„La Tbilisi e bine de trăit, chiar fain, dar adevărul e că nu prea ai ce face aici. Eu mi-am permis să rămân în Rusia. Vara m-am tot frământat, nu reușeam să-mi dau voie. Dar am mai stat de vorbă cu mine și, într-un final, mi-am dat voie. Pur și simplu m-am întors și am simțit că existența mea acolo are sens. Aici, el pur și simplu nu-i – eu aici nu trebuiesc. Acolo pot fi de folos”, îmi povestește Mașa în timp ce stăm la o țigară pe balconul apartamentului pe care cândva îl închiriam împreună. L-a găsit Mașa – boem, destul de șubred, verde și în cea mai frumoasă curte din cartierul vechi al orașului Tbilisi – Sololaki. Era o revedere în miezul iernii, la o distanță de jumătate de an, după ce Mașa a plecat, iar eu am rămas.
Prima oară am văzut-o pe Mașa Chernaya în decembrie 2023, la proiecția unui documentar de-al ei din 2022 – To Kill What Lives Inside Me. Un scurtmetraj despre un grup de adolescenți aflați la sfârșitul verii, cu puțin înainte de a păși în viața de adult: unul pleacă la studii, altul se mută într-un oraș nou pentru muncă, iar cel de-al treilea e hotărât să-și urmeze visul de a deveni militar. Cât încă aveau loc discuțiile despre cele vizionate, o fată cu o înfățișare încă adolescentină chiar dacă are peste 30, într-o vestă împletită și o fustă de blugi deasupra pantalonilor, cu părul blond deschis, a intrat în sală, a privit în jur cu neîncredere și a ieșit. După câteva minute, organizatorii evenimentului au chemat-o pe Mașa la o sesiune de întrebări și răspunsuri. Fata cu părul blond deschis a intrat din nou în sală. Așa am cunoscut-o pe Mașa – o documentaristă din Rusia, originară din orașul Tula. Ulterior aveam să aflu că Mașa face de toate și ar fi naiv s-o rezum doar la documentare. Mașa scrie, desenează, fotografiază, organizează expediții și școli de film, creează podcasturi documentare, iar în trecut a organizat performance-uri și a cântat în trupe punk.
Și asta nu e nici pe-aproape tot.
Afară, la o țigară, ne-a povestit că lucrează la un documentar de lungmetraj filmat în Rusia, despre underground în Rusia de azi și moartea mamei ei.
Peste câteva zile am mers într-un apartament-studio la o primă vizionare a materialul, aflat încă la etapa de montaj – prea lung, cu probleme de sunet și fără final. Chiar și așa, mi-a luat câteva săptămâni să-mi revin de la cele vizionate. Pe lângă cadrele cu mama ei, o vulnerabilitate de la care instinctiv vrei să-ți ascunzi ochii, era o scufundare într-o lume care ajunsese aproape mitică. „Și cum e acolo?” – asta era întrebarea pe care o auzeam cel mai des adresată celor rămași sau celor recent reîntorși de acolo.
Apoi Mașa a decis să se mute la Tbilisi, și lucrurile s-au aranjat în așa mod încât am devenit colege de apartament. Nu a durat mult, dar timp de două luni am împărțit aceeași locuință și, uneori, mâncare. Am urmărit de atunci toate frământările ei și munca asupra filmului care avea să devină Cioburi / Oskolky. Fără buget, fără echipă, Mașa a realizat unul dintre cele mai importante filme despre pierdere pe care le-am văzut eu. (N.red.: Filmul poate fi văzut online la One World Romania până pe 30 aprilie.)
De când a început războiul la scară largă din Ucraina, am tot căutat să înțeleg cum arată viața celor rămași în Rusia – dincolo de reportaje, o incursiune adâncă, brută, și cu siguranță nu din perspectiva unui vizitator. Pe lângă istoria personală a Mașei – moartea mamei, despărțirea de iubitul care fuge de mobilizare și supraviețuirea acestor pierderi – filmul Cioburi îți arată cum fac față tinerii unui regim care a pornit un război. Cum e să-ți trăiești tinerețea atunci când ea e devine o pradă.
La mijlocul verii, Mașa s-a întors la Moscova. Inițial, planul era să se reîntoarcă într-o lună-două, dar au trecut cinci, șase, iar Mașa a decis că rămâne în lumea care, între timp, tot mai mult se încadrează în realitate.
Mașa miroase a tămâie, are darul de a atrage cei mai ciudați, interesanți oameni – „Mama mi-a zis că acesta va fi darul meu” – și aș recunoaște-o dintr-o mie, chiar și cu vederea mea trădătoare.
Iarna aceasta, Mașa a venit în vizită la Tbilisi ca să-și ia lucrurile rămase. Înainte ca eu să-mi iau zborul spre Chișinău, am stat în bucătăria noastră până la răsărit și am vorbit despre cioburile care-s totuși tot ce avem. Dacă le netezești destul, uneori se șlefuiesc și nu mai taie.
Cum ai navigat prin perioada de doliu și unde te afli acum în acest proces?
Simt că nu mi-am permis cu adevărat să sufăr. A fost tehnica mea de supraviețuire. Niciodată nu mă cufund complet într-o stare – rămân rațională, activă, ba chiar devin mai productivă decât de obicei, fie că e vorba de muncă, fie de o viață plină, mereu în mișcare. Asta mă ajută să nu cad într-o groapă emoțională pe termen lung. Dar, de fapt, doar amân suferința.
Cred că abia acum mă ajung din urmă toate stările astea. Simt că am nevoie de o perioadă de liniște, ca să mă lămuresc cu ele. Filmul mi-a oferit mereu un pretext să-mi umplu viața cu evenimente, oameni, să mă avânt în tot felul de experiențe. Îmi dădea un motiv să traversez orașul noaptea doar ca să surprind ceva extraordinar.
Și da, datorită lui am ajuns în locuri incredibile, am asistat la evenimente copleșitoare, am cunoscut oameni interesanți. Dar acum, când filmul s-a încheiat, nu mai am aceleași pretexte pentru astfel de aventuri. Am mai puține motive să fug și mult mai mult timp să mă confrunt cu ceea ce am amânat. Așa că sunt în proces.
Când filmai, spuneai că asta era o formă de terapie.
Da, mă ajuta să creez o distanță față de tot ce mi se întâmpla.
Dar în ce moment ai realizat că traversezi orașul la miezul nopții pentru că așa cere filmul?
Câteva luni mai târziu… Se întâmplau multe lucruri în paralel. Simțeam că e important să documentez tot ce se întâmplă, chiar dacă nu era clar ce va ieși din asta. Pentru mine, era o cronică necesară. Nu puteam opri ceea ce se întâmpla, dar puteam să mă implic cumva.
Oamenii reacționează diferit – unii aleg voluntariatul, alții găsesc alte forme de a fi de folos. Eu am decis că, având camera și experiența mea, cel mai înțelept ar fi să mă concentrez pe asta.
Te referi la război, nu?
Da.
Și alți documentariști au făcut la fel – au început să filmeze tot ce se întâmplă, chiar dacă nu aveau un plan clar despre ce vor face cu materialul. Pe urmă, istoria va arăta ce a fost cu adevărat important și ce nu.
Când m-am întors în Rusia [n.a.: când a început invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina, Mașa era în Georgia], percepeam realitatea foarte acut, pot spune că treceam printr-un șoc. Și asta e o perspectivă unică pentru cameră – ea surprinde ceea ce, odată cu trecerea timpului, nu mai observi, pentru că ochiul se obișnuiește. Faptul că filmam mă ajuta să fac față la tot ce se întâmplă.
Apoi a început să moară mama. Ideea de film încă nu exista, dar simțeam că face parte din această cronică. Documentarea video mă ajuta și să mă distanțez de tot ce se întâmplă.
