Expoziția „Despre Locuire” din cadrul Bienalei timișorene de arhitectură explorează soarta apartamentelor construite din anii ‘50 încoace și felurile în care trăim în ele.
Am stat în blocuri cu aromă de tocăniță. Mirosul ăsta cu efect calmant se imprimase atât de bine în casa scării, încât toate gospodinele puteau să-și ia pauză de la gătit săptămâni în șir și tocănița tot ar fi plutit printre noi, ca o stafie. Am stat în blocuri ale căror intrări erau tapetate cu hârtii cvasi-amenințătoare semnate de administrație și-alte hârtiuțe pe ușă ce anunțau periodic întreruperea apei calde.
Am stat în blocuri din prefabricate lipite prost, ca niște cutii din carton în care frigul își întrecea întruna puterea cu cea a caloriferelor; totuși, când soarele bătea dintr-un anumit unghi se făcea dintr-odată cald și era bine. Luni în șir am asistat, de la geamul unei cămăruțe dintr-un cartier bucureștean, la moartea șirurilor de garaje din spatele cvartalului de blocuri. Am mai locuit, până de curând, într-o scară de bloc sobră, curată și impersonală ca o clădire de birouri, din care arareori vedeam oameni să intre ori să iasă.
În prezent privesc lumea printre schelele puse pentru o reabilitare termică fără de sfârșit. În fiecare zi, țin ușa deschisă pentru vecini cu mâinile pline de sacoșe de la Mega, iar ei, la rândul lor, îmi țin ușa la nevoie.
În 2016, peste 72% dintre locuitorii orașelor României stăteau la bloc, mult peste media europeană de 40%. Din cele 4,63 milioane de locuințe din mediul urban, 98,2% se află în proprietate privată. Suntem europenii cei mai dornici să fie proprietari, pentru că suntem îndemnați de mici să avem cândva „locșorul nostru”, fie ce-o fi. Iar obsesia asta ne reordonează viețile, ne obligă să ne facem calcule pe decenii întregi, să acceptăm joburi de care altfel am fi fugit, să ne petrecem ore în șir în trafic. Nu în ultimul rând, dorința cea arzătoare ne face să ne legăm de locșoare astea, să le umplem cu mobilă și cu sens; iar ele ne leagă de alți oameni sau ne îndepărtează de ei. Ne petrecem 68,7% din timp acasă, iar asta ne influențează dispoziția și chiar sănătatea.
Goana după o locuință - oriunde, oricum - creează adesea monștri. În marile orașe se construiește sălbatic, se marketează bine și se vinde scump. „Efectele acestei speculații se văd atât când vine vorba de locuința în sine (de la accesibilitatea sa pentru toate păturile sociale, până la suprafață, calitatea construcției sau a spațiului oferit, etc.), cât și la nivel urban, în plan economic sau social”, spune Oana Simionescu, coordonatoarea Bienalei timișorene de arhitectură (BETA 2018). Ce-ar fi să-ncercăm să înțelegem cum am ajuns aici și să vedem ce putem face mai departe?
Expoziția „Despre Locuire” explorează subiectul ăsta prin grafice, fotografii, mărturii ale locuitorilor, arhitecților și dezvoltatorilor și prin instalații artistice. Expoziția e deschisă până pe 28 octombrie la Halele Timco din Timișoara.
Într-o fostă hală industrială de peste 1.500 de metri pătrați, curatorul principal al expoziției, Ilinca Păun Constantinescu, a creat două zone: pe laturile halei e descrisă locuirea ca proces, transformările survenite din anii ‘50 până în zilele noastre, însoțite de comparații cu alte țări europene; în mijlocul halei, dincolo de niște perdeluțe albe, se află patru instalații artistice ce redau experiențe personale legate de locuire:
- Suzana Dan, artist plastic, le propune vizitatorilor o discuție despre relația lor cu obiectele „drăguțe”, adesea invizibile, ce-i înconjoară: mai multe păpuși, o carpetă cu Sfântul Gheorghe ce strivește dragonul, o tavă din plastic decorată cu flori, semnul unei cabine telefonice. „Obiectele astea «drăguțe» sunt atât de versatile în aspectul lor, încât nici măcar o utilitate nu le poți da fiindcă (culmea!), ți-e frică că le strici. Sunt fie prea mici, prea mari, prea grele sau prea fragile. Au niște scuze ascunse în ele care le oferă dreptul la ședere fără să li se solicite prea mult la schimb, pe termen nelimitat (etern cât viața ta de cele mai multe ori)”, explică Suzana Dan pe panoul din cadrul expoziției.
- Ioana Trușcă, arhitectă și ilustratoare, a creat nouă povești de bandă desenată, nouă scenarii de utilizare a unui apartament cu două camere, nouă feluri de a interacționa cu spațiul. „Studentul, freelancer-ul, cuplul tânăr, adolescentul și familia, cuplul de vârstnici sau bătrânul singuratic interacționează în mod diferit cu spațiul. Așa că am luat bucăți din viața «de apartament» a fiecăruia, pe care le-am aranjat în câte două sau trei pagini, desenate în cerneală. Fiecare poveste vorbește despre o obsesie, uneori abia sesizabilă, în alte rânduri mare cât camera de zi, dar de fiecare dată tipică vârstei și obiceiurilor utilizatorului. Undeva între o realitate calculată în metri pătrați, comedie și ridicol, se desfășoară viața la bloc a acestor super-eroi ai cartierului”, spune Ioana Trușcă.
