Hărțuirea sexuală în universități a ajuns în sfârșit un subiect pe agenda publică din România, odată cu investigațiile jurnalistice despre abuzuri în SNSPA și alte universități românești. În acest context, cercetătoarea Daniela Cutaș scrie despre cum #metoo și o celebră controversă au schimbat regulile prin care universitățile suedeze evaluează etica în cercetare și încearcă să devină medii mai sigure. Daniela Cutaș predă etică și integritate în cercetare pentru doctoranzi la Universitatea din Lund, Suedia, și s-a numărat printre cercetătorii care, în 2005, au elaborat un cod de etică pentru universitățile românești.
În 2016, publicul larg din Suedia a aflat despre un caz de încălcare a normelor de cercetare fără precedent: un chirurg celebru, angajat la cea mai prestigioasă universitate suedeză (conform topurilor internaționale), a „cercetat” cu prețul vieții mai multor oameni. Pe măsură ce numărul victimelor lui creștea, pe atât creștea și reputația lui, atât de mult încât existau așteptări să obțină premiul Nobel pentru medicină. Cum s-a putut ajunge aici? Nu a fost nimeni care să vadă ce se întâmplă și să dea alarma? Ba da, dar acei oameni au fost pedepsiți – iar un coleg de breaslă din altă țară a fost marginalizat atât de brutal, încât a avut nevoie să fie internat într-o instituție ca să-și revină.
De ce povestesc eu asta acum, aici? Acest caz a generat schimbări substanțiale în universitățile suedeze. Pentru că Institutul Karolinska a eșuat în a recunoaște și a opri încălcarea normelor de cercetare, în ciuda faptului că dovezile erau evidente, o instituție nouă a fost creată care să investigheze încălcarea normelor de cercetare din universități. În același timp, a fost consolidat procesul de evaluare etică a proiectelor de cercetare.
În cele ce urmează, scriu și despre #metoo și hărțuire sexuală, dar și despre alte abateri de la etică în mediul academic. Așa cum vom vedea, în Suedia unele prevederi menite să protejeze participanții la cercetare (subiecții de cercetare) sunt mai formalizate, mai transparente, și mai universale decât cele menite să protejeze studenții sau alți membri ai universităților sau ai societății în general. Sigur că participanții la cercetări trebuie protejați. Dar și ceilalți trebuie protejați, și în special cei mai vulnerabili și cei aflați în relații inegale sau ierarhice: studenți față de personalul administrativ sau didactic, doctoranzi față de coordonatorii de doctorat, personalul temporar față de profesorii seniori sau coordonatori de proiecte, toată lumea față de șefii ierarhici, și așa mai departe. De aceea este important să vorbim despre toate aceste probleme (și) laolaltă.
Înainte însă de a intra în detalii despre ce se întâmplă în Suedia, trebuie să fac câteva precizări. Eu nu mai locuiesc în România din 2006. Nu cunosc legislația penală sau legislația muncii din România, și nici nu sunt apropiată vreunei instituții din România așa încât să fiu familiară cu recomandările și reglementările locale. Nu știu ce soluții se potrivesc în ce fel unde. Cu siguranță nu aș fi în măsură să formulez recomandări punctuale legitime pentru o instituție din România. Pentru mine, la mii de kilometri distanță, este foarte ușor să spun „ar fi trebuit să se procedeze așa”, „măsura asta ar rezolva toate problemele”, „asta trebuie făcut în România pentru că așa este în Suedia”. Dacă însă cineva în măsură să contribuie la îmbunătățirea stării de fapt în România găsește ceva util în textul meu, consider că acesta și-a atins scopul. Sper ca textul acesta să fie de folos în discuția pornită în urma articolului despre abuzurile din SNSPA - și, într-o perspectivă mai largă, a celorlalte cazuri făcute publice în România în anii din urmă (vezi de exemplu, pe tema hărțuirii sexuale aici, aici și aici).