Pe la sfârșitul verii, când mama a murit – sau poate puțin mai devreme – am înțeles că, probabil, din asta va ieși un film. În perioada asta mă cufundam tot mai mult în scena underground și cumva am început deja mai conștient să interacționez cu această lume. Ce se întâmplă azi? Unde merg? Ce dispoziție au oamenii? Ce pot prinde?
Și așa a durat doi ani.
Este ceva ce ai înțeles despre mama ta după moartea ei?
Când mama a murit, m-am gândit că eu și fratele meu suntem acum deținătorii unei moșteniri literare. Mama scria foarte bine, a scris și pentru teatru... L-am întrebat pe fratele meu, iar el mi-a spus că, în ultimii zece ani, mama nu prea a mai scris nimic. Nu o mai interesa. Și mi-am dat seama și eu că, în acești ultimi ani, își pierduse cumva interesul față de viață. Un soi de depresie, deși până în ultima clipă rămânea un om vesel.
Eu eram prinsă în viața mea, era o perioadă foarte activă pentru mine, de la 20 la 30 de ani, și cumva nu am observat asta, deși ea îmi spunea, îmi scria. Îmi zicea că simte de parcă cineva a deconectat ceva în ea, ceva bun.
Și da, nu mă așteptam. Ne-a tras o țeapă—nu a mai scris nimic.
Apoi, lângă patul ei, am văzut câteva carnete pe noptieră. Bănuiesc că le-a pus intenționat acolo, înainte de moarte. Știa că voi încerca să găsesc ceva. Mama avea o cu totul altă atitudine față de expunerea publică. Cele mai mari certuri dintre noi erau din cauza asta—din cauza textelor în care o menționam pe ea sau familia noastră. Că mai înfloream uneori, că nu scriam destul de talentat. Deși, în același timp, m-a încurajat mereu în tot ce făceam.
Înainte de a pleca, le-am scanat pe toate, ca să mă asigur că se vor păstra. Am citit doar câteva paragrafe. Nu am putut mai mult. Mi s-a făcut rău. Sunt jurnalele ei vechi, cred că de vreo 10-15 ani nu mai scria în ele. Am descoperit multe frământări, rătăciri despre care nu știam. Multe legate de tatăl meu... A fost complicat.
În multe locuri te descrii ca fiica scriitorilor care n-au scris nicio carte. Dintr-o parte această frază sună ca o provocare și un manifest că vei face tot ca să nu fii ca ei.
Nu e deloc așa, de genul: „uite, oamenii de creație mizerabili au vrut ceva, iar acum eu sunt obligată să fac asta”. Nu.
Mai ales că, până la urmă, tata a scris o carte – una de psihoterapie: Cum să trăiești!. Cu semnul exclamării la sfârșit. (râde) Și mama a scris o nuvelă, chiar dacă nu a fost publicată. La un moment dat, ne gândeam chiar să montăm un spectacol pe baza acestei piese.
La DocLisboa ai luat premiul mare, iar această victorie cred că a fost un punct de cotitură în parcursul tău. Cum te-au primit în Portugalia? Ce temeri și ce așteptări aveai?
Nu mă așteptam să fim primiți atât de bine. De fapt, și Portugalia pare cumva ușor separată de restul Europei. Cred că față de noi simt un soi de empatie, poate chiar milă, fiindcă și ei relativ recent au scăpat de totalitarism. Am ajuns acolo exact în momentul în care celebrau 50 de ani de la căderea regimului. Nu știam că avem ceva în comun.
Sunt foarte calzi, prietenoși, dar totodată predispuși la melancolie și autoreflecție. Te primesc cu brațele deschise, însă ce ascund în suflet nu-ți vor spune ușor. Și, paradoxal, dacă reușești să le câștigi încrederea, se vor deschide complet în fața ta.