- Echipa de arhitecți și artiști vizuali ce-a realizat proiectul Mnemonics pentru standul României de la Bienala de Arhitectură de la Veneția îi invită pe vizitatori să se joace cu o machetă cu tipologii de ansambluri. Pe lângă asta, a realizat interviuri cu jurnalista Andreea Esca, realizatorul radio Răzvan Exarhu sau actorul de stand-up comedy Teo despre viața la bloc, despre copilărie și jocuri.
- Bucata de expoziție realizată de compozitorul Cătălin Crețu și Ideilagram explorează sunetele locuirii la bloc, de la clopotele bisericii din preajmă la plânsetul copilului vecinilor. Într-una dintre capsulele destinate instalațiilor sunt 6 cilindri mari, suspendați, de pâslă, în care sunt vizitatorii pot intra și se pot regăsi în câteva tipuri de sunete care le trezesc amintiri sau stări.
Între instalațiile astea mai e o măsuță plină cu machete de blocuri pe care vizitatorii le pot rearanja după bunul plac. Unele miniaturi sunt dispuse geometric, sub forma unor cartiere aerisite, altele sunt cocoțate peste celelalte. Rezultă, pe de-a-ntregul, o imagine sugestivă a orașului românesc de azi.
Scurtă istorie cu macarale
În aproape trei decenii de capitalism, în România s-au construit de patru ori mai puține locuințe decât între 1960 și 1990. Astfel, dintre cele 5 milioane de apartamente din prezent, peste 4 milioane sunt ridicate înainte de Revoluție.
Blocurile încep să împânzească orașele României după cel de-al Doilea Război Mondial, când autoritățile comuniste reglementează construcția și reconstrucția orașelor. În anii ‘50, noile ansambluri sunt amplasate pe terenurile libere din orașe și de la marginile acestora. Deși foarte multe proiecte vin direct de la Moscova și includ blocuri joase în care mai multe familii trebuie să folosească baia sau bucătăria în comun, arhitecții români reușesc să creeze locuințe în care aceste încăperi rămân separate, explică Ana Maria Zahariade, arhitectă și teoreticiană a arhitecturii, profesoară la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. Blocurile ridicate în cartierul Bucureștii Noi sunt o ilustrație a acelei „disidențe”.
Deceniul următor aparține marilor ansambluri ridicate pe câmpurile de la periferie, orașe în sine ce includ sute de mii de apartamente, școli, complexuri comerciale, cinematografe, parcuri și noi rețele de străzi prin care curge viața cea nouă. În București, cartierele Titan și Drumul Taberei rămân cele mai importante moșteniri ale acelei perioade. Dincolo de faptul că rezolvă în mod economic urbanizarea, aceste ansambluri sunt promovate și ca izbânzi ideologice ale regimului: oameni din toate categoriile sunt puși în spații identice, învățați să trăiască laolaltă.
Anii ‘70 aduc densificarea orașelor, inclusiv prin demolarea vechilor cartiere de case de la marginea orașelor. Cutremurul din 1977 devine un bun pretext pentru extinderea demolărilor către centrele istorice ale orașelor. Iar sărăcia anilor ‘80 înseamnă uniformizare, soluții tehnice ieftine și proaste și îndesiri ale cartierelor deja construite.
Cu imaginea apartamentelor strâmte și reci intră românii în democrație. Cei care au posibilitatea încep să-și ridice case dincolo de marginea orașelor, în căutarea autonomiei furate de comunism și a oazelor de verdeață de care n-avuseseră parte la bloc. După anii 2000, pe măsură ce capitalul românesc se încheagă, vilelor presărate prin comunele din preajma marilor orașe li se alătură primele ansambluri de blocuri. O vreme, dezvoltatorii construiesc oriunde și oricum, iar cumpărătorii se întrec să scoată banul. Însă, mai ales după criză, oamenii încep să-și cântărească mai bine deciziile, să calculeze singuri cele „10 minute până în centru”, să se uite la finisaje și la ce magazine și grădinițe sunt prin împrejurimi. Încetul cu încetul, oamenii care fugiseră de comunitate și de stat încep să descopere nevoia de comunitate și de stat și se conturează ca o forță în fața autorităților: organizează proteste pentru a cere drumuri, participă la ședințe de bloc, se organizează pe grupuri de Facebook.
