Antropologii ne învaţă că vârsta la care o persoană e considerată matură ţine de credinţe religioase specifice şi variază considerabil de la o cultură la alta. Ieşirea din adolescenţă presupune, adeseori, iniţieri şi rituri de trecere dificile. De exemplu, în timp ce amerindienele Apaşe trebuie să parcurgă Ceremonia Răsăritului de Soare, în care devin una cu arhetipala Femeie Pictată în Alb şi capătă abilităţi de vindecătoare, peste 200 de milioane de fete şi femei care trăiesc azi în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia au fost supuse, conform datelor prezentate în ianuarie 2018 de WHO, unei proceduri ritualice de mutilare genitală (mai exact, de îndepărtare parţială sau totală a organelor genitale feminine externe). Autorităţile răspunzătoare – politice, religioase, tribale – par să rămână indiferente atât la denunţarea acestei practici drept o încălcare flagrantă a „drepturilor omului”, cât şi la evidenţierea riscurilor majore pe care ea le implică pentru sănătatea şi bunăstarea tinerelor femei. Forţa tradiţiei prevalează în faţa argumentelor morale iluministe şi face schimbarea socială atât de grea, pentru că tradiţia este sursa de legitimitate a acestor autorităţi.
Cert e că şi atunci când nu implică o asemenea violenţă teribilă, maturizarea poate fi un proces dureros, lipsit de jaloanele unor rituri manifeste de trecere, un drum lung şi întortocheat, pe care ne putem rătăci, rămânând suspendaţi într-o adolescenţă tot mai greu tolerabilă de cei din jurul nostru. Înainte de a ne întreba când, poate ar trebui să ne întrebăm dacă. Devenim, vreodată, cu adevărat oameni mari? Sau faptul de a trăi ne plasează într-un permanent decalaj, pregătiţi să înfruntăm mai bine vechile provocări, convinşi că nu vom mai comite aceleaşi greşeli, doar pentru a ne trezi mereu expuşi la situații inedite şi confruntaţi, astfel, cu situaţii care ne vor găsi la fel de nepregătiţi ca şi înainte?
Altfel spus, suntem responsabili pentru întârzierea noastră în „minorat” deoarece refuzăm să ne asumăm responsabilitatea individuală pentru ceea ce suntem şi facem în vieţile noastre.
Maturizarea noastră, deopotrivă ca indivizi şi ca societate, a fost tema centrală a Iluminismului, deci a secolului al XVIII-lea în Occident. În cel mai citit şi dezbătut text „minor” al lui Kant, venerabilul filosof german definea Iluminismul tocmai ca „ieşirea omului din starea de minorat de care este el însuşi responsabil”. Dar cum putem fi socotiţi noi înşine vinovaţi pentru imaturitatea noastră? Răspunsul lui Kant, aparent simplu, invocă inerţia noastră, tendinţa de a ne supune orbeşte figurilor întrupând autoritatea. Altfel spus, suntem responsabili pentru întârzierea noastră în „minorat” deoarece refuzăm să ne asumăm responsabilitatea individuală pentru ceea ce suntem şi facem în vieţile noastre. Gânditorii iluminişti nu se mai raportează la obedienţa maselor ca la o condiţionare naturală sau ca la o datorie faţă de Creator, ci ca la o formă condamnabilă de lene intelectuală, de laşitate şi, întrucâtva, ca la o consecinţă firească a lipsei de educaţie şi de antrenament pentru libertate. Proiect fundamental emancipator, Iluminismul se plasează sub deviza: Sapere aude! Îndrăzneşte să gândeşti cu propria minte!
