Distins cu premiul de regie în secțiunea canneză „Un certain regard”, „Metronom” există ca film numai în prima sa parte. După care se transformă – lucru de neînțeles – în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.
Se intră în Metronom, debutul în ficțiune al lui Alexandru Belc, cu speranța că vom adulmeca prin el o chestie de cineast. Cel puțin asta dă de înțeles campania promoțională a filmului, care a turat motoarele înaintea premierei sale mondiale: o poveste românească cu liceeni care se iubesc pe fundalul finalei jucate de Ilie Năstase la Roland Garros în 1972. Un cuplu fermecat de noțiuni – normalitatea vieții + mediumul televiziunii – prinde să licărească în privirile noastre, atât de însetate de contraplanul acelei imagini a comunismului care a fost popularizată în filmele autohtone recente. A înțelege că o imagine nu vine niciodată singură și că, de cele mai multe ori, ea are un revers – o contra-imagine perfect valabilă – e una dintre lecțiile cele mai simple ale cinemaului. A face cunoscut acest revers e o idee de cineast care poate susține de una singură filme întregi, mai ales când la mijloc se află lucruri spinoase precum reprezentarea trecutului. Metronom vine de-acolo – dar senzația e că ne momește cu această promisiune a viziunii regizorale „alternative” doar pentru a se împotmoli și mai adânc pe cărări balizate. De parcă orice film despre comunism ar trebui să sfârșească, invariabil, tot în beciul Securității.
Să ne înțelegem: n-am în vedere o critică ideologică a filmului decât în măsura în care acest dezechilibru între recurența unor experiențe din comunism și absența altora dă seamă, în cele din urmă, de o neputință de ordin estetic. Altminteri, cum se explică faptul că regizorul Alexandru Belc nici n-a apucat să debuteze, că a și trecut la variațuni pe temă dată? „Ceaiul dansant” pus în scenă de film, în timpul căruia niște colegi de liceu ascultă muzică vestică și scriu la Europa Liberă, nu e atunci decât pretextul ideal pentru regizor de a-și taxa personajele ulterior, izolându-le într-o înlănțuire de mine grave și postúri încovoiate, sub privirea inevitabilului Vlad Ivanov. Miza acestei critici nu e, desigur, aceea de a stabili dacă treburile au stat sau nu așa în realitate. Ea se mulțumește prin a cere doar un pic mai multă varietate (măcar o dată să folosim această sinistră expresie: „a ieși din zona de confort”). Priviți-l pe Vlad Ivanov în hainele unui alt domn Bebe (al câtelea?!): un rol curat și isteț ca un clip autonom, conținut în el însuși. Ivanov nu mai e doar un simplu actor care se pricepe să joace tipi nașpa, munți de cinism aflați în poziții de putere – e ca o soluție de avarie mereu disponibilă, un brânci passe-partout capabil să aducă mișcare într-o poveste care bătea pasul pe loc. Apariția lui face diferența dintre primul segment al filmului (punctat de note false în joc și în dialog) și cel de-al doilea (ireproșabil, dar deja văzut în altă parte).
Și parcă nu e o coincidență că, de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile la Polițist, adjectiv și la, iată, Metronom, cinemaul românesc n-a dus deloc lipsă de astfel de schimburi verbale în care tăietura clinică a personajelor lui Ivanov îngropa definitiv un personaj mai mic ca ele. Poate și pentru că e mai ușor să scrii o secvență în care relațiile de forță sunt atent controlate de un protagonist care știe să „facă din vorbe”. Aici păcătuiește, de fapt, filmul lui Belc: prin reducerea timpului istoric în care se plasează la o schemă scenaristică ușor inteligibilă, în care fiecare își știe locul în dispozitivul ficțiunii – securist, informator, disident. Toată această secvență din clădirea Securității, în care protagonista (Mara Bugarin) se curbează sub corupția și represiunea sistemului (iubitul său, jucat de Șerban Lazarovici, colaborează deja) nu mai e doar o necesară reactualizare a tarelor timpului. Ea acționează pe principiul unui trop imediat recognoscibil de către spectator, care așază țesutul sensibil al comunismului sub umbrela unor reprezentări deja văzute și-a unei morale care să nu pună probleme.
Astea fiind zise, Metronom e un film ceva mai contradictoriu decât pare: dacă a doua parte se rezumă la un blabla anticomunist care funcționează prin pedepsirea propriilor personaje, începutul aduce în scenă contrariul său riguros – o serie de viniete seducătoare, în care bara cromată a unei mașini vechi și discurile ascultate la pick-up conlucrează în numele unei experiențe imersive în trecutul șaptezecist, cu puseurile sale iluzorii de libertate. Belc și scenograful Bogdan Ionescu manifestă atenție pentru look-ul timpului, iar dansul din sufragerie asupra căruia întârzie îndelung – băieți și fete bâțâindu-se pe covor – îl are pe vino-ncoa’. Însă asta nu poate dilua sentimentul de vanitate pe care această reconstituire minuțioasă a epocii îl presupune, raportat la imposibilitatea unui acces veritabil în miezul său. Realismul lui Metronom ascunde o calofilie publicitară – o preocupare pentru artefact – care face ecran. Adevăratul său subiect – celulele underground conectate la Occident și foarte răspândite mai ales în păturile sociale răsărite de sub comunism – se pierde printre efecte prea vizibile de mizanscenă (lentoarea filmului devine obositoare de la un punct încolo), care nu reușesc să mascheze lipsa de originalitate a premisei.
Foto main: pagina de Facebook Metronom.