Povestesc despre Suedia. Fac acest lucru cu precădere din patru motive. În primul rând, ca să înțelegem mai bine că Suedia – la fel ca orice țară reală – nu este raiul pe pământ, cum par să creadă unii comentatori care au notat recent că nu ar putea exista în Suedia sau alte țări nordice – probleme de genul celor care există în România. Este foarte periculos să excepționalizăm derapajele etice: asta ne permite cu ușurință să ne simțim în siguranță, în mod greșit, sau dimpotrivă, să abordăm o atitudine defetistă: ca la noi, la nimeni. În al doilea rând, povestesc ca să pot contextualiza unele măsuri adoptate în anii din urmă în Suedia. În al treilea rând, reglementarea eticii universitare în Suedia are unele particularități la nivel internațional a căror relatare ne poate indica atât posibile căi de urmat, cât și unele riscuri pe care le crează acestea. În al patrulea și nu ultimul rând, pentru că acesta este mediul pe care îl cunosc cel mai bine. Lucrez în Suedia din 2007 și de atunci am predat cu precădere cursuri de etică și mai ales teme la intersecția dintre universități și societate. Am făcut parte din organizația care evaluează etica proiectelor de cercetare și am fost reprezentantă departamentală pentru oportunități egale în universitatea mea.
În același timp, vreau să subliniez că nu este intenția mea să „denunț” Suedia în mod special, și nici să relativizez vreuna din problemele existente: faptul că ele se întâlnesc și în alte țări și universități considerate „de top” nu înseamnă că nu se poate face nimic și nu există speranță. Iar faptul că povestesc despre un caz în care oamenii și-au pierdut viața nu înseamnă că discuția care are loc acum în România este mai puțin importantă, pentru că iată, n-a murit nimeni. Nu ar trebui să moară nimeni, și nici să fie umilit sau nedreptățit nimeni, pentru ca universitățile să ia măsuri ferme care să oprească astfel de situații și să descurajeze repetarea lor.
Pentru cei care doresc să se informeze mai îndeaproape despre evenimentele și reglementările pe care le voi menționa, am inclus sursele in text. Când nu am găsit materiale în limba engleză, am inclus referințele în suedeză, care pot fi citite, de exemplu, cu ajutorul funcției de traducere din browser.
#Metoo și hărțuirea sexuală în Suedia
#Metoo a scos la iveală și în Suedia multe cazuri de hărțuire și abuz sexual. În 2017, mai multe femei au declarat că au fost agresate sexual de Jean Paul Arnault, soțul unei membre a Academiei Suedeze. Arnault și soția lui dețineau The Forum, un local de evenimente culturale foarte prestigios, finanțat, printre altele, de... Academia Suedeză. Abuzurile s-au petrecut în cursul a douăzeci de ani, iar membrii academiei fuseseră informați în trecut. Scandalul care a urmat a fost motivul pentru care premiul Nobel pentru literatură nu a fost decernat în 2018. Unele surse au indicat presei suedeze că Arnault a pipăit-o pe prințesa moștenitoare a Suediei, la un eveniment în 2006, la care secretarul Academiei fusese delegat să se asigure că prințesa nu rămâne singură cu el.
În context universitar, în același an unul din cele mai mari cotidiene din Suedia a publicat o scrisoare semnată de 2400 de femei, care includea atât mărturii despre abuz sexual și bullying în universitățile suedeze, cât și un apel la acțiune către universități. Mărturiile erau o selecție din experiențele împărtășite într-un grup creat pe Facebook pentru a le colecta. Grupul a ajuns la aproape zece mii de membre la numai câteva zile după ce a fost creat. Discuțiile din cadrul grupului au depășit cu mult ceea ce căutau inițiatoarele sale să scoată la iveală: s-a realizat în acest fel că există – multe – medii în universitățile din Suedia în care femeile sunt hărțuite, agresate, bullied, și în cele din urmă îndepărtate, și că aceste lucruri persistau de mulți ani. În care activează indivizi care abuzează studente și colege și „toată lumea știe”, însă fără ca ei să fie sancționați sau îndepărtați. În care femeile, studente sau angajate, se avertizează unele pe altele (să nu rămâi singură cu el, să nu te duci la el în birou, să nu mergi pe teren cu el). În care colegii sunt (sau nu sunt) empatici și le susțin (sau nu le susțin) pe studentele și colegele lor, dar în cele din urmă nu se poate face nimic – sau în care se află în fiecare an, cu surpriză, că un anume cercetător sau profesor, același ca și dățile trecute, a făcut o greșeală, de fiecare dată pentru prima dată. Femei care fuseseră studente sau angajate în același mediu la ani distanță au descoperit că trecuseră prin aceleași experiențe, cu aceleași persoane. Statistici „inexplicabile” până atunci, care arătau că în anumite medii gradul de retragere de la studii sau de eșec în retenția personalului de sex feminin era mult peste media domeniului la nivel național, au devenit brusc explicabile.