Ca dovadă a acestor transformări stau câteva fragmente de discuții online strânse de către antropologul Bogdan Iancu, lector dr. la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNPSPA), pentru un proiect despre clasa de mijloc din România, cu toate ale ei. Unele sunt incluse și în expoziție. E acolo cazul unui locatar dintr-un ansamblu imobiliar de la marginea Bucureștiului care, pentru că n-are o farmacie în preajmă, își întreabă vecinii dacă n-au cumva o anumită pilulă pe-acasă. Un altul încearcă să-i găsească părinții unui băiețel rătăcit prin complex. Când „misiunea” reușește și copilul ajunge acasă, cineva concluzionează: „Dacă locuiați în Drumul Taberei nu știu când și cum îl găseați. E bun și cartierul ăsta la ceva”.
Pe măsură ce greutățile se adună, o parte dintre cei fugiți din oraș aleg să se întoarcă. Deodată, blocurile comuniste nu mai sunt atât de gri, iar parcul, metroul și școala din zonă recapătă valoare. Pentru că orașul se află din nou la căutare, apar tot mai multe ansambluri pe terenurile fostelor parcuri industriale. „Sunt super-ofertante, pentru că sunt oameni din clasa de mijloc care plecaseră în periferii cu «fantasmele verzi» și care își dau seama că nu au infrastructură. Noile ansambluri sunt deja foarte bine conectate la infrastructură. Platformele astea beneficiază direct de acest capital: sunt la 5-10 minute de metrou, sunt bine legate cu străzile, pentru că nu funcționau în zone strâmte”, spune Bogdan Iancu, într-o discuție recentă pentru revista Zeppelin.
Mai avem însă multe de învățat cu privire la locuire și la lucrurile pe care trebuie să le cerem de la un spațiu în care ne petrecem două treimi din viață. În România se construiește în continuare aiurea, și asta inclusiv pentru că foarte puțini români au o educație sănătoasă cu privire la locuire, spune agentul imobiliar Georgian Marcu: la orașe, generația părinților noștri a stat în blocuri după repartiție, iar cei care au rămas prin sate au construit pe apucate, fără prea multe reguli. „Iar acum noi ne așteptăm ca tot consumatorul să facă o alegere în cunoștință de cauză, în condițiile în care el n-are o educație în direcția asta?”, se întreabă Marcu.
Continuăm să plătim mult și să locuim prost, după cum arată datele prezentate în expoziție. În martie 2018, un metru pătrat costa 1.280 de euro în București și 1.510 la Cluj, potrivit datelor de la Imobiliare.ro incluse în expoziție. Pentru un apartament cu două camere, un român trebuie să dea 118 salarii. Asta înseamnă în jur de 3 salarii medii pe metru pătrat, cu mult mai mult decât în Cipru sau Danemarca, de exemplu. Confortul locuințelor e în continuare scăzut. În 2011, unui român din mediul urban îi reveneau în medie 18,47 metri pătrați, față de 34,31 metri pătrați, câți îi revin unui european. Totodată, 8,4% dintre românii din mediul urban locuiesc în condiții precare, față de o medie de 5,1% în rândul cetățenilor europeni.
Din 1990 încoace, România nu are o politică a locuirii la nivel național, explică arhitectul Liviu Ianăși, unul dintre colaboratorii expoziției. Între pericolele legate de calitatea locuirii pe care specialistul le vede, cele mai grave ar fi: o calitate a vieții urbane în scădere, în contrast cu investițiile ce se petrec în orașe; creșterea numărului celor care nu au adăpost sau locuiesc în condiții de mizerie sau sărăcie gravă; scăderea gradului de „dotare” a locuirii, în afară de mall-uri: lipsa grădinițelor, a dotărilor sanitare, a școlilor sau a terenurilor de sport.
Pentru Liviu Ianăși, o bună locuire e întâlnirea între două planuri: viața familială, cea dinăuntru adică, și viața socială din comunitatea imediată. Încetul cu încetul, lumea de dincolo de ușă pare să conteze tot mai mult. O dovadă sunt post-it-urile lipite pe două panouri aflate într-un capăt al halei, cu plusuri și minusuri ale vieții la bloc. Între părțile bune am găsit:
- „Mirosul de mâncare yummy”;
- „Posibilitatea de a lăsa cheia de rezervă la vecina de lângă”;
- „Că aud cum se joacă copiii afară”;
- „Pot ajunge ușor la școală”;
- „Este foarte ușor de curățat”;
- „Blocul meu e super. Avem pisici și arici”;
Alături, la minusuri, lumea a trecut:
- „Pereții strâmbi”;
- „Nu poți ține câini în apartament”;
- „Gongile” [gândacii - n.r.];
- „Spațiul e mic”;
- „Nu am unde să îmi leg bicicleta în siguranță”;
- „Aud cum trag vecinii apa”;
- „Prea puțină verdeață”;
- „Tanti Rodica de la parter”.
Acolo, în spațiul prea mic, dar populat cu pisici, arici și gândaci, în preajma lui tanti Rodica de la parter încap 68,7% dintre secundele noastre.
Notă 1: Datele statistice folosite în acest articol au fost culese de Răzvan Zamfira pentru expoziție.
Notă 2: Vlad Odobescu se ocupă de comunicarea expoziției „Despre Locuire” din cadrul BETA 2018.
FOTO sus: Arhiva fotografică a Uniunii Arhitecților din România
