În peisajul cinematografic de la noi, documentarul „Pentru mine tu ești Ceaușescu” vine să confirme o benefică tendință mai generală de experiment și joacă cu coordonatele genului. Însă descoperirile punctuale ale filmului sunt relativ modeste.
Sebastian Mihăilescu a realizat cu filmul său de debut un portret de generație format prin suprapunerea dintre două timpuri istorice (unul, fantomatic, reprezintă subiectul discuției, iar celălalt, latent, asigură cadrul de referință). Cineastul a strâns un grup alcătuit din mai mulți băieți și o fată, cu vârste care încep în adolescența târzie și merg până la puțin peste 30 de ani, și a pornit alături de aceștia pe calea exhumării unei parcele din biografia lui Nicolae Ceaușescu. Parcelă mai puțin colorată de bârfă, document și cunoaștere, care implică startul chinuit în politică al viitorului dictator, când s-a ocupat cu lupta anti-fascistă și clandestinitatea, închisoarea repetată și îndrăgostirea fulgerătoare. Ce primim pe ecran, în cele din urmă, nu este un documentar istoric propriu-zis, cu informații verificate și date clare, cum nu este nici o ficțiune – ci un amestec freestyle de reconstituire istorică (în care tinerii „intră în pielea” personajelor de demult), discuții flotante fără temă, dezbateri în care se avansează ipoteze cu privire la setea de putere a lui Ceaușescu, precum și scurte secvențe de ciné-vérité, cu protagoniștii chemați să-și dea cu părerea despre ce au trăit în fața camerei. Pe plan autohton, experiența are un aer exotic și lăudabil: ea constă în a crea un veritabil careu de joacă în care raporturile de putere între cel care filmează (un fost asistent al lui Radu Jude la Aferim!) și cei care sunt filmați (oameni de condiție diversă, printre care găsim romi din cartierul Ferentari, tineri intelectuali, dascăli la strană) să poată fi negociate permanent, într-o dezbatere deschisă despre contururile genului.
E remarcabil că un alt documentar, venind de această dată dinspre o figură consacrată a genului, Ruth Beckermann, a triumfat anul acesta la Festivalul Cinéma du Réel pe o premisă straniu de asemănătoare: cineasta filma în al său Mutzenbacher un casting bazat pe lectura unui mitic roman pornografic de largă circulație în Austria. Cum se explică acest subit interes pentru o formulă cinematografică cu premise fixe? Probabil cauzele principale țin de traseul artistic al fiecăruia, dar aș sublinia totuși și avantajul global al acestui format care reușește, cu costuri mici, să spună (sau să pretindă că spune) destule lucruri despre societate, așa cum se reflectă ea la un moment dat în comportamentele cetățenilor. Nu m-ar mira, de altfel, ca istorici ai viitorului să citească în îndeletnicirile și ticurile de limbaj ale tinerilor filmați de Mihăilescu semne ale erei noastre imediat-pandemice, cu raporturile sale sinuoase față de politică, trecut sau tehnologie.
Astea fiind spuse, Pentru mine tu ești Ceaușescu se simte o idee cam prea confortabil în spatele acestui alibi de proiect hibrid – nici film-film, nici making of al filmului – pentru ca argumentul privirii sociologice să funcționeze până la capăt. Filmul deschide multe fronturi, fără să se angajeze serios pe niciunul; aproape orice material e bun pentru a fi integrat în cadru – de la mici elemente biografice ale fiecăruia la păreri despre comunism –, dar mai nimic solid nu iese la schimb, dintr-o lipsă asumată de focus. Per total, această ezitare ajunge să aibă aerul unei escrocherii, în momentul în care realizăm că, pe de-o parte, ținta reală a filmului nu este nicidecum perioada istorică investigată (ea e doar un pretext) și că, pe de altă parte, tinerii aleși de Mihăilescu se dovedesc cobaii inocenți ai unei experiențe claustrate de laborator. Rezultă un film deopotrivă ludic și superficial, care zgândăre cu vervă coaja unui subiect adevărat, dar se blochează în mici viniete despre look-ul retro al vremurilor – ce altceva obținem atunci când grupul se așază la poză cu scopul reactualizării unor postúri de odinioară, dacă nu o glumiță postmodernă? – și în scenete mai mult sau mai puțin improvizate. Lăsate la cheremul tinerilor care nu par să dispună de prea multe resurse bibliografice, aceste scenete sfârșesc inevitabil prin a maimuțări materialul de pornire, transpunându-l în câteva evenimente mari și late (o cotonogeală, un miting cu „solicităm eliberarea deținuților politici...”), în care fiecare interpret se străduiește din greu să pară mai expresiv sau mai sincer, sub ochii regizorului.
Acești ochi nu sunt tocmai inocenți. Există o anume voluptate boemă în proiectul cineastului de a manipula istoricitatea evenimentelor. Însă nu e tocmai clar în ce fel înțelege acesta să îmbogățească cunoașterea, atâta vreme cât par să își lase subiecții de izbeliște, într-o vacuitate a performance-ului, și optează pentru o intervenție abia la final, când vine vorba de recoltarea concluziilor previzibile: prăpastie între epoci etc. etc. Pe de altă parte, impresia generală, pe parte de mizanscenă, e a unui film cât se poate de preocupat de efectele sale, care adesea mimează abil experimentul – cadraj 4:3, imagine alb-negru seducătoare – în loc să îl întrupeze de-adevăratelea, mulțumindu-se să adăuge un strat de poleială formală peste niște idei perisabile. Faptul devine grăitor chiar la final, când îl vedem pe cineast luându-l deoparte pe unul dintre principalii săi interpreți, privind cu profunzime către depărtări și smulgând de la acesta gratulări legate de reușita filmului („l-am făcut cum am vrut noi”, „măcar ne-am distrat” și alte replici similare), într-o mostră jenantă de autosuficiență regizorală. E semnul nesiguranței unei încercări provizorii, care vrea să arate că totuși e operă cu acte-n regulă. Dar acest verdict, pe care Mihăilescu ține să îl livreze în locul nostru, numai noi, spectatorii, suntem îndreptățiți să îl dăm.