Ce s-a întâmplat apoi? Scrisoarea și fragmentele publicate în ziar nu conțineau nume ale agresorilor și nici ale instituțiilor în care au avut loc evenimentele, deci aceste informații au dispărut odată cu grupul de Facebook. Schimbările au fost structurale. Scrisorii i-a urmat o analiză realizată de Consiliul suedez al educației superioare care a inventariat procedurile și măsurile care s-au luat în privința hărțuirii sexuale în universități, și a făcut recomandări pentru corectarea carențelor. Mai multe universități au demarat procese interne proprii pentru a îmbunătăți procedurile existente. Inițiatoarea scrisorii rezumă într-un interviu atât unele din aceste măsuri, cât și riscurile scăderii interesului pe măsură ce timpul a trecut și șocul inițial s-a estompat.
Statistici „inexplicabile” până atunci, care arătau că în anumite medii gradul de retragere de la studii sau de eșec în retenția personalului de sex feminin era mult peste media domeniului la nivel național, au devenit brusc explicabile.
Conform informațiilor disponibile pe pagina de web a universității mele, dacă o studentă sau un student s-a simțit inconfortabil în cadrul unei activități didactice și consideră că a fost hărțuit(ă), trebuie să informeze persoana responsabilă de programul educațional respectiv. Dacă nu se poate (de exemplu, chiar această persoană ar fi subiectul sesizării), studenta/ul se poate adresa oricărui alt cadru didactic sau șefului departamentului. Sesizările pot fi și anonime. Garantul unui mediu sigur în universitate este rectorul în primă instanță, iar la nivelul departamentelor, șefii de departament. Studenții pot cere și sprijinul asociațiilor studențești. Dacă concluzia investigației la nivel de departament este că studenta sau studentul într-adevăr a fost hărțuit/ă, cazul este raportat Comisiei de disciplină. În funcție de gravitatea situației, Comisia sau șeful de departament decid ce măsuri vor fi luate.
Există și voci conform cărora consecințele unor inițiative ca #metoo, inclusiv îmbunătățirea procesului de raportare a cazurilor de hărțuire, sunt dăunătoare. Conform acestor voci, libertatea profesorilor, de exemplu, de a pune în discuție teme sensibile, este din ce în ce mai amenințată de noile generații de studenți din ce în ce mai reactivi și înclinați să facă reclamații împotriva profesorilor lor. Actualul ministru al educației din Suedia s-a declarat îngrijorat de woke-ismul și cancel culture care sufocă universitățile suedeze, și a mandatat o cercetare la nivel național care să documenteze magnitudinea acestor probleme. Raportul solicitat nu a confirmat însă așteptările ministrului, indicând în schimb că universitarii și universitățile suferă mai degrabă din cauza presiunilor politice și a subfinanțării. (Guvernul actual a luat o serie de decizii foarte controversate, inclusiv sistarea finanțării pentru dezvoltare în mijlocul procesului de evaluare a aplicațiilor.)
Cazul Macchiarini, abaterile de la etica cercetării și evaluarea etică a proiectelor de cercetare
În Suedia, abaterile de la etica cercetării – fabricarea și falsificarea datelor și plagiatul – sunt investigate de o organizație națională, numită Consiliul de examinare a abaterilor de la etica cercetării (NPOF / Nämnden för prövning av oredlighet i forskning). Înainte de 2020, universitățile însele realizau aceste investigații. Ce a determinat această schimbare? În mare măsură, schimbarea a fost forțată de realizarea că universitățile au eșuat în evaluarea și sancționarea corectă a acestor abateri. Cazul care a șocat Suedia și a determinat schimbări abrupte – printre care legea care a stabilit înființarea acestei comisii naționale – este cel al lui Paolo Macchiarini de la Institutul Karolinska, cu care am început acest text. Înainte de difuzarea documentarului care l-a adus în atenția publicului, Experimenten (Experimentele), Institutul Karolinska investigase deja cazul de trei ori, găsindu-l pe Macchiarini nevinovat de fiecare dată.