Nimic mai înălţător – doar că problemele nu se termină aici. De la cine înveţi să gândeşti cu propria minte? Cine te formează, cu cine vrei să te identifici, pe cine recunoşti drept autoritate legitimă? Cine îţi livrează reperele, în drumul individual către „majorat”? Noii filosofi sau vedetele media? „Uzul public al raţiunii”, clamat de Kant, se ciocneşte de maşinăria „infernală” a publicităţii. Chiar şi atunci când ştiinţa ar ajunge să ocupe, în conştiinţa publică, locul deţinut, în alte epoci istorice, de religie, nimic nu ar garanta ieşirea din „minorat”. Pentru că problema ţine de raportare – pe scurt, de modul în care publicul larg se raportează la Ştiinţă sau de cât de multă lume posedă o înţelegere veritabilă a modului în care se obţin şi se interpretează rezultatele cercetării ştiinţifice. Departe de a nivela raporturile de putere, „societatea cunoaşterii” inventează altele noi: personajele cheie nici măcar nu sunt „eroii cunoaşterii”, adică marii oameni de ştiinţă, ci mediatorii acestora către publicul larg. Figuri hibride, ceva între agenţi de publicitate şi preoţi-profeţi, vedetele „popularizării” ştiinţei (cum este cazul lui Harari, în zilele noastre) selectează, interpretează şi „pasteurizează” rezultate din cele mai diverse arii de cercetare, livrând maselor noile Evanghelii.
Comentând textul lui Kant, într-un studiu la rândul său emblematic, Foucault încheia tranşant:
Nu ştiu dacă vom deveni vreodată majori. Nenumărate lucruri din experienţa noastră ne conving că evenimentul istoric intitulat Aufklärung [Iluminism] n-a reuşit să ne facă majori; şi că încă n-am devenit astfel (M. Foucault, „Ce sînt Luminile? (I)”, trad. B. Ghiu, în Ce este un autor? Studii şi conferinţe, Cluj: Idea Design&Print, 2004)
Experimentele răsunătoare conduse de Stanley Milgram în anii ’60 au pus în evidenţă uşurinţa cu care cei mai mulţi oameni „normali” şi cumsecade pot deveni pe negândite ucigaşi, în situaţii care exploatează tendinţa noastră de a ne simţi despovăraţi şi deresponsabilizaţi moral atunci când executăm ordinele unei figuri de autoritate. Singura soluţie, pare să spună Foucault, este de a nu pierde partea (auto)critică din moştenirea iluministă, chiar asumându-i eşecul istoric cel puţin parţial. Altfel spus, de a continua să realizăm o critică permanentă a ceea ce suntem sau am ajuns să fim (biologic, istoric, cultural), critică asumată, deopotrivă, ca „analiză istorică a limitelor care ne sunt impuse şi o încercare de posibilă depăşire a lor”. Critica, înţeleasă ca antrenament continuu pentru libertate, pentru responsabilitate morală şi civică; o continuă punere la lucru a memoriei istorice şi a resurselor gândirii argumentative, adică, în cuvintele superbe ale gânditorului francez, „o muncă răbdătoare care să dea formă nerăbdării libertăţii”.
În acest punct, aş dori să virez către o abordare alternativă a problemei maturizării, una mult mai personală şi subiectivă. Una dintre temele recurente în primele cărţi ale lui Milan Kundera este denunţarea „vârstei stupide a lirismului”: un fel de răfuială a romancierului postmodern nu atât cu poezia, cât cu condiţia (romantică) de poet.
...când omul e pentru el însuşi un mister prea mare ca să se poată întoarce spre misterele din afara lui, când celelalte fiinţe (chiar şi cele mai iubite) nu sunt pentru el decât nişte oglinzi mobile în care surprinde cu uimire propriul său simţământ, propria sa emoţie, propria sa valoare (M. Kundera, Gluma, trad. J. Grosu, Bucureşti: Humanitas, 2002)
Într-o zi, marele poet Louis Aragon primeşte de la femeia vieţii lui o scrisoare conţinând această afirmaţie cutremurătoare: „Chiar şi moartea mea tot ţie ţi s-ar întâmpla”... Dar nu mă interesează să pun Poetului eticheta de „adolescent întârziat”: o lecţie a Iluminismului s-ar cuveni să fie şi evitarea generalizărilor nefondate. Iar apoi, presupunând că poeţii rămân, mereu, la stadiul intuiţiilor şi întrezăririlor, deci că nu se maturizează „pentru concept” (cum ar spune hegelienii), s-ar putea să existe reale beneficii sociale pentru existenţa unui număr limitat din aceştia (că să uzez de un vocabular utilitarist azi la modă).
