Festivalul de film documentar de la Arad (fARAD, 2-6 octombrie 2019) s-a deschis marți, 2 octombrie, cu filmul american The World Before Your Feet, regizat de Jeremy Workman și produs de actorul Jesse Eisenberg. Un film revigorant despre un tip de 39 de ani pe nume Matt Green, care timp de șase ani a străbătut New York-ul la pas, acoperind 8000 de mile (aproape 12.500 de kilometri), inclusiv în zonele lui nelocuite, părăsite. A trăit cu 10-15 dolari pe zi, a stat pe la prieteni ca să nu mai plătească chirie (a dormit chiar și pe o masă de biliard) și a făcut cat-sitting (la momentul filmului trecuse prin 50 de case și se ocupase de 24 de pisici).
Pasiunea lui e mersul pe jos, „un lucru care cred că e important într-un fel pe care nu-l pot descrie”, după cum spune la începutul filmului. Treptat, acest lucru a devenit un proiect pe care l-a documentat pe blogul său prin poze și texte scrise noaptea, după cercetări amănunțite („un extraordinar micro-istoric al orașului”, l-a descris New York Times). La un moment dat, un prieten regizor – Jeremy Workman, a început să-l filmeze și l-a urmărit pe străzi timp de trei ani și jumătate, editând mai mult de 700 de ore de material și obținând filmul de care vorbim. Iar actorul Jesse Eisenberg (cunoscut din The Social Network de David Fincher sau To Rome with Love și Café Society de Woody Allen) s-a alăturat proiectului după ce a văzut materialul filmat, chiar dacă la început ideea nu i-a prea surâs.
Deocamdată The World Before Your Feet nu poate fi văzut pe VoD în Europa (unde circulă prin festivaluri), dar DVD-ul poate fi cumpărat de aici.
„Ce-mi place la mersul pe jos e că pot fi într-un loc dar, în același timp, mă pot mișca“, le-a spus Green unor copii de școală primară, cărora le-a povestit despre primul său proiect - traversarea Americii pe jos, de la Est la Vest, în 2010. Cu alte cuvinte, să fii în același timp înăuntru și în afară. Atașat de lume, dar eliberat de constrângerile ei.
Complet liber, dar atent la ce-i în jur, Green a fotografiat în drumurile sale prin New York case vechi, lucruri găsite pe jos, flori, mașini de epocă, curcanii sălbatici din Staten Island, un gard de sârmă cârpit cu superbe flori croșetate, alarme de incendiu de pe vremea lui Pazvante, cavouri din cimitire, zeci de frizerii de cartier cu un „z” pe firmă (de ex., Barberz, Cutz), librării vechi, sinagogi transformate în biserici creștine (le spune „churchagogues“), memoriale pentru 11 Septembrie 2001 etc. Nu în ultimul rând, a stat de vorbă cu oamenii.
Dacă ești pasionat de un oraș de care ți-e dor fără să-l fi vizitat încă, vei sta ore în șir citind istoria unor case vechi și a locatarilor lor refăcută după articole din presă, minunându-te că poți găsi în acest oraș pe care-l știi doar din filme case din bârne, monezi de la 1906, curcani liberi și chiar guri de canal pe care scrie „ROMANIA”.
Unul dintre cele mai neobișnuite obiective atinse de Matt Green în plimbările sale e „the oldest living being in New York” („cea mai veche ființă din New York”), un copac - The Queens Giant, vechi de 350-450 de ani, care se spune că i-a fost martor lui George Washington. (În New York Post găsiți o listă cu cei mai vechi & mai înalți copaci din New York.).
Dincolo de recorduri și cifre, pentru Matt Green e vorba despre un mod de viață – simplă și naturală, care îl îndepărtează de contemporanii lui goniți din urmă de griji și îl apropie mai degrabă de Thoreau, Muir și Emerson și de perioada când oamenii aveau timp și dispoziție pentru viața simplă, aproape de natură – deși pentru Green explorarea are loc în spații construite și populate de om. Ce înseamnă, de fapt, să trăiești? Cât de mulțumiți suntem de viața pe care o ducem? Ce ne dorim cu adevărat să facem? – sunt întrebări la care suntem îndemnați să reflectăm și noi.
Astea fiind zise, i-am scris lui Matt Green la adresa de mail de pe blog și, surprise!, a răspuns.
Ce ai mai făcut de când ai încheiat turul New York-ului? Te-ai reapucat de inginerie? Ai casa ta, pisica ta?
Încă merg! 9.200 mile (14.805 km) și tot crește. În plus, țin multe ore în școli și prelegeri despre mersul pe jos și experiența mea. Am învățat multe în acești ani, dar îmi și place să-i ajut pe ceilalți să-și reamintească ce miraculos e să iei la pas lumea în care trăiești și s-o privești cu atenție. Condițiile mele de viață au rămas aceleași cu cele pe care le-ai văzut în film. În continuare nu am apartamentul meu și în continuare am grijă de pisicile altora.
