăturite prin portofel. Doamne, ce trist, să te prindă moartea cu foi şi foiţe împăturite, chestii importante cică, cu portofelul umflat de carduri de reduceri, abia închizându-se, un om pregătit pentru eternitate, pentru reduceri infinite! 

M-am gândit atunci, nu ştiu de ce, privindu-mă în geamul magazinului, că ar fi bine să n-o mai văd pe Patricia. Aşa, pur şi simplu, o despărţire prin tăcere, cum ar trebui să fie toate. O părăsesc, mi-am zis, şi doar porcăria asta de cuvânt a produs atâta eliberare. Brusc, distanţa aceea liniştitoare dintre noi mi s-a părut de fapt o capcană în care picasem, iar ea era o fiinţă egoistă şi toxică. 

Mi-au venit în minte cuvintele fostei soţii, folosite odată, în una dintre multele noastre despărţiri: 

— Paul, poate ar fi mai bine să ne despărţim, a zis ea. 

Mda, cum de nu luasem în calcul şi posibilitatea asta. Poate că despărţiţi vom putea trăi împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Merită încercat. Nu ne-o vom ierta niciodată dacă n-o facem. 

— E o mare contradicţie în treaba asta cu despărţirea: nu poţi s-o propui, i-am spus eu, de parcă ar fi ceva de negociat. E ca sinuciderea. 

— Chiar nu am vreme de cuvintele tale, a zis ea atunci, încercând să spună că o obosesc nespus, iar asta de mult timp. 

La câteva luni după ce chiar ne-am despărţit definitiv şi am divorţat, i-am dat un mesaj Mădălinei: Mi-e dor să ne mai despărţim. 

Nu mi-a răspuns. 

Însă poate că aşa sunt oamenii cei mai fericiţi împreună: despărţiţi.”

Foto main: Adi Tudose