În marele joc al destinului, Mimo a tras cărți proaste. Născut sărac, intră ucenic la un tăietor în piatră brutal și alcoolic. Însă se dovedește a fi înzestrat cu talent de sculptor. Viola, în schimb, este moștenitoarea unei familii de vază și toate zânele s-au aplecat asupra leagănului ei la naștere. Însă are prea multă ambiție ca să se resemneze cu locul ce i-a fost atribuit.
Ei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Și totuși, la scurtă vreme după ce se cunosc, jură să nu se mai despartă. Viola și Mimo nu pot nici să trăiască împreună, nici să stea departe unul de celălalt. Legați de o atracție statornică, îndură anii de teroare când Italia alunecă spre fascism. Mimo își ia revanșa asupra sorții, dar la ce-i folosește gloria dacă trebuie să o piardă pe Viola?
Aceasta este intriga romanului Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea, o poveste strălucitoare, debordând de grație și de frumusețe. Volumul a câștigat cel mai prestigios premiu literar din Franța, Prix Goncourt.
Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, a debutat cu Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600 000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.
În iulie 1935, fix la jumătatea deceniului, Pietra d’Alba s a trezit în căldura unei dimineți de vară în care totul părea ca de obicei: pârloagele arse, portocalii în suferință, mirosul florilor lor, nu la fel de puternic ca altădată, dar prezent totuși, fiindcă se frecase de piatră atâta vreme, încât se incrustase în ea. Și, desigur, acel trandafiriu copleșitor fără de care Pietra n-ar fi fost niciodată d’Alba. Aerul se unduia, dens, prevestind căldura de rotiserie din zilele rele, din acele ore în care nimic nu se mișca, în care până și marmurei pe care o lucram îi venea greu să și păstreze răceala.
S-a stârnit o agitație bruscă, o zarvă cum satul nostru nu mai cunoscuse și nici nu avea să mai cunoască vreodată. Un nor de praf, un furnicar negru se deplasa pe cei doi kilometri care despărțeau lacul Orsinilor de proprietatea lor, spre câmpurile familiei Gambale. Cinci camioane parcurgeau strada principală, scârțâind din toate osiile, primele trei încărcate cu țevi, bobine, bidoane, iar celelalte două, cu muncitori și squadristi. S-au împrăștiat cu un vacarm asurzitor pe drumuri, pe câmpuri, într-o învălmășeală de ordine și comenzi. Orice militar ar fi identificat, dincolo de tot acel haos, un plan de luptă.
După ani de așteptare, Stefano Orsini își scotea la înaintare pionii.
În mai puțin de trei săptămâni, apeductul a traversat câmpurile familiei Gambale. La un capăt cobora în lac, iar la celălalt se vărsa într-un bazin creat anume un pic mai sus, în pădurea din spatele vilei Orsini, de unde, sub efectul gravitației, alimenta plantațiile. Squadristi-i supravegheau bunul mers al lucrărilor și stăteau de pază noaptea, mai mult de formă. Stefano era o brută, dar nu atât de prost pe cât crezusem eu. Prezența squadristi-lor era menită să le amintească tuturor cine era el și cine se afla în spatele lui. Și mesajul a fost înțeles cât se poate de clar. Deși turbați de furie, niciun Gambale n-a îndrăznit să protesteze. Nimeni nu voia să sfârșească precum deputatul Matteotti, împuțind o fotografie din ziarele de seară. În ultima săptămână s-a instalat o pompă lângă lac și s-a desfășurat un cablu lung care permitea alimentarea ei, având în vedere că exista electricitate la vilă. Stefano nu era genul care se mulțumește cu o victorie modestă. A pus să se instaleze o fântână în mijlocul plantațiilor, doar așa, fiindcă putea. Ucenicii mei au sculptat-o sub îndrumarea lui Jacopo. Familia Orsini, mai puțin Francesco, ocupat la Roma, și câțiva prieteni aflați în trecere s-au adunat pentru o mică petrecere. Stefano a îndepărtat-o cu un gest pe Simona, tânăra care avea grijă de tatăl lui, și a apucat el însuși mânerele scaunului cu rotile în care stătea patriarhul. La șaizeci și cinci de ani, marchizul nu era foarte bătrân, însă cele două atacuri cerebrale îl ștergeau treptat din decor. Stefano l-a împins spre casă, până pe terasa cea mai înaltă, apoi a întors scaunul spre livezi. Fântâna țâșnea între pomi și, acolo unde înainte nu găseai decât piatră și praf, sclipiri de culoarea grepfrutului și a piersicii dansau în lumina amurgului.
— Ar fi făcut Virgilio toate astea, hm?
Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii marchizului. Imposibil de spus dacă plângea de bucurie sau pentru fiul său distrus ori pur și simplu pentru că nu putea să mai clipească. Simona i-a tamponat obrajii, punând capăt episodului de a dreptul jenant în care unul dintre bărbații puternici ai țării se lăsase pradă unui moment de slăbiciune.
În septembrie, portocalii și lămâii care supraviețuiseră arătau deja semnele unei noi vitalități. O încărcătură a sosit de la o pepinieră din Genova. Sute de pomi uscați, șubrezi sau bolnavi au fost înlocuiți. O bucurie nedefinită se revărsa prin livezi, peste șanțuri, rigole și străzi, se învolbura în piețele satului și îi îmbăta pe locuitorii care o respirau de dimineața până seara. Izbucneau petreceri spontane. Câștigaserăm un război împotriva unui inamic puternic, soarele, și, într-o măsură mai mică, împotriva secăturilor ălora de Gambale. Însă bucuria s-a pierdut înainte să ajungă la atelier. Întorcându-mă dintr-o călătorie de inspectare a carierelor, la scurt timp după echinocțiul de toamnă, am găsit casa în întuneric și vatra rece. Nu se auzea niciun zgomot, iar Alineat n-a răspuns când l-am strigat.
L-am descoperit așezat în mijlocul atelierului său, sub o pătură, cu obrajii acoperiți de o barbă de mai multe zile. Mirosea a alcool și a tutun și ținea pipa stinsă între degete. Ochii îi ardeau de febră, dar fruntea era uscată.
Alarmat, m-am gândit imediat la cei mici, care nu mai erau chiar atât de mici la doisprezece și zece ani.
— Ce s a întâmplat? Unde e Anna?
— A plecat.
— A plecat? Unde a plecat?
— La niște veri din Genova.
— A plecat așa, hodoronc-tronc, fără să te anunțe?
Nu plecase hodoronc-tronc. Discutaseră mult despre prăpastia ce crește între doi oameni pe care, se credea, nimic nu-i poate despărți. Despre așchiile pe care timpul ți-le strecoară sub piele și pe care le ignori — cine își face griji pentru o așchie? —, dar care într-o bună zi se infectează. Anna vedea că lumea se schimbă și voia mai mult. Îi reproșa lui Alineat lipsa de ambiție. Cu trei zile în urmă, Alineat făcuse o livrare în satul vecin și, când se întorsese, casa era pustie. Anna îl sunase în aceeași seară ca să-i explice unde se află și vorbiseră fără ostilitate, epuizați ca niște combatanți pe teren. Ea avea nevoie de distanță, de animația orașelor. Intenționa să și găsească o locuință lângă Savona, la o oră de drum de Pietra. Alineat putea să i vadă pe Zozo și pe Maria oricând voia, chiar să-i ia la el pentru câteva zile.
— Crezi că-s lipsit de ambiție, Mimo? Câștig bine, totuși. Dar e adevărat că dacă ne compari…
Brusc m-am simțit vinovat pentru pantalonii mei sport, vesta din in, pentru ceasul foarte scump de la mână. Și pentru că mă simțeam vinovat, m-am dus la Genova să vorbesc cu Anna. M-a primit, mai puțin roșie în obraji decât de obicei, în vreme ce Zozo și Maria nu-și mai încăpeau în piele de bucurie. Anna i-a alungat pe copii, mi-a oferit o cafea și s-a așezat cu mine în bucătărie, o cămăruță care dădea într-o stradă foarte circulată. N avea mult timp la dispoziție, verii săi aveau să se întoarcă în curând și nu era la ea acasă. Am făcut risipă de ingeniozitate ca s-o determin să se răzgândească, i-am pomenit de aventurile noastre, de întâlnirile noastre secrete, din urmă cu cincisprezece ani, de începutul poveștii ei cu Alineat, când trupurile lor încă tinere îi împingeau unul spre celălalt și când fiecare noapte semăna cu prima. Cu cât vorbeam, cu atât Anna se retrăgea în sine. La sfârșit, a oftat adânc.
— Mimo, tu te plimbi din oraș în oraș, cu prietenii tăi sus-puși, și te întorci să dai sfaturi când îți închipui că e nevoie de tine. Știu că tu crezi că faci bine. Dar dă-mi voie să-ți spun un lucru: nu știi nimic despre noi. Despre viața la Pietra d’Alba pe timpul iernii. Ai plecat acum multă vreme. Am copii și vreau altceva pentru ei, nu o viață retrasă. Lumea se schimbă și n-o să-i las să rateze schimbarea.
Fotografie principală preluată realizată de Tima Miroshnichenko și preluată de pe Pexels.