În schimb, remarca acidă a lui Kundera mi-a dat ideea de a privi vârstele omului în cheie literară: în mod firesc, copilăria e vârsta poveştilor, când învăţăm valorile şi ne configurăm propria identitate într-un spaţiu etic, prin identificări cu eroii arhetipali; adolescenţa e vârsta poeziei şi a lirismului, când învăţăm, prin exagerări şi patetisme, să intrăm în contact cu propria noastră interioritate; maturitatea devine, atunci, vârsta romanului, când învăţăm „proza vieţii”, învăţând, adică, să ne descifrăm şi să ne construim viaţa ca pe un roman complex, pe mai multe planuri, asumând existenţa unor piste abandonate şi a încercărilor (draft-uri) succesive; în fine, bătrâneţea e vârsta memoriilor, tocmai pentru că memoria începe atunci să ne lase şi ne agăţăm de trecut, cu o memorie tot mai selectivă şi creativă, reconfigurând evenimentele trăite şi adevărata semnificaţie pe care au avut-o acestea pentru istoria unei vieţi.
Dar devenim, vreodată, cu adevărat maturi? Poate că da. Însă „întotdeauna începi prin a fi un ratat”, ne avertizează un scriitor de mare succes, care începuse prin a fi profesor universitar de filosofie, Eric-Emmanuel Schmitt. Cu alte cuvinte, lipsa de calibrare a dorinţelor, de ajustare la realitate, e cumva inevitabilă în adolescenţă şi la prima tinereţe.
Cred că aici are mare dreptate. Tocmai în calibrarea libertăţii individuale, a aspiraţiilor şi a respectării regulilor în cunoştinţă de cauză rezidă cheia maturizării. Am dat întâmplător peste acest pasaj pe care l-am scris acum 10 ani, în august 2008, pe telefon (unul dintre primele cu tastatură qwerty, telefon unde s-a născut şi partea eseistică a volumului Filosofia ca mod de viaţă):
Sunt suma unor definiţii inutile. Prizonier al manierelor naturale (precum acea reacţie maşinală împotriva maşinii, de care scria Derrida), zilier al epitetelor de consum, semipreparate şi indigeste, preţios şi oţios, îmbâcsit, resimt în chip nevrotic nevoia de autodefinire. Acest compulsiv self-labeling, pentru a maimuţări jargonul sociologic, febra căutării intermitente a unor formule şi raţiuni discursive devenite inactuale în chiar momentul configurării lor, zădărnicia, oroarea, banalitatea, da, toată stilistica desuetă a redefinirii limitelor, criteriilor şi raţionalităţilor, da, banalitatea, oroarea, zădărnicia, cu derapajul ei controlat, insuportabil, la intersecţia sferelor de discurs, citate pestriţe şi, în fine, desigur...
În fine, nu mai continui, proba e elocventă. Iată starea-de-tinereţe, cu ridicolul ei, cu exagerările ei inerente, cu doza ei de teatralitate. „Uitaţi-vă la mine, cât de interesant sunt, cât de estetic (şi intelectual) sufăr eu”... Nu ştiu dacă am înţeles mai mult în aceşti 10 ani care s-au scurs, parcă, într-o clipită; dar am învăţat să mă aşez. Să îmi amenajez propria existenţă, în loc să mă minunez fără încetare de ea – doar din când în când. A durat mult. Mai mult decât orice, am învăţat să nu ajung la afirmarea paroxistică a relei-credinţe sartriene, a inautenticităţii: „Ce caut eu în viaţa mea?”, ca să cităm din „marii” noştri oameni politici, atunci când se simt agasaţi că li se cere socoteală pentru ce au făcut.
În urmă cu 10 ani, îmi plăcea la nebunie să repet o propoziţie a lui Pessoa: „Trecutul meu e tot ceea ce n-am reuşit să fiu”. Acum, îmi place mai mult această afirmaţie a lui Sloterdijk: „Poate că maturitatea nu e decât un cuvânt codat pentru ceea ce urmează după disperare”.
De Cristian Iftode, mai puteți citi:
