Fără a bănui ceva, critica de film tocmai închisese taraba la capătul unui nou an care i-a fragilizat condițiile de existență și-așa precare – când s-a văzut rechemată la serviciu după furtuna iscată de netflixianul „Don’t Look Up”. Furtună într-un pahar cu apă, dacă mai avea cineva dubii, prezentă cu tot alaiul de întrebări râncede – de la mersul strâmb al societății la mersul șchiop al publicului – și cu convingerea că n-am fi ratat nimic dacă plecam direct în vacanță.
Dacă cinemaul de public trage să moară, satira e bucățica din corpul său care se încăpățânează să reziste. Miracol: despre satiră se vorbește în continuare dincolo de „bulă”, înspre publicul larg. Parasite, un tur de forță despre furia defulată a săracilor oprimați, care se-apucă să taie în carne vie prin burghezia exploatatoare, a stârnit un val similar de reacții aprinse. Joker, o poveste dark (și mai deloc funny) cu un erou degenerat de la prea multă mizerie capitalistă, la fel. Între ele, Don’t Look Up al lui Adam McKay țintește cel mai hotărât spre definiția de dicționar a satirei: vedem aici tot soiul de pături sociale surprinse în tot ce conțin ele mai putred și angrenate într-o ciomăgeală din care toată lumea are de pierdut – de altfel, pierzania e orizontul ultim al acestui film preocupat să ne spună două sau trei lucruri despre cât de nașpa sunt oamenii. Iarăși un subiect fierbinte, așa cum erau cândva, demult – cu câteva luni înainte de pandemie –, inegalitățile sociale peste care a surfat oportunist Parasite. Până aici, nimic rău: un bun satirist trebuie să fie capabil să adulmece aerul timpului și să-l împacheteze într-o conservă cu dimensiuni prestabilite, à la Andy Warhol. De altfel, e foarte bine că satira invită astăzi la discuții și dezbateri, cu un succes eclatant care indică un fapt simplu și sănătos: există nemulțumire în lume. E mai puțin bine, însă, că aproape toate aceste discuții și dezbateri – purtate totuși asupra unui produs artistic – se rezumă la o confruntare oarbă între „da, domnule, chiar așa e” versus „nu, dimpotrivă, lucrurile stau altfel”. Cu alte cuvinte: cum rămâne cu cinemaul?
Adam McKay nu e un satirist inept și, ca atare, Don’t Look Up nu e un dezastru. Nu e, să zicem, #dogpoopgirl, debutul nefericit al actorului Andrei Huțuleac de anul acesta, o satiră a societății românești al cărui principal semn de virtuozitate constă în imitațiile burtierelor stupide afișate pe canalele noastre de televiziune: hăhăiala e garantată, efortul creator e nul. Ironia lui McKay e groasă, dar nu neapărat grosieră; lipsită de invenție (satira e cam leneșă în ziua de azi), se mulează totuși rezonabil pe real. Îmi place, de pildă, acest moment mic în care invitații unei emisiuni people așteaptă să intre pe platou și fac conversație: cei doi care au descoperit cometa ucigașă ce-amenință să distrugă omenirea (Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence) sunt secondați „colegial” de o puștoaică sclipicioasă, star planetar (Ariana Grande), care le spune cu candoare că și ea și-a tatuat o stea căzătoare pe spate. Secvențe ca acestea, dotate cu o oarecare vigoare a gagului, mai există de-a lungul poveștii: insuficient pentru a face un film bun, dar de-ajuns pentru a sublinia agerimea circumstanțială a regizorului.
În fond, Don’t Look Up pică la țanc – convingerile sale, atâta vreme cât merg ușor în răspăr cu lumea, sunt cum nu se poate mai „onorabile”, mai „juste”, mai „binevenite” –, dar totuși pică, vorba cuiva. Căci un film, s-o spunem din nou – măcar lucrul ăsta să-l fi invățat privind atenți la filmele de odinioară, fermecătoare în ciuda lipsurilor evidente pe plan ideologic –, e mai mult decât mesajul său aparent, ori decât trâmbițarea unor postulate aduse conștiincios la zi. A nu se înțelege de aici că cer filme incorecte politic (avem destule!) – ci doar că țin să readuc aminte, cu modestie, că adevărul cinemaului e de găsit mai degrabă în mizanscena sa, care se dovedește adesea o chestie subtilă, greu cuantificabilă și mult mai înșelătoare decât convingerile sale manifeste.
Sau, altfel spus, filmul are dreptate să fie nervos pe societatea (americană) de azi, cu tot spectacolul ei deșănțat, gata oricând să facă un troc profitabil cu viețile oamenilor simpli, în schimbul unor bani în plus care să intre în vistieriile mai-marilor. La fel cum are dreptate să tragă repetate semnale de alarmă cu privire la soarta umanității, în declin lent, dar irevocabil: vezi, în sensul ăsta, cum tentativa inițială de salvare a planetei e avortată, iar lucrurile o iau de la capăt pentru eroii noștri. Mai puțină dreptate are să o facă grație unei estetici stridente de clip – partea cea mai onestă a filmului, care se inspiră, nu fără perspicacitate, din tot soiul de cârlige publicitare, pare să fie concertul filmat al Arianei Grande –, folosind starurile cele mai în vogă și parcând fără griji în hangarul multi-milionar de la Netflix. Nu e o problemă când arta angajată se face pe bani mulți – pentru asta milita și Brecht, în fond, iar publicul are dreptul la operele cele mai extravagante. Când însă filmul pretins contestatar o dă în bălăriile entertainment-ului escapist și ale marilor jucători de pe piață, mistificând realitatea condițiilor de producție în numele unei forme conservatoare, atunci se cheamă că regizorul a făcut un pact cu diavolul. Nimic gravissim – doar o formă de eschivare în artă.
Dezbaterea nu e nouă – ba din contră, ea ajunge până la noi învăluită în damful de naftalină al anilor de demult, care au amenințat să rupă cinemaul între interpretări extreme, de la propagandă la unealtă a emancipării. Dar forța neașteptată cu care ne izbește iarăși azi – dovadă titlurile enumerate la început – ne determină să o mai scuturăm o dată. Prilej cu care constatăm că regresul înregistrat între timp e evident. În anii șaptezeci, un film politic merita dacă între forma și conținutul său exista consens: un film politic trebuia să fie realizat politic, într-un raport de solidaritate politică. Astăzi, un film politic e bun dacă gâdilă concepțiile lejer-progresiste vânturate prin cercurile „luminate” – iar de forma sa comercială, vădit disprețuitoare la adresa reflecției și dornică să adoarmă contradicțiile inerente socialului, nici că mai vorbim. Don’t Look Up e o poantă isterică și isteață – cu-atât mai isteață cu cât reușește să prindă între două generice cât mai multe clișee bien-pensants, care să ne dea senzația că ne-am făcut datoria de cetățeni. Miopia noastră crește direct proporțional cu aceste filme care nu ne arată nimic, dar ne dau totul mură-n gură. Prefer să revăd acele cadre elegiace și pline de taina contemplației neputincioase pe care teribilul Lars von Trier ni le-a oferit în Melancholia, un film frumos despre sfârșitul lumii.