Sunt foarte emoționante comentariile de pe blog. De ce crezi că oamenii redescoperă mersul pe jos?
Cred că sunt mulți cei care se simt izolați, deconectați de restul lumii. Societatea modernă a extras din viețile noastre foarte mult din ce constituia miezul experienței umane. Totuși, s-o iei pe jos, să explorezi lumea, să afli ce se întâmplă, să schițezi hărți mentale ale împrejurimilor, să interacționezi cu alți oameni în afara limitelor artificiale ale locului de muncă sunt lucruri care ne sunt proprii în mod natural și pe care le făceam în copilărie. E foarte revigorant să revii la acel mod de percepție a lumii.
Cum ai luat decizia de a-ți pune slujba-n cui și de a o porni pe jos? A fost o decizie rapidă?
Nu a fost o decizie rapidă. Încă din perioada facultății am pierdut mulți ani încercând să-mi dau seama ce aș putea face cu viața mea. N-am găsit un răspuns, așa că am continuat să mă duc la cursuri și apoi să încep să lucrez. Anul 2008 m-a prins lucrând ca inginer la New York deja de câțiva ani. Simțeam că funcționez în gol. Știam că nu doream să fiu inginer până la sfârșitul vieții, dar nu știam ce altceva puteam face.
Într-o zi mi-a venit ideea să traversez pe jos America. Părea o nebunie, dar știam că aveam nevoie de ceva să mă scuture, așa că mi-am oferit un an pentru a găsi fie o meserie nouă, fie un nou drum în viață. Mi-am spus că, dacă nu le voi găsi, îmi voi da demisia și voi pleca pe jos prin America. Un an e o perioadă lungă, deci mă simțeam destul de protejat în decizia mea. Speram că voi găsi cu siguranță altceva de lucru și că nu voi fi nevoit să renunț la tot și să întreprind acea aventură nebunească. Am început să le împărtășesc celorlalți planul meu doar ca să mă asigur că am martori și că nu mai pot da înapoi.
După un an nu mișcasem niciun deget pentru un nou job, așa că mi-am demisia și am început să mă pregătesc de drum. Mă gândeam pe atunci că, după ce voi termina călătoria, mă voi reîntoarce la New York și voi găsi o altă slujbă normală, dar traversarea Americii mi-a deschis niște orizonturi despre care habar n-aveam că există.
Cineva a pus un foarte frumos citat pe blogul tău: „Nu am cunoscut în viață decât o persoană sau două care au înțeles arta Mersului (‘the art of Walking’), care înseamnă să mergi pe jos – oameni care aveau geniu, ca să zic așa, pentru plimbare (‘sauntering’), care e un cuvânt derivat atât de frumos de la ‘oamenii fără ocupație care cutreierau în Evul Mediu cerând de pomană sub pretext că pleacă spre Țara Sfântă (Sainte Terre) (…) Unii ar face legătura cu sans terre, lipsit de pământ sau casă, ceea ce, în sensul bun ar însemna să n-ai un cămin anume, dar să te simți acasă peste tot.”
Da, e un citat dintr-un eseu de Henry David Thoreau (Walking, 1861).
Cum arată Țara ta Sfântă?
Cred că pentru mine Țara Sfântă e o stare de spirit care-mi permite să revin la momentele timpurii ale vieții, când lumea părea magică, misterioasă și nesfârșită, astfel încât tot ce doream era să ies în fiecare zi, s-o explorez și să învăț din ea. Pe atunci mintea îmi era plină de întrebări și eram condus mai ales de o curiozitate naturală. Pe scurt, e vorba despre a profita cât mai mult de capacitatea de a mă minuna.
Tehnic vorbind, unde mâncai în toate zilele când mergeai pe jos zeci de kilometri? În documentar nu te vedem niciodată mâncând sau bând, cu excepția dimineților și serilor când ești acasă la prieteni.
Păi nu prea mănânc atunci când merg. Nu îmi permit să mănânc la restaurant, așa că de regulă mănânc acasă înainte să plec și de multe ori iau cu mine o pungă cu alune sau ceva de genul ăsta. Cât despre băut, am mereu în rucsac o sticlă cu apă, pe care o umplu peste zi la vreo fântână, chiuvetă de toaletă sau hidrant.
Spui în film că n-ai avut nici o problemă colindând toate cotloanele New York-ului. Să înțelegem că e un oraș sigur?
Mie nu mi s-a părut periculos. N-am fost niciodată atacat, jefuit sau amenințat la modul serios. Teama multor oameni de New York se bazează mai mult pe stereotipuri decât pe propria lor experiență. Majoritatea celor care îți spun că n-ar trebui să te duci într-un anumit cartier n-au fost de fapt niciodată acolo (pentru că „știu” că e periculos) sau au prea puține experiențe, la rândul lor colorate de prejudecăți, așa că nici n-au ocazia să afle că ceea ce cred nu e real.
