Nu, Premiul Mercury n-are nici o legătură cu Freddie Mercury și n-a fost instituit în onoarea lui, deși prima ceremonie a avut loc la aproximativ un an după moartea acestuia. E o afacere britanică - scopul său inițial a fost să concureze nițel Brit Awards -, dar sunt acceptate și trupe formate doar pe jumătate din supuși ai Reginei (sau din republicani, dacă e cazul). Stă în picioare comparația făcută la ediția inaugurală: Premiul Mercury e un soi de Booker Prize al industriei muzicale, are apetit pentru risc și controversă și poate să faulteze nume consacrate.
Strategia poate funcționa brici (Antony and The Johnsons în 2005, în defavoarea mult mai popularilor Bloc Party sau Kaiser Chiefs) sau poate provoca dureri mari de cap (în 1998, Gomez – și-i mai amintește cineva? – au bătut o capodoperă electro, Mezzanine-ul celor de la Massive Attack, iar în 1994, an în care Blur concurau cu Parklife și The Prodigy cu Music for the Jilted Generation, câștigători au fost M People). În mod constant, Radiohead și-o fură: cinci nominalizări (cele mai multe), nici un trofeu. Așa s-a întâmplat și anul ăsta, când a fost preferat Skepta. O alegere perfect întemeiată, deși cel puțin alte două ar fi fost la fel de ușor de acceptat.
Cine?
Skepta, bro: superstar grime (ghiveci urban ale cărui rădăcini sunt de găsit în rapul hardcore) care-a trecut printr-un flirt ușor cu mainstream-ul și-a hotărât să se scutească de plăcere: albumul Konnichiwa e lansat pe cont propriu, fără cine știe ce promovare, dar cu înjurături în public la adresa Radio1 (echivalentul, să zicem, Kiss FM-ului de la noi – adică un post care, dacă simte nevoia, poate face țăndări o carieră în doi timpi și trei mișcări).
Pentru cine?
Pentru cei care gustă poezia de stradă așezată pe beat-uri frânte și militantismul social și politic. Între altele, Konnichiwa explică, pre-Brexit, de ce s-a votat cum s-a votat pe 23 iunie – n-au ajuns la urne numai xenofobii lui Farage, ci și oameni lipsiți de șanse, de perspective și de reprezentare politică.
Mai departe?
Drake se numără printre colaboratorii de pe Konnichiwa, deci gheața s-a spart singură – cum gașca americănească rap/soul/R&B e foarte atentă la ceea ce se întâmplă pe la marginile industriei, ceva mă face să cred că, după vreo cinci ani de autoexil, Skepta o să devină tot mai vizibil.
Cine?
Anohni, despre al cărei album, Hopelesness, spuneam încă de la începutul verii că pare să inventeze un gen nou, protest electronica. Fostul Antony a mai câștigat, cum ziceam, un premiu Mercury, l-ar fi meritat și pe al doilea, dar nici cu momentul WTF pe care l-a livrat la ceremonia de anul ăsta nu mi-e rușine: dacă unui puștan din zece i-au bubuit creierii când a văzut clipul de mai sus, vorba lui Bush junior: mission accomplished!
Pentru cine?
Pentru oricine e gata să se expună pericolului de a-i bubui creierii. Inventivitatea și capacitatea de a șoca ating în Hopelesness un grad la care visează, în secret, mai toată lumea – dar, firește, de ieșit le iese doar celor care simt pe pielea lor lucrurile despre care cântă.
Mai departe?
A galaxy far, far away. Sper.
Cine?
Laura Mvula: neo-soul (și multe, multe altele) din Birmingham. Educată la Conservator, dar cu un instinct pop demn de un superstar. Încăpățânată – puține dintre cântecele ei mizează pe refrene propriu-zise -, originală fără efort (seamănă cu multă lume, dar nici o comparație nu ți-o poate explica pe de-a-ntregul) și îndeajuns de inconștientă încât să ți-o trântească franc: „Trăim în epoca <<Donald Trump
Pentru cine?
Pentru cei care-și pot imagina o combinație între Nina Simone, Grace Jones și Skin de la Skunk Anansie. Iaca pozna, am căzut și eu în păcatul comparațiilor care nu explică nimic!
Mai departe?
Chiar nu glumesc: aș vrea, în ciuda riscurilor, s-o aud cântând rock extrem à la Deafheaven, dar aș fi foarte mulțumit și cu ceva 100% disco, șlăgăros și imposibil de scos din minte. Dă impresia că poate să facă absolut orice și de-abia aștept s-aud ce va face.
Bonus 1:
Jarvis Cocker, membru al juriului, avea dreptate când spunea că David Bowie, nominalizat cu Blackstar, i-ar fi dat premiul lui Skepta (sau, adaug eu, tovarășului său, Kano). Ceea ce nu l-a oprit pe Michael C. Hall să fure puțin show-ul și să-ți înnoade, iarăși, lacrimile sub barbă:
Bonus 2:
am ezitat mult între Savages, demne de numele pe care și l-au ales, și The Comet is Coming, cu carnavalul lor spațial cu tot. I-am ales pe cei din urmă pentru că îi știe foarte (mult prea) puțină lume:
Foto: detaliu copertă album Skepta
