Când am început să lucrăm la Artists in Progress, seria prin care vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești, una dintre întrebările de bază a fost Ce teme, idei și lumi investighează cei mai tineri artiști în devenire? Fiindcă cele mai multe instituții de cultură din România sunt, dacă nu înțepenite și subfinanțate, cel puțin reticente cu generațiile noi și foarte noi de artiști, e greu să rămâi la curent cu discuțiile pe care le propun în lucrările lor, fie că e vorba de fotografie, pictură, design, actorie sau instalații care jonglează cu mai multe limbaje.
Tocmai de aceea, am căutat să începem un asemenea dialog, între ei, cei care termină în fiecare an licee și facultăți de artă, și noi, cei care, cel puțin în teorie, ar trebui să le devenim spectatori și parteneri de explorare. După ce am stat de vorbă cu trei proaspăt absolvenți de Foto-Video de la București, despre prima lor expoziție construită de la zero, am vrut să facem cunoștință și cu unii dintre cei care au terminat anul acesta Foto-Video la Iași.
Azi, stăm de vorbă cu Mihai Florea, care vara asta a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din oraș, cu proiectul fotografic Ultimul colos, prin care documentează ruinele industriale din orașul unde a crescut. Prima oprire din serie este fostul Combinat de Utilaje Grele din Iași, unde lucrau părinții săi, una dintre prezențele cele mai puternice din copilăria lui. Dezintegrarea acestui Ultim colos, în sincron cu nenumărați alți mamuți industriali din România post-90, a însemnat o mare ruptură pentru familia Florea. Azi, când din combinatul impresionant al copilăriei n-au mai rămas decât ruine greoaie, Mihai se întoarce în acest spațiu deopotrivă mitic și demitizant, pe care-l cartografiază alb-negru, pe peliculă, înainte să dispară încet-încet, cu totul.
Care a fost drumul tău în relație cu artele, până la secția foto-video de la Universitate și de ce ai ales fotografia?
Nu pot spune că am avut un traseu artistic până în momentul admiterii la foto-video. Eram doar un puști cu un aparat foto și o înclinație mai puternică spre fotografie, pe lângă desen. Fiind o persoană mai introvertită, obișnuiam adesea să îmi iau aparatul și să o iau la pas prin pădurile din împrejurimi, găsind tot felul de subiecte. Pot spune că singurul lucru artistic pe care îl făceam în acea perioadă era definit de actele cathartice pe care acele performance-uri de fotografiere în pustiu mi le ofereau.
Având o pasiune pentru desen (la care am renunțat ulterior în favoarea fotografiei), mi-am dorit să merg la un liceu de arte din Iași, însă circumstanțele de atunci m-au făcut să urmez un liceu teoretic. Îmi place să cred că toate aceste variabile sunt suma persoanei mele de astăzi și nu regret faptul că nu am urmat liceul de artă.
Fotografia a avut momentul zero în viața mea în clipa în care am primit primul meu telefon cu cameră foto. Avea un efect care coloriza cerul în verde. Eram uimit și total absorbit. Albastrul cerului se transforma într-un verde crud și mă făcea să mă simt ca „în interiorul unui bob de strugure”, așa cum spunea Mircea Eliade în Încercarea Labirintului. Ulterior, am primit o „săpunieră”, un aparat super compact. Am început să fac fotografii la tot felul de lucruri, precum Dacii abandonate sau vagoane din deopul din apropiere. Cu toate acestea, punctul culminant al inițierii mele în fotografie a fost redat de către fratele meu, când mi-a făcut cadou un aparat D-SLR, cea mai frumoasă surpriză pe care am primit-o până acum. Am continuat să fotografiez diverse situații, subiecți, chiar și evenimente, continuând în ritmul ăsta până la facultate.
Cum ți se pare că răspunde facultatea pe care ai urmat-o și sistemul de învățământ de artă prin care ai trecut nevoilor unor artiști în devenire, așa cum sunteți voi? Care ar fi cea mai mare problemă de care te-ai lovit și cum ar putea fi ea reparată?
Profesorii pe care i-am avut sunt niște oameni extraordinari. Ei mi-au insuflat cu adevărat pasiunea pentru artă și frumos și totodată ei sunt cei care m-au purtat mai departe în procesul de învățare așa cum orice student și-ar dori, trimițându-mă la diverse concursuri și activități artistice. Din păcate, am simțit nevoia de un internship în altă țară, în care să-mi dezvolt capacitățile artistice, cum ar fi diverse programe de integrare într-un mediu artistic, mediu care este destul de dificil de pentetrat, dat fiind că în țară se promovează ideea de nepotism. În afara programelor Erasmus, nu au existat alte activități prin care să-ți dezvolți simțul practic și de pregătire pentru lumea artei din afara facultății. Consider că această problema ar putea fi rezolvată prin crearea unor programe de integrare a studenților în diverse institutii culturale, fie private sau de stat, ele reprezentând locul incipient de creștere artistică.
Care sunt lucrurile care ți se par importante și pe care le urmărești prin proiectele tale artistice?
