„Mătura sistemului” (1987) e primul roman scris de David Foster Wallace - un autor cult al generației X și al milenialilor care i-au urmat. Wallace a ales să plece din lume la vârsta de 46 de ani, în 2008, însă asta, alături de romanele sale postume, n-a făcut decât să-i sporească statutul cult. Cum romanul său de debut a fost recent reeditat la Curtea Veche Publishing, publicăm și noi un fragment din roman, cu care puteți să decideți pe cont propriu dacă merită elogiile și comparațiile cu clasici ai modernității precum Nabokov de care s-a bucurat atât în timpul vieții, cât mai ales după.
Protagonista romanului, Lenore Beadsman, e o tânără de 24 de ani care încearcă să facă lumină în mai multe situații ciudate care i se întâmplă simultan: de la dispariția străbunicii sale din azilul în care locuia, până la celebritatea neașteptată a papagalului său la un post TV creștin. Din spusele unui cunoscut al autorului, ideea romanului i-ar fi venit atunci când o fostă prietenă i-a zis că ar prefera să fie un personaj de roman mai degrabă decât o persoană reală.
Eu și Lenore ne-am cunoscut în sala de așteptare a doctorului Jay, eu părăseam greoi cabinetul, ea aștepta într-un alt scaun din pânză cu șenile, într-o rochie albă lungă și bascheți Converse negri și uzați, citind, picior peste picior, cu una dintre glezne lipită de genunchi. Știam că o mai văzusem la centrala telefonică de la firmă, că, de fapt, de la ea primisem ziarul chiar în ziua aceea și că din cauza locului în care ne aflam mă simțeam un pic jenat, dar Lenore, atât de lenoresc, îmi dau seama acum, nu era. M-a salutat și mi-a spus „domnule Vigorous“ și a zis că speră să avem ce publica în curând, simțea în măduva ei că o să avem. A zis „măduvă“. A zis că vine la doctorul Jay mai ales din cauza unei senzații de dezorientare și a unei crize de identitate și a unei lipse de control, ceea ce înțelegeam într-o oarecare măsură, pentru că știam că e fiica proprietarului de la Stonecipheco Baby Food Products, una dintre cele mai puternice și, în viziunea mea, dacă pot spune așa, mai diabolice întreprinderi din Cleveland, în orice caz, știam precis că reprezenta o influență opresivă și deloc neglijabilă asupra vieții tuturor celor care aveau legătură, într-un fel sau altul, cu cei de la cârma ei. Îmi amintesc că în acel moment scaunul ei mecanic pe șenile a început să se miște spre ușa care dă în cabinetul doctorului Jay – a cărui pasiune pentru gadgeturi inutile ar stârni, sunt convins, un mare interes în rândul colegilor lui – și ne-am luat la revedere. M-am uitat la ceafa ei, în timp ce dispărea în bârlogul lui Jay, mi-am desfăcut centura de siguranță de la propriul dispozitiv de bâlci și am ieșit, în adierea lacului maroniu, cu inima mai ușoară, într-un fel.
Cum au evoluat lucrurile după asta? Văd, în cea mai mare parte, nu evenimente izolate, nu o istorie, ci un montaj, cu un fel de muzică, nu genul de montaj care însuflețește sau care motivează, de tipul „Soldatul se pregătește pentru marea bătălie“, ci mai degrabă ceva diafan, ca un sunet de clopoțel, „Rick Vigorous dezvoltă o pasiune pentru cineva apropiat ca vârstă de propriul copil și se pregătește să se facă de râs la nesfârșit”, un montaj în nuanțe de acuarelă, peste care se suprapune, în tușe și mai lichide, scena fantomatică în care eu și Lenore alergăm unul spre celălalt cu încetinitorul, prin gelatina pală a acelor inhibiții și probleme felurite pe care le avem.
Mă văd primindu-mi în fiecare dimineață Plain Dealer-ul de la acea Lenore de la pupitrul consolei telefonice, roșind și îndurând pufniturile lui Candy Mandible sau ale domnișoarei Prietht, pe care le detest. Mă văd uitându-mă după Lenore în sala de așteptare a doctorului Jay, programarea ei nu coincide niciodată cu a mea, eu prăbușit în scaunul care se mișcă încet, gălăgios, spre cabinetul doctorului Jay. Mă văd noaptea în pat, în apartamentul meu, îndeplinindu-mi cu două degete Ritualul de Consolare, în timp ce pe deasupra capului meu plutesc viziuni cinematografice în care începe să predomine o anume siluetă unduioasă, cu păr răpitor și pantofi negri. Mă văd zvârcolindu-mă pe scaun în cabinetul doctorului Jay, dorindu-mi să-l întreb despre Lenore Beadsman, să-mi bag nasul sentimental unde nu-mi fierbe oala, dar încă prea jenat să o fac, simțindu-mă ca un idiot, în timp ce Jay își mângâie mustața stufoasă cu batista lui parfumată și îmi interpretează chibzuit disconfortul și tulburarea ca pe un semn al „progresului” iminent și mă îndeamnă să dublez numărul vizitelor săptămânale.
În cele din urmă, mă văd sătul de toată afacerea, incapabil să iau măsuri în privința lâncezelii mele de la firmă, incapabil să fac ceva util pentru Review, care chiar necesită, slavă Domnului, muncă adevărată. Așa că mă văd pe mine furișându-mă într-o zi, ca un copil caraghios care se ascunde pentru a spiona, după coloana de marmură, în raza de acțiune a fălcilor umbrei din Erieview, în holul Clădirii Bombardini, așteptând ca Judith Prietht să asculte una dintre multele chemări zilnice ale vezicii ei imposibil de mici. Mă văd acostând-o pe Lenore Beadsman în cabina claustrofobică după ce pleacă Prietht. O văd pe Lenore ridicând privirea pentru a-mi zâmbi când mă apropii. Mă văd epuizând pălăvrăgeala despre vreme, apoi întrebând-o pe Lenore dacă ar vrea să bea ceva cu mine după serviciu. Văd una dintre rarele ocazii cu care m-am întâlnit vreodată în care expresia „a lăsa mască“ poate fi folosită cu folos în relatare. O văd pe Lenore mască pentru o clipă.
– Eu nu prea beau, a zis ea după un moment, uitându-se din nou în jos la cartea ei.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