Dar ce se întâmplase? Un rezumat al raportului despre acest caz poate fi citit aici. Foarte pe scurt, Macchiarini descoperise o metodă revoluționară de transplant de trahee, înlocuind traheea deficitară a pacienților cu una construită din material sintetic și populată cu celulele stem ale persoanei respective. Metoda nu a funcționat, iar majoritatea pacienților au decedat: chiar și cei a căror viață nu era în pericol înainte de intervenția lui. El a oferit aceste intervenții ca tratament, nu ca parte dintr-un proiect de cercetare, ceea ce a însemnat că operațiile nu au fost precedate de un proces de evaluare etică. Având în vedere gradul ridicat de risc și lipsa dovezilor că metoda ar fi eficace, proiectul nu ar fi fost aprobat. Coautorii lucrărilor publicate de Macchiarini s-au declarat inocenți: ei n-au știut nimic. Conducerea Institutului Karolinska l-a susținut pe Macchiarini până la capătul drumului, iar când consecințele fatale ale experimentelor lui au devenit publice, rectorul institutului și-a dat demisia, laolaltă cu secretarul Comitetului Nobel, care de asemenea îl susținuse. În 2023, Macchiarini a fost condamnat la închisoare, iar Curtea Supremă i-a respins apelul. Câteva din persoanele care încercaseră în van să tragă un semnal de alarmă și au avut de suferit din acest motiv au dat Suedia în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Documentarului suedez i-a urmat He lied about everything (A mințit despre tot), realizat de Benita Alexander, producătoare de succes a NBC News. Alexander l-a cunoscut pe Macchiarini când a trebuit să-i ia un interviu. S-a îndrăgostit de el, au avut o relație romantică și urmau să se căsătorească. Papa însuși urma să-i cunune, și toți regii și reginele lumii laolaltă cu multe celebrități, urmau să participe la nunta lor. Însă, așa cum spune titlul documentarului, Macchiarini mințise despre tot (și era deja căsătorit). În 2023 a fost lansat pe Netflix un alt documentar, Love under the knife (Dragoste sub bisturiu), care relatează experimentele, relațiile de putere care au permis ca acestea să continue atât de mult, și capacitatea nemăsurată a lui Macchiarini de-a se face crezut în cele mai incredibile situații și cu orice preț. Despre cazul Macchiarini au fost scrise și o baladă (al cărei cantautor, medic la rândul său, a fost dat în judecată de Macchiarini pentru defăimare) și o piesă de operă.
Universitățile au un interes considerabil pentru buna lor reputație și pentru a fi percepute de către public drept instituții cu integritate. Dar în același timp sunt și vulnerabile la trafic de influență și toate lucrurile bune care vin odată cu sprijinul politic, prestigiul academic și finanțarea externă, care de multe ori sunt atrase de persoane celebre și carismatice – dar nu neapărat etice. Institutul Karolinska a demonstrat că în tensiunea dintre aceste interese pot fi sacrificate vieți umane. De aceea, în Suedia abaterile de la etica cercetării sunt acum investigate de o organizație externă universităților.
„[Există] un preț care merită plătit pentru a face mai probabil ca abaterile de la etica cercetării să fie descoperite și investigate.”
Consiliul suedez pentru evaluarea abaterilor de la etica cercetării și-a început activitatea în 2020. Atunci când a fost constituit, s-a ținut cont de numărul cazurilor înregistrate de universități în anii precedenți. Însă estimările făcute s-au dovedit greșite. Atunci când au putut sesiza o organizație externă universității, cercetătorii au făcut mult mai multe sesizări: de trei ori mai multe în primul an, astfel încât Consiliul a trebuit să angajeze personal suplimentar ca să facă față numărului mare de cazuri. Pe pagina web a Consiliului sunt publicate cu regularitate toate deciziile luate (cu excepția sesizărilor respinse), rapoarte de activitate, și statistici pe universități și tipuri de abateri.
Cum am spus mai sus, Consiliul se ocupă de sesizările care privesc fabricarea și falsificarea datelor și plagiatul. Universitățile gestionează în continuare sesizările care privesc alte tipuri de abateri: inclusiv instigarea la comiterea de abateri, sabotarea cercetării altora, încercarea de a-ți impune numele ca autor pe publicații la care nu ai contribuit substanțial, sau de a exclude un autor legitim din lista de autori, exercitarea de presiuni pentru a descuraja pe cineva de la a face o sesizare, sau sesizările făcute în scopul de a discredita alt cercetător. Atât aceste abateri, cât și fabricarea și falsificarea de date și plagiatul pot fi reclamate în mod anonim. Înseamnă acest lucru că se poate facilita în acest fel încercarea de a păta reputația cuiva din motive nelegitime, de exemplu pentru a elimina competiția sau a plăti polițe personale? Cu siguranță. S-a întâmplat așa ceva în Suedia? Probabil. Dar s-a decis că acest risc este un preț care merită plătit pentru a face mai probabil ca abaterile de la etica cercetării să fie descoperite și investigate.
În același timp a fost consolidat și procesul de evaluare etică a proiectelor de cercetare. În Suedia, proiectele de cercetare cu subiecți umani trebuie să fie evaluate înainte de a începe, indiferent de domeniu, dacă: în cadrul proiectului vor fi procesate date personale sensibile sau despre încălcări ale legii, dacă cercetarea include intervenții asupra persoanelor, dacă metodele de cercetare utilizate au ca scop influențarea persoanei fie fizic fie psihic sau presupun riscul ca persoana să fie vătămată fizic sau psihic, dacă este studiat material biologic colectat de la persoane în viață în cazul în care aceste persoane pot fi identificate, dacă cercetarea include o intervenție fizică asupra unei persoane decedate, sau dacă cercetarea include studii pe materiale biologice colectate în scop medical de la o persoană decedată care poate fi identificată.
Organizația care gestionează evaluarea etică a proiectelor de cercetare se numește Autoritatea de evaluare etică (Etikprövningsmyndigheten) și este, și ea, externă universităților. Este împărțită în șase comitete, distribuite în șase regiuni geografice. Comitetele geografice sunt la rândul lor împărțite în funcție de domeniu. Fiecare comitet, în toate domeniile, este format dintr-un judecător, zece membri care sunt cercetători, și cinci reprezentanți ai societății care nu sunt universitari. Comitetele se întrunesc lunar și discută toate aplicațiile. Se întâmplă rar ca o aplicație să fie respinsă. Se întâmplă însă frecvent ca cercetătorilor să li se ceară să explice mai pe larg în ce fel sunt protejați participanții la cercetare, de ce au ales anumite metode de cercetare în detrimentul altora, sau cum urmează să gestioneze riscurile – fie cele imediate fie cele care pot surveni pe parcurs.
În 2023, 2489 de cercetători din Suedia au semnat o scrisoare de protest față de acest proces, în care susțineau că acesta constituie o amenințare la adresa cercetării. De ce să fie supuși niște sociologi, politologi sau economiști acestor evaluări? Ei nu transplantează nimic nimănui, doar vorbesc cu oamenii, citesc și scriu. Unii cercetători obiectează cu privire la felul în care este organizată evaluarea proiectelor, însă alții consideră că evaluarea etică a proiectelor de cercetare nu este legitimă în afara unor domenii anume – cum ar fi medicina. Ca răspuns la aceste controverse, Ministrul educației și-a exprimat îngrijorarea cu privire la limitarea libertății academice reprezentată de obligativitatea evaluării etice a proiectelor de cercetare și a solicitat măsuri de corectare a acestei situații. Cercetătorii ar trebui să-și petreacă timpul făcând cercetare, nu completând formulare. „Balanța dintre eficacitatea cercetării și etică trebuie să fie rezonabilă”: prea multă etică strică.
Există un proiect de cercetare – în curs – al cărui scop este studierea procesului de evaluare etică a proiectelor de cercetare în Suedia, în special în domeniile umaniste și de științe sociale. Cercetătorii din proiect, juriști și eticieni, au arătat că acest proces este pe de o parte prea larg (obligă proiecte cu risc mic să fie supuse evaluării: cu alte cuvinte, suflă în iaurt), iar pe de altă parte permite desfășurarea de proiecte cu risc mare, dar care nu se încadrează în condițiile care impun obligativitatea evaluării etice, în forma actuală a legii (cu alte cuvinte, ar trebui extins).
Adoptarea unui cod de etică, oricât ar fi el de bun, nu este un vaccin.
România și măsuri posibile
În 2005, un grup de cercetători printre care m-am numărat și eu, a elaborat un cod de etică pentru universități care a fost oferit ca punct de plecare pentru ca universitățile din România să-și dezvolte propriile coduri. S-a lucrat la cod în principal pe două paliere. S-a început cu o cercetare empirică în zece universități din România, în cadrul căreia au fost întrebați studenți și angajați ai universităților despre experiențele lor în privința derapajelor etice întâlnite. Au fost studiate și coduri ale unor universități din alte țări. Rezultatul este disponibil aici. Este codul acesta perfect? Cu siguranță nu. Trebuia sa fie adoptat în exact acea formă și să rămână neschimbat pentru totdeauna? Sigur că nu. Ar fi putut un cod de etică să corecteze toate relele universităților din România? Puțin probabil. În primul rând, adoptarea unui cod de etică, oricât ar fi el de bun, nu este un vaccin. Știm că nicio cantitate de recomandări și reglementări nu au reparat toate problemele, nicăieri. La fel cum nu au făcut-o nici sesiunile de informare, cursurile sau alte mijloace – de unele singure. Schimbările trebuie să fie sistemice, multidimensionale și intenționale. În al doilea rând, multe abateri ar trebui să fie subiectul unui astfel de cod, dar și al legii penale sau al dreptului muncii sau al altor prevederi, în același timp. Niciun cod de etică nu poate constitui totalitatea măsurilor aplicabile pentru orice abatere, și nu se poate și nu trebuie să se substituie dreptului muncii și altor prevederi locale, naționale sau internaționale: universitățile nu sunt state cu jurisdicții proprii, iar etica și legea nu sunt același lucru.
S-a comentat că, dacă nu există plângeri din partea persoanelor hărțuite, nu se pot face acuzații împotriva cadrelor didactice, oricât de multe sesizări informale ar circula. Ce altceva s-ar putea face în astfel de cazuri? O mare parte din greutatea rezolvării problemelor existente este pusă pe umerii persoanelor vătămate atunci când doar plângerea lor nominală și înregistrată poate demara orice măsură. Un lucru care s-ar putea face ar fi să fie întrebați studenții, în mod anonim, despre experiența procesului didactic. Astfel de întrebări ar putea fi incluse și în evaluarea anonimă de către studenți a fiecărui curs, seminar, stagiu de practică, etc. V-ați simțit în siguranță în cadrul cursului/seminarului/etc? Au fost participanții tratați cu respect? A asigurat personalul didactic o atmosferă respectuoasă, lipsită de discriminare, etc?
Profesorii însă nu „fac curte” studentelor lor, ci le hărțuiesc.
Un astfel de demers nu ar identifica toate incidentele, dar ar putea indica tendințe și probleme care se repetă. Evaluarea procesului didactic de către studenți ridică multe probleme – mai ales atunci când evaluarea performanței personalului didactic depinde de aceste răspunsuri: de exemplu, studenții tind să-și evalueze profesorii mai favorabil decât profesoarele. Dar aceste procese pot și să fie utile în identificarea derapajelor etice sau a altor deficiențe ale procesului didactic. Odată ce problemele sunt identificate, pot fi vizate prin măsuri colective. În unele medii în România s-a râs copios despre faptul că profesorii din SUA nu au voie să închidă ușa biroului când au ore de consultații cu studenții. Însă o astfel de măsură poate să împiedice comportamente sau discuții ca unele din cele prezentate în materialele de presă recente din România. De asemenea, pot fi interzise consultațiile cu studenții în camere de hotel, la cafea în oraș sau la profesori acasă etc. Toti participanții la procesul didactic – inclusiv studenții – trebuie informați despre aceste regulamente, iar orice încălcare a lor sancționată în mod transparent și previzibil.
Studenții și angajații universităților la rândul lor trebuie informați nu doar despre drepturile și obligațiile lor și recomandările, regulamentele și legile în vigoare, dar și despre ce așteptări sunt legitime, și trebuie învățați ce înseamnă hărțuirea sexuală, bullying-ul, discriminarea etc. Conform unora dintre mărturiile femeilor hărțuite în studenție de către profesorii lor în România, profesorii respectivi le „făceau curte”, într-atât încât studentelor le era teamă că nu li se va permite să-și finalizeze studiile. Profesorii însă nu „fac curte” studentelor lor, ci le hărțuiesc. Iar dacă o studentă se teme că vor exista repercusiuni dacă refuză să participe în interacțiuni dincolo de procesul didactic, cu atât mai puțin vorbim despre „făcut curte”, „avansuri”, sau „aventuri”. Relația profesor/student, medic/pacient, terapeut/client etc. este inegală – tocmai această inegalitate este motivul pentru care vulnerabilitatea uneia dintre părți față de cealaltă este mult mai mare decât în cazul unor persoane care nu sunt în astfel de relații profesionale una față de cealaltă.
Eu predau etică și integritate în cercetare pentru doctoranzi. Doctoranzii sunt informați la scurt timp după recrutare despre resursele pe care le au la dispoziție, drepturile și obligațiile pe care le au, și parametrii legitimi ai relației cu coordonatorii lor de doctorat. Discutăm despre toate aceste lucruri și în cadrul cursului de etică. Cursul include nu doar o incursiune în ce este etica și de ce este ea importantă pentru ei ca cercetători și colegi într-o universitate, ce sunt abaterile de la cercetare și de ce trebuie evitate, cum arată procesul de aplicație pentru evaluarea etică a proiectelor, în ce constă plagiatul și cum putem evita plagiatul neintenționat etc., dar și cui se pot adresa dacă au întrebări sau dacă au nevoie de ajutor în pregătirea unei sesizări, fie că este vorba despre procesul didactic sau despre cel de cercetare.
Ne uităm împreună și la sesizările care au fost făcute în cadrul facultății lor, ce s-a întâmplat acolo și ce decizii a fost luate. Fără nume și prenume sau numele domeniului sau al departamentului, pentru că ceea ce este important în cadrul cursului este să vedem ce s-a întâmplat și ce putem învăța din cazurile respective – mai degrabă decât să arătăm cu degetul. Astfel de exerciții îi pot ajuta pe studenți, pe de o parte, să conștientizeze cât de „aproape de casă” sunt aceste abateri, că nu sunt numai probleme abstracte care se întâmplă în altă parte – în altă universitate sau țară sau în alt domeniu – iar pe de alta, să recunoască dinamicile problematice și riscurile pentru ei și pentru alții ale acceptării abaterilor. Este acest demers perfect? Sigur că nu. Cursurile de etică sunt obligatorii pentru toți doctoranzii – dar nu și pentru coordonatorii lor. Iar în unele cazuri coordonatorii nu cunosc sau nu îi interesează normele de cercetare sau consideră că prețul integrității este prea mare. Cercetătorii – coordonatori, doctoranzi, și toți ceilalți - se pot simți constrânși să încalce aceste norme ca să supraviețuiască într-o competiție acerbă pentru din ce în ce mai puține resurse. Și așa mai departe.
Sigur că cel mai bine ar fi să nu fie nevoie de nici un fel de „poliție” a activității de predare sau cercetare universitară. Din păcate însă, în lumea reală, în România, ca în orice altă țară, unele persoane vor alege scurtăturile, vor ceda tentațiilor de tot felul, se vor convinge pe ele însele că alegerile lor sunt justificate; unor persoane pur și simplu le lipsește discernământul sau autocontrolul, sau sunt lipsite de scrupule. Asta înseamnă că întotdeauna va trebui să facem echilibristică între libertate și constrângere, laissez-faire și birocrație. Iar atunci când am găsit un echilibru, se poate ca alte considerente sociale, economice, culturale, să necesite reevaluarea și reconsolidarea întregului proces. De asemenea, trebuie să lucrăm împreună pentru a ne asigura că sistemele de evaluare a meritelor academice încurajează și răsplătesc competența și comportamentul etic și nu opusul acestora. Toată această muncă necesită investiții susținute de resurse și de timp și lucrul continuu cu comunitatea, atât cea academică, cât și cu societatea în care își desfășoară aceasta activitatea.