Sigur, au fost destul de multe situații trăite de mine care ar fi putut fi riscante pentru o femeie sau pentru cineva de culoare, așa că n-aș face o declarație universală despre cât de periculos poate fi sau nu un anumit loc. Dar cred că merită să ne gândim ce înseamnă de fapt „periculos“ și cum ajungem să credem asta despre anumite locuri.
Care e cel mai important lucru despre tine pe care l-ai descoperit cutreierând New York-ul zilnic timp de șase ani?
Am descoperit că sunt okay dacă n-am un plan stabil pentru viața mea. Dintotdeauna m-a speriat necunoscutul dar acum, înțelegând că am nevoie de atât de puțini bani și de atât de puține lucruri, mi-am dat seama că pot renunța în mare la nevoia de a avea mereu un plan și că pot lua viața la pas, trăind zilele una câte una. Să realizezi cât de fascinantă e lumea și că poți descoperi fericirea și împlinirea observând-o, gândindu-te și învățând despre ea e o formă de bogăție care înlocuiește nevoia constantă de avea bani pentru a simți că trăiești.
Unde vezi limitele libertății în ziua de azi?
Libertate e un cuvânt cu multe sensuri, dar cred că cel mai important lucru e abilitatea de a trăi o viață conformă cu propriile tale valori și motivată de lucruri de care ești atras în mod natural. Ăsta a fost dintotdeauna un lucru greu de atins pentru că, oameni fiind, tânjim după confirmarea celorlalți, iar asta duce adesea la o puternică presiune de a ne modela viețile astfel încât să-i satisfacem pe ceilalți.
Cred că în zilele noastre e și mai greu, din cauza exploziei social media și a posibilității unor și mai largi grupuri de oameni de a cântări viața cuiva și de a decide dacă acea persoană e sau nu demnă de prețuire sau respingere. Senzația mea e că asta îi face și mai mult pe oameni să-și ignore vocea interioară, care e singura cale prin care poți deveni liber.
Cea mai fascinantă fotografie de pe blog mi se pare cea a monedei de la 1906, cu un cap de indian pe ea, cea mai veche pe care ai găsit-o până acum pe jos în New York. Mai ții minte acel moment?
Din păcate, nu. După aproape opt ani de mers prin New York, mi-am dat seama că multe chestii mi s-au șters complet din minte. Asta mă face și mai bucuros că m-am gândit să fotografiez și să documentez lucrurile văzute, deși e pe undeva amuzant să retrăiesc o zi din trecut uitându-mă la niște poze și scriind pe blog. De regulă, rețin anumite părți ale unei zile, în vreme ce de celelalte îmi aduc de fiecare dată aminte cu surprindere, ca și cum le-aș trăi atunci pentru prima oară.
În altă poză scrie „ROMANIA” pe o gură de canal.
Da, uneori vezi prin New York guri de scurgere pe care scrie „ROMANIA”. Din câte știu, înseamnă că au fost făcute în România. De regulă, gurile de canal și alte asemenea chestii se fac în India sau China. În afară de aceste două țări, singurele nume pe care le-am mai văzut sunt „THAILAND" și „ROMANIA”. Nu cred că aceste guri de scurgere sunt foarte vechi, poate că au cel mult 50 de ani. Dar asta e doar presupunerea mea.
Povestea ta mi-a amintit de melodia duo-ului Simon &Garfunkel, „The Only Living Boy In New York”: „Half of the time we're gone/ But we don't know where.” („Jumătate din timp suntem plecați/Dar nu știm unde.“ Ce sfat i-ai da cuiva care se simte pierdut în propria-i viață?
Nu știu cât de mulți oameni ar avea nevoie de sfatul unui homeless ciudat dar, dacă insiști, aș spune că e poate nevoie să ne ascultăm cu mai multă atenție vocea interioară, care ne spune de ce ne pasă în mod real și ce credem că e important și interesant. Fiecare pas pe care îl facem în cât mai multă armonie cu această voce este un pas pe calea cea bună.
Care e cea mai mare teamă a ta?
Nu cred că am vreo teamă anume. Cu toții vom muri mai devreme sau mai târziu, așa că tot ce ne rămâne de făcut e să luăm ce ne aduce viața, așa cum vine ea, și să profităm cât mai mult de fiecare zi.
În acest context, sună aiurea să te întreb dacă ai vreun plan pentru viitorul apropiat, nu?
Nu am nici un plan clar pentru perioada următoare. Mă simt foarte bine cu activitatea mea educațională, așa că probabil o voi continua. Dar, altfel, sunt deja bucuros pentru tot ce va veni.