Pe mine mă pregătiseră pentru cel mai rău scenariu – că vor fi întrebări agresive, că europenii nu vor înțelege filmul, că poziția mea, expusă în film, nu va fi clară. Dar toate temerile astea s-au dovedit complet nefondate. Din discuțiile de după proiecție, am înțeles că filmul a fost receptat profund la nivel emoțional, aproape visceral, fără a avea nevoie de explicații, note informative sau context.
Mulți au plâns. Și fiecare a avut propriul trigger. Un bărbat din Suedia mi-a spus că bucătăria și casele noastre se aseamănă mult și îi amintesc de copilărie. Un tânăr din Serbia mi-a zis că are exact aceleași discuții cu tatăl lui – de parcă i-au făcut pe toți la aceeași uzină. Și, desigur, partea cu mama…
Te-ai gândit că ar putea fi și din cauza conjuncturii, că Ucraina și Rusia au trecut pe planul doi și toată atenția e asupra Israelului și Palestinei?
Da, evident că nu putem ignora acest aspect. Agenda s-a schimbat, dar subiectul rămâne actual. Sunt multe coincidențe, iar faptul că filmul a ajuns într-o astfel de țară și la un astfel de festival e un mare noroc. Portugalia nu e locul unde te lovești de un canceling radical. Dimpotrivă, oamenii chiar sunt interesați să te cunoască, să te înțeleagă înainte să te judece. Nu sunt pregătiți să se năpustească asupra ta.
În plus, festivalul are o atmosferă foarte liberă și a susținut mereu regizorii experimentali. Aici ajung filme pe care alte festivaluri le-au respins, din cauza unor declarații sau poziții ce contraveneau normelor general acceptate. Anul acesta, mai multe filme din selecție au stârnit reacții controversate.
Dacă filmul ar fi fost prezentat în Germania, probabilitatea unei reacții negative ar fi fost mult mai mare.
Când te plimbai prin Lisabona cum te simțeai? Știindu-te, sigur ai interacționat cu o mulțime de necunoscuți în stradă, localuri.
Toate interacțiunile au fost foarte plăcute. Poate că unii au fost deranjați de proveniența mea, dar nimeni nu a lăsat să se vadă.
Deși Portugalia are un aer aparte, mie îmi e foarte greu să descifrez limbajul europenilor – iar de americani nici nu mai vorbesc. Mă simt ca un copil de pe spectrul autist, încercând să înțeleg codurile sociale.
Oamenii îmi spun: „Doamne, ce ne bucurăm să te vedem! Bineînțeles că vrem să-ți arătăm orașul, hai treci pe la noi diseară la cină!” Iar eu mă uit la ei și mă întreb: au zis-o din politețe sau chiar mă așteaptă? Dacă mâine le scriu să întreb ce se mai aude cu excursia, e o naivitate stupidă sau îi pun într-o situație inconfortabilă?
Pentru că în Rusia, dacă cineva îți spune așa ceva, chiar asta are în vedere. Dacă nu te plac, pur și simplu nu-ți spun nimic și cu siguranță nu te invită în ospeție, la nuntă sau la cumetrie.
Probabil de asta nu am legat prietenii acolo. Am interacționat bine cu toată lumea, dar atât.
Cum ai ieșit așa cum ești? Tu știi bine că nu lași impresia unei persoane obișnuite.
Nu știu... Dacă stau să mă gândesc, uneori chiar mi-aș dori să fiu puțin mai aproape de „obișnuit”. Nu știu exact ce impresie creez asupra oamenilor și, sincer, nici nu cred că mă interesează. Mă străduiesc să nu mă gândesc la asta, mai ales că oricum nu poate fi controlat. Am anumite ipoteze, dar sunt și ele puțin înflorite, exagerate. E doar un ciob asupra căruia îndrepți toată lumina, dar care rămâne, doar un ciob, o mică parte.
Cred că o influență majoră asupra mea a avut-o copilăria petrecută în culisele teatrului unde lucra mama. Era un loc magic. Teatrul funcționa într-o fostă biserică veche de vreo 100 de ani. În perioada sovