Paulo Coelho – ale cărui cărți s-au vândut în peste 200 de milioane de exemplare – revine cu o pagină de Wikipedia literaturizată, inspirată din alte volume şi din informaţii ale serviciilor de inteligenţă, despre legendara Mata Hari – dansatoare, seducătoare, spioană și femeie liberă –, care-a murit în fața unui pluton de execuție la 41 de ani. Într-o cărțulie scrisă expeditiv și concepută sub forma a două scrisori, Coelho îi face un portret frivol eroinei sale, întărind clişeele despre ea, în stilul lui emfatic şi foarte simplu care i-au asigurat succesul. Prezentată ca o luptătoare-martir a vremurilor în care-a trăit, Mata apare incoerentă şi lipsită de substanţă.
Totul începe cu execuția „spioanei”, pe 15 octombrie 1917. Ea primeşte, netulburată, într-o celulă din închisoarea de femei Saint-Lazare din Paris, vestea că i-a fost refuzată cererea de grațiere. Își trage pe ea o pereche de ciorapi de mătase, una de pantofi cu toc înalt, împodobiți cu funde din mătase, și, peste chimonoul tot din mătase în care dormise, o haină lungă de blană, cu manșete și guler din alt soi de blană, posibil de vulpe. Își piaptănă cu grijă părul răvășit de somnul liniștit din care fusese trezită, îl strînge la ceafă și-l acoperă cu o pălărie de fetru, pe care-o leagă sub bărbie cu o panglică de mătase. Apoi moare impasibilă sub gloanțele a 12 bărbați.
Romanul continuă cu o scrisoare adresată de Mata Hari avocatului ei, domnul Clunet, „unul din mulţii mei amanţi”, faţă de care are resentimente. E un alt bărbat care-a dezamăgit-o. O scrie în zilele de dinaintea execuţiei, când nu știa dacă va muri și era încrezătoare că nu. O mini-autobiografie recompusă din frânturi pline de informaţii seci, aruncate grămadă, şi insight-uri ale vieţii ei interioare – bogată în cuvinte mari, dar săracă în autoreflecţie, care nu-i dă personajului consistenţă. Laitmotivul pe tot parcursul ei este nedreptatea care i-a fost făcută. Mata spune că nu erau dovezi împotriva ei şi-l acuză pe avocat c-a lăsat o femeie nevinovată să moară.
„Nevinovată? Poate că nu e cuvântul potrivit. N-am fost deloc nevinovată din momentul în care am pus piciorul în orașul acesta pe care îl iubesc atât de mult. Am crezut că îi voi putea manipula pe cei care voiau să afle secrete de stat, am crezut că nemții, francezii, englezii, spaniolii nu vor avea cum să-mi reziste tocmai mie – dar până la urmă eu am fost cea manipulată. Am scăpat de unele fapte rele pe care le-am comis, dar nu am avut altă vină decât aceea de a fi o femeie emancipată și independentă într-o lume guvernată de bărbați”.
De-a lungul cărţii, Mata nu apare însă deloc în postura de femeie independentă. Se naşte în 1876, într-un orășel olandez tern ca scriitura lui Coelho, într-o familie care-i oferă bani şi educaţie aleasă pentru a ajunge educatoare de grădiniţă. Directorul şcolii unde învăţa o violează la 16 ani – un episod sec din care eroina rămâne cu-atât: „de atunci eu am început să asociez sexul cu ceva mecanic, fără nicio legătură cu dragostea”. Plictisită de viaţa din Olanda provincială, se agăță de prima ocazie de-a o părăsi: citeşte un anunţ matrimonial şi se căsătoreşte la 18 ani cu un ofiţer din armata olandeză, aflat în misiune în Indonezia. „Indonezia. Căpitan în armată. Călătorii în locuri îndepărtate. Ce-și mai putea dori o tânără?”, scrie ea.
