A fost nevoie de maestrul Bong Joon-ho pentru ca Hollywoodul să ne ofere iarăși un spectacol grandios și, în același timp, coerent – nu doar o pastă de imagini bombastice fără noimă, așa cum am tot văzut în ultimii ani. Raportat la starea ambientală a industriei cinematografice, Mickey 17 e o revelație.
Parasite a câștigat la Cannes în 2019, într-o altă lume decât cea de azi. De atunci, accesul de violență ca unic răspuns viabil la injustiția socială din jur a devenit un trop de sine stătător. Filmul lui Bong avea intuiția să vizualizeze literal împărțirea pe caste – bogații în living-uri aerisit-somptuoase, săracii în beciul plin de igrasie, trei etaje mai jos –, imaginând o casă drept unic decor care îi ținea pe toți laolaltă: organism viu hrănit de lupta de clasă, sinecdocă pentru întreaga societate, navă-mamă aparținând unui SF potențial, toate la un loc. În sensul ăsta, Mickey 17 e o continuare-expandare a acelui model. Bong se cațără aici până în spațiul cosmic, păstrând însă aceeași arhitectură transpusă pe o navă spațială ca o colonie penitenciară. Noi suntem acolo cu Mickey Barnes (jucat de un Robert Pattinson cu vocea șocant de pițigăiată), un așa-numit „expendable”, adică un cobai care își cedează drepturile asupra propriului corp în numele progresului științific. În lumea imaginată de Bong – via Edward Ashton, autorul romanului Mickey 7 –, memoria genetică a lui Mickey e salvată pe o cărămidă de hard-disk, iar după fiecare moarte (prin secționare, ardere, gazare, asfixiere, regurgitare și altele) omul nostru este recreat de la zero, cu aceleași particularități ca și până atunci, carne de tun (la propriu) pentru fantasmele de putere ale privilegiaților.
Mickey 17 e un film suficient de lung pentru a propune un conflict principal – întreprinderea vizează colonizarea unei planete deja locuite de niște ființe stranii, ceva între capibara și caracatiță – și pentru a broda în jurul său diverse alte întâmplări. Remarcabilă e tocmai abilitatea lui Bong de a fixa în detaliu coordonatele acestui spațiu de viață colectivă care se mulează alegoric pe lumea deja știută de noi. Aici, masa de manevră a celor care au acceptat să părăsească Terra mișună printr-un refectoriu de cazarmă și prin cotloane tip buncăr cyberpunk, în timp ce, la nivelul superior, boșii jucați de Mark Ruffalo (cu vocea șocant de groasă) și Toni Collette, modelați după cuplul Trump, se lăfăie în opulență grețoasă. Filmul ne dă acces la lumea interioară a lui Mickey – Bong îndrăznește un voiceover – și astfel aflăm despre încurcăturile terestre alături de un pungaș jucat de Steven Yeun și despre pățaniile cosmice alături de tovarășii lui de suferință: în momentele astea, Mickey 17 e ca un documentar despre o realitate in the making.
Ambiția lui Bong de a livra o satiră atotcuprinzătoare despre omenire în aceeași măsură în care să producă un divertisment de calitate – genul de film unde fiecare secvență devine deopotrivă o mostră de magie tehnică și o bază pentru reflecție – îmi pare inegalată în cinemaul american al ultimilor ani. Povestea plutește undeva între High Life (filmul rarefiat în care același Pattinson, cu siguranță în pole position-ul SF-urilor artistice de azi, creștea o grădină în spațiu), Don’t Look Up, Alien, plus o doză de John Ford pentru capacitatea rară de a figura o comunitate și de a utiliza conceptul de „personaj secundar” la randament maxim (de-a lungul său, Anamaria Vartolomei parcă își răscumpără reprezentarea sexistă din L’Empire al lui Bruno Dumont, propunând o eroină senzuală ȘI emancipată). De la măcelărirea repetată a blajinului Mickey până la apariția unei dubluri cu temperament contrar – atunci când apare un glitch în matrice –, filmul construiește astfel o veritabilă dezbatere etică în care concepte precum corporalitatea sau încrederea în tehnologie își recapătă toată miza dătătoare de frison.
De fapt, grație manipulărilor tehnologice, Bong înțelege că arta cinemaului trebuie astăzi să elaboreze noi ficțiuni, în acord cu delirul audiovizual din jur. Mickey 17 e o superproducție care face din mijloacele tehnice însemnate avute la dispoziție materia pentru o regândire totală a capacității noastre de fabulare. Dacă nu premonitoriu, atunci cu siguranță sosit la timp, filmul e un laborator care integrează ticuri și faze recognoscibile (Trump își demonstrează aici, încă o dată, natura infinit memabilă, în timp ce personajul lui Collette are grijă să păstreze o aparență de corectitudine politică negată la tot pasul de faptele sale), secvențe virtuoze de gag (scena cinei „regale” în care lui Mickey îi e servită o bucată însângerată de carne), cliffhanger-e ca pe vremuri (momentul în care partenera lui Mickey, interpretată de Naomi Ackie, salvează de la moarte o creatură extraterestră ținând cu dinții de cârligul care riscă să o arunce în cuptor, veritabil paroxism concret de umilire fizică cuplată la o inventivitate formală dezlănțuită).
Cu reculul timpului, s-ar putea ca lupta dintre invadatorii umani și pașnicii locuitori non-umani ai planetei pusă în scenă de film să pară prea facilă, prea la prima mână. Pe de altă parte, ea transformă acțiunea într-o formă de cinema politic foarte sever la adresa Americii, livrând totodată câteva secvențe antologice despre eroism și abnegație (detonându-se pentru a salva meciul, dublul „rău” își află redempțiunea demnă de marile povești epice ale Hollywoodului). Bong apasă pedala emoției fără frica de a trece drept naiv în fața unui public cinic (poate un pic prea multe salvări în ultima clipă, ce e drept), în același timp în care arta sa de a pune degetul pe rana actualității rămâne la fel de acută și de proaspătă, subsumată unei rețete altminteri non-comerciale. Povestea e liberă să se transforme atunci într-o pildă. Mickey 17 e ca un acordeon care se tot umflă și dezumflă, cuprinzând în miezul său câteva gânduri despre pieirea pe barba noastră, dar amintindu-și să insufle și o doză de speranță întregului. Nu dintr-o pornire utopică sau cheesy – Bong vine dintr-o cinematografie națională care a transformat tragedia nihilistă în a doua sa natură –, ci dintr-o nevoie umanistă. Acest cineast al întrepătrunderii dintre prezent și viitor știe prea bine, din istorie, că atrocitatea e greu de îndurat à la longue. Dar și că formarea solidarității în numele binelui cere efort și curaj, mai ales când, față de Mickey, avem doar o viață. Mickey 17 ne lasă să filosofăm în voie, dar ne și arată cum ar putea sta lucrurile în lipsa unor acțiuni reale de remediere a dezastrului.
Mickey 17 rulează în cinematografe.
