Despre românii plecați la muncă în străinătate cunoaștem, în mare parte, cifre (și ele aproximative). Știm, de exemplu, că anul trecut, 3,4 milioane de români munceau în afara țării, ceea ce asigura României locul 4 în topul țărilor europene, în ceea ce privește numărul cetățenilor care trăiesc în afara granițelor. Mai știm că, la final de 2016, autoritățile număraseră 95.308 de copii ai căror părinți erau plecați la muncă „în afară”. Dar pe lângă cifre și câteva exemple disparate care-ajung la știri, știm foarte puține despre viețile celor pe care sociologia-i trece la categoria migranți. Și ăsta e unul dintre motivele pentru care abia așteptăm să citim „Gastarbeiter”, romanul lui Mihai Buzea, aflat în curs de apariție la Polirom - fiindcă e una dintre foarte puținele cărți care aduc insight-uri la prima mână despre poveștile din spatele statisticilor. (Alte două, de altfel foarte diferite între ele, ar fi „Zero grade Kelvin”, povestea autobiografică a lui Adrian Schiop într-o gașcă de imigranți în Noua Zeelandă, și „Cireșe amare”, în care Liliana Nechita vorbește despre munca ei în Italia).

Jurnalist la Cațavencii, cu un istoric lung de joburi (de la babysitter, la paznic de noapte), Buzea adună în romanul-reportaj perioada în care a muncit ca arborist în Marea Britanie. La începutul lui 2014, jurnalistul s-a hotărât să meargă pe mâna unui prieten și să plece la Londra, să lucreze la toaletarea copacilor. „Gastarbeiter” (muncitor imigrant, din germană) pornește de la reportajele din Cațavencii, în care Buzea și-a documentat experiența de muncitor, și e în același timp un roman cu miză socială și-un roadtrip cu foarte mult umor. Până vom găsi cartea în librării, vă propunem să citiți un fragment în avanpremieră:

 

Simţeam că eram un grandios, că pielea nu mă mai încape, că-ncep să mă înalţ, încet, magnific, deasupra tuturor oamenilor. În clipa aia m-a apucat un drogat de mâneca hanoracului:

– Gimme a fiver, bro.

M-am întors ca prostul, fără să gândesc, fără să nimic. Eram cu mintea-n mirişte, ca de obicei. M-am trezit faţă-n faţă cu drogatul. Avea ochii roşii, era mai înalt ca mine; mi-a văzut imediat frica-n ochi, frica mea greţoasă, de intelectual, moştenită de la bietul tata. Cu dreapta m-a apucat de cotul stâng, s-a lipit de mine cu tot corpul şi cu stânga m-a apucat de coaie:

– Just a fiver, come on, be a good boy.

Mă strângea tare, mă durea de nu mai puteam să respir şi eram paralizat de frică. Mi-a băgat limba în urechea stângă, mi-o lingea, îmi umpluse urechea de bale. Lumea din jur trecea în sus şi-n jos, nimeni nu arunca nicio privire: doi îndrăgostiţi în Soho, nimic special. Am reuşit să bâlbâi:

– OK, all right, I give you five pounds.

– That’s my boy, that’s a good boy, such a good boy…

Aveam dreapta liberă, am dus-o la buzunarul de la spate, am scos portofelul. S-a dezlipit de mine, dar tot mă ţinea cu ambele mâini ; mirosea urât, de parcă s-ar fi căcat pe el mai demult şi-ar fi umblat aşa de-atunci, cu căcatul uscat. Am făcut un pas în spate, cu dreptul, şi-am depărtat încet stânga de corp, ca să vadă că am nevoie de ea, să scot banii din portofel. Mi-a dat drumul la mână, dar mă ţinea în continuare de coaie, bine că aveam blugii pe mine, şi nu treningul, c-atunci m-ar fi apucat mai ca lumea, mai de la rădăcină. Am scos o bancnotă de cinci din portofel şi i-am arătat-o. Atunci mi-a dat drumul la strânsoare, iar eu mi-am lăsat braţele în jos, am pus toată greutatea pe piciorul stâng şi l-am lovit tare în stern, cu umărul drept ; a căzut grămadă, în fund. Dacă ar fi fost cu spatele la zid, s-ar fi izbit de zid şi-ar fi rămas poate pe picioare, dar aşa cum era, pe jos, mi-a făcut cea mai plăcută surpriză: s-a chircit cu braţele strânse la piept, în poziţie fetală, şi-a-nceput să plângă încet, regulat, cu suspine. Mi-am stăpânit impulsul presant de-a o lua la fugă şi m-am uitat împrejur, dar, în afara unui cuplu de babe cu pălării mari, cu flori roz, nimeni nu mă băga în seamă. Le-am zâmbit babuştelor şi le-am făcut semn cu degetul mare răsturnat către gură, cum că, adică, amicul a băut, se odihneşte puţin pe jos, da-şi revine el, nu-i problemă. Una din băbătii mi-a făcut cu ochiul, foarte binedispusă, şi-au plecat mai departe. Am luat-o şi eu la pas, ceva mai repejor decât îmi stă în obicei, în direcţia opusă şi am constatat că mă pişasem pe mine: blugii îmi erau uzi pe ambii craci, pe stângul cam până la jumătatea coapsei, pe dreptul până sub genunchi. Am schimbat planul de mers, mi-am scos hanoracul ca să mă plouă uniform şi n-am mai coborât la metrou, la Leicester Square, am ţinut-o înainte, spre Strand, şi dup-aia spre pod, spre Waterloo. N-am trecut râul, am mers înainte pe chei, unde eram în largul meu: acolo era plin de joggeri uzi leoarcă de la ploaie şi de la transpiraţie, puteam trece neobservat până când ploaia londoneză m-ar fi scos din situaţia penibilă a pantalonilor pişaţi. M-a şi scos, că-ntr-o jumătate de oră eram ciuciulete, ba mă luase chiar frigul, mi-am pus iar hanoracul şi am mărit ritmul, să mă-ncălzesc. Nu ştiam încotro merg, dar nu-mi păsa, că oriunde în oraş există staţii de metrou, aşa c-aveam să ajung acasă fără probleme, când aveam chef. Mergeam înainte, rumegând în gând incidentul cu drogatul şi înfuriindu-mă post factum: ce prost fusesem că nu-l bătusem rău! Praf puteam să-l fac! Uşor-uşor m-am mai calmat şi în furie mi-am recunoscut frica, teama înnăscută de orice confruntare fizică: „Şi cu pişatul ăsta ce te faci, viteazule?“. După încă o jumătate de oră, toate eroismele trecuseră, aproape că-mi venea să şi râd: cum dracu’ să povestesc în redacţie că m-am pişat pe mine de frică pentru că un drogat din Soho m-a dezmierdat la scrot?!