Se mută cu el în Java, unde dă peste un paradis în care şe naşte infernul ei personal. Soțul o înșeală din teama de-a nu fi înșelat și o umileşte: „Plăcerea lui cea mai mare era să repete scena violului [de la 16 ani]: mă punea să mă aplec peste masă și mă penetra cu violență, iar eu trebuia să țip ca să audă toți servitorii și să creadă că îmi plăcea la nebunie”. Au împreună o fată și-un băiat. Despre băiat spune sec c-a murit otrăvit de o doică, iar pe fată pare s-o rezume doar la o altă întâmplare din viaţa ei. Destinul i se schimbă după ce vede un spectacol de dansuri javaneze – care şterg lumea ei de până atunci şi-i deschid ochii spre alta – și după ce soția altui ofițer, Andreas, se împușcă-n inimă în fața ei, din nefericire în dragoste. Aşa se descătuşează Mata de soarta soţiilor ofiţerilor olandezi din Java, captive şi nefericite. „Eu fusesem botezată cu sângele soției lui Andreas și, prin botezul acesta, eram liberă pentru totdeauna”. Dar n-a prea fost liberă.
Se întoarce-n Olanda, unde se simte sufocată de reproşurile soţului, de plânsetele copilului şi de provincialism. Aşa că le părăseşte şi ajunge pe calea seducţiei la Paris. Acolo îşi începe cariera flashy de „dansatoare clasică de muzică orientală”, după ce se dezbracă progresiv pe scenă și mimează un orgasm în fața zeiței Shiva şi a înaltei lumi pariziene. Renunţă la numele ei, Margaretha Zelle, pe care-l ura, şi-l înlocuieşte cu Mata Hari. Dintr-odată, apare în postura de femeie care suceşte minţile bărbaţilor şi se culcă cu ei pentru a obţine favoruri şi delicii. Coelho nu-ți spune de ce-și alege pseudonimul, nu-ți spune cum devine femeie fatală şi manipulatoare, îi face un portret inconsistent și contradictoriu. „Femeia independentă” apare drept una dependentă de bărbaţi. Prima ei reprezentație, de exemplu, o costă jumate de oră de sex.
Bărbaţii, în schimbul afecţiunii şi al plăcerii, plătesc pentru a-i întreţine ei cariera, extravaganţa şi alinierea la moda înaltei societăţi – căreia Mata îi e sclavă. Ea se acuză şi nu se acuză pentru alegerile ei. Spune c-a făcut rele, dar nu şi care sunt ele. Per total pare satisfăcută de ea, într-un mod ambiguu. Nu se ştie exact de ce minte şi manipulează, n-avem indicii, doar invocarea „libertăţii”. Primeşte venerarea publicului, vrea atenţie şi respect, iar când nu le mai obţine în Franţa, pleacă să danseze la Berlin, totul fiind aranjat de un alt bărbat care vrea s-o facă spioană.
Începe însă războiul şi se întoarce în Haga, un „azil de bătrâni, cuib de spioni și bar imens” unde se plictiseşte şi nu găseşte haine de calitate ca la Paris. Vrea înapoi în Oraşul Luminilor, aşa că acceptă să colaboreze cu serviciile de inteligenţă. Mai întâi de partea nemţilor, apoi a francezilor şi, vag, a ambelor tabere. Vrea să manipuleze bărbaţi de-o parte şi de alta pentru a avea în continuare cu ce să-şi plătească libertatea.