Născându-mă într-un mediu sărac, am fost și sunt în continuare afectat de situația în care țara se află în ziua de astăzi. După căderea Combinatului de Utilaj Greu din Iași, de la 12 ani am crescut fie cu un părinte alături, fie cu niciunul, aceștia fiind plecați în străinătate pentru a ne asigura un trai decent mie și fratelui meu. Prin activitatea mea artistică, încerc să fac lumea conștientă de lucrurile care se întâmplă în colțurile mai puțin văzute ale societății, cum ar fi efectele exodului părinților care își lasă copiii în grija unor rude. Totodată, situația economică a României, aflată în declin, reprezintă un punct de interes.
Hai să vorbim puțin despre Ultimul colos, proiectul tău fotografic de licență. Povestește-ne puțin procesul din spatele acestei serii și despre rădăcinile ei autobiografice. Cum se leagă privirea cu care intrai în copilărie în Combinat de privirea celui care se uită acum prin obiectiv?
Având valențe subiective, Ultimul Colos reprezintă proiectul meu de suflet, la care țin cel mai mult până acum. Datorită sistemului de integrare în câmpul muncii din perioada comunistă, părinții mei s-au cunoscut în Combinatul de Utilaj Greu. Fără acest lucru, eu nu aș mai fi existat. Neavând în grija cui să mă lase, părinții mă luau cu ei în uzină. Mergeam des pe acolo. Când intram în halele gigantice, mă izbeau sunetele puternice ale podurilor rulante (macarale pe sine care ridicau piese cu greutăți care ajungeau până la 140 de tone), ale frezelor și ale diferitelor mecanisme de lucru și muncitorii care efectiv țipau pentru a comunica. Aceste sunete erau amplificate de către ecoul care se forma datorită pereților înalți din sticlă armată și metal. Toată agitația de acolo mă speria și impresiona totodată, accentuând o stare de nimicnicie pe care o simțeam la acea vârstă fragedă.
Dat fiind faptul că Fortus (numele actual al Combinatului) este privatizat și se află în insolvență, accesul în interiorul halelor a fost dificil. În urma mai multor telefoane și discuții cu directorul general, am reușit să intru în două hale, sub supravegherea strictă a unui inginer șef, a cărui principală activitate era cea de a păzi ultimele rămășițe ale unor utilaje abandonate. În momentul în care mi-a deschis o ușă mică și am intrat, mi-a venit să plâng. Sufletul mi-a fost secerat de liniștea morbidă care se află acolo. Am fost dărâmat de vidul acelei hale. Nu mai există nimic, niciun utilaj, niciun om care să țipe, niciun zgomot, nimic. Doar stâlpii de susținere și adâncituri în care au fost amplasate utilajele. Pe alocuri mai vedeam vegetație. Se auzeau bucățile de sticlă rămase, prinse într câte-o bucată de fier, care se loveau de pereții metalici și sunetul vântului care trecea prin geamurile sparte. Am făcut câteva fotografii acolo, apoi am mers într-o altă hală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un cârlig căzut, încă conectat de macara prin niște fire groase din metal. În acea hală erau depozitate câteva utilaje, care cel mai probabil vor muri ca fier vechi. Reprezentând cândva o tehnologie de ultimă generație, acele mecanisme au fost lăsate la voia sorții și a ruginei.
Proiectul a fost realizat pe film fotografic și prin acest lucru fac o legătură dintre moartea filmului ca mediu și a morții industriei din România. Doresc să continui proiectul prin documentarea celorlalte hale, Fortusul întinzându-se pe 130 de hectare. De asemenea, aș dori să fac o documentare amănunțită a uzinelor industriale din Iași și din împrejurimi, poate și din țară acesta fiind un proiect separat.
Cât de greu / ușor îți este, ca absolvent de arte la Iași, să îți construiești o carieră artistică? Din ce reușești să câștigi bani, ca fotograf și spre ce vrei să te îndrepți?
Momentan lucrez pe post de cameraman la un post de televiziune local. Încerc să îmi dezvolt capacitățile artistice, însă nu este la fel de ușor precum aș lucra la o instituție care se ocupă preponderent cu activități culturale. Din punctul de vedere al artei, Iașul se află într-un stadiu destul de incipient, în care începe ușor să se dezvolte. Oportunitățile pentru crearea unei cariere artistice sunt mici, spre zero. Momentan, din fotografie nu câștig bani. Am renunțat la evenimente, ele fiind pentru mine o risipă de energie, atât fizică cât și mentală. Îmi doresc să deschid o micuță afacere prin care să vând fotografii făcute manual, în darkroom (camera obscură, cea cu lumină roșie, unde sunt puse fotografii la uscat), acest lucru reprezentând obiectul pasiunii mele – fotografia pe film alb-negru. Sper ca într-un moment al vieții mele să duc un trai decent din vânzarea de artă fotografică și să am un nume cât de cât cunoscut în lumea artei, să las ceva în urmă pentru care să fiu amintit.
Proiectul „Artists in Progress” este realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