Cariera ei de spioană e expeditivă şi ambiguă. La fel şi relaţia ei cu iubirea. Pare să fi renunţat demult la ea şi doar s-o accepte, nu s-o şi ofere, însă la un moment dat pomeneşte sec, în două paragrafe, de marea ei iubire: un rus orbit în război cu „gaz muştar”, singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată, dar care s-a folosit de ea şi apoi a denigrat-o. Nu dezvoltă mai mult de-atât. În schimb, e diligentă într-o autovictimizare dramatică, lipsită de esenţă: „Așa a fost viața mea; eu sunt privighetoarea care a dăruit totul, chiar dacă asta a costat-o viața” sau „Cu toții știm că nu voi fi omorâtă din cauza acuzației stupide de spionaj, ci fiindcă am hotărât să fiu mereu cea care am visat să fiu, iar prețul unui vis este întotdeauna mare”. Şi într-o expunere incoerentă a ceea ce-şi doreşte de la viaţă: „Asta am căutat dintotdeauna: libertatea. N-am căutat iubirea, deși aceasta a venit și a plecat și din cauza ei am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac și am călătorit în locuri în care oamenii mă voiau” sau „Eu nu căutam fericirea, ci ceea ce francezii numesc la vraie vie, viața adevărată. Cu momentele ei de frumusețe, care nu se poate exprima în cuvinte, și de tristețe profundă, cu loialitățile și trădările ei, cu temerile și clipele ei de pace”.
În cea de-a doua scrisoare, semnată de avocatul ei, acesta îi întăreşte drama. După ce-i spune cât s-a zbătut s-o apere şi că-i va curăţa imaginea, după ce-i prezintă acuzaţiile nedrepte cu care francezii au condamnat-o la moarte, pentru spionaj pro-nemţi, după ce face din ea o victimă a bărbaţilor – care i-au întors spatele după ce-au luat tot ce-au vrut de la ea – şi o martiră a francezilor – care au sacrificat-o pentru a-şi masca incompetenţa în gestionarea războiului –, Clunet îşi încheie pledoaria cu un mit grecesc care adânceşte şi mai mult ambiguitatea eroinei.
Un mit despre Psyche, „o frumoasă prinţesă, admirată şi temută de toţi, fiindcă părea prea independentă”, care-a ajuns regină, măritată cu un tip ce i-a impus o singură condiţie: „să aibă încredere deplină în el şi să nu îi privească faţa”. Psyche n-a respectat condiţia – probabil pentru că era independentă. I-a privit faţa şi-a descoperit chipul unui bărbat de o frumuseţe incredibilă, care-a dispărut. Morala avocatului către Mata: greşeala ei a fost c-a vrut să supună Iubirea, s-o facă servitoarea ei, deşi Iubirea nu ascultă de nimeni şi-i trădează numai pe cei care încearcă să-i descifreze misterul. N-am înţeles nimic. Epilogul îi face însă dreptate, într-o pagină, lui Mata Hari, după cum prorocise avocatul: acuzatorul este acuzat la rândul lui de spionaj pro-nemţi.
O cronică din Washington Post concluzionează mai bine decât mine: „Din păcate, Mata Hari care iese la iveală din aceste pagini sărace nu este neînfricată, ci ignorantă, nu este emancipată, ci incoerentă. (...) cu mult înainte ca Mata lui Coelho să-şi ofere serviciile germanilor, ea comite trădarea de neiertat de-a fi plictisitoare”. Şi de a fi frivolă, superficială, inconsistentă. Îşi părăseşte fiica pentru a-şi câştiga „libertatea” prin puterea seducţiei şi pare să treacă prin viaţă ca un fulger. Nu stă mult să rumege ce i se întâmplă. Coelho îi dă mereu un aer dramatic, dar nu intră în profunzime. Mata e un pereptuum mobile de clişee precum „seducţie”, „manipulare”, „minciună”, „libertate”, „răni”, „cicatrici”, „vină”. Nu o vedem ca dansatoare de succes, ca amantă sau spioană, ci doar ca pe o schiţă a acestor atribute, o caricatură prea încrezătoare în capacitatea ei de manipulare, care aşteaptă să fie salvată de figurile suspuse ce i-au trecut prin pat şi care se lamentează că nu i-a ieşit pasenţa: un trai bun şi fără constrângeri de pe urma altora.
Cum cartea va fi probabil un alt mare succes al autorului, îl lăsăm pe el să explice mai jos cele 10 reguli ale succesului, în viziunea sa:
Volumul „Spioana”, de Paulo Coelho, a fost publicat la editura Humanitas.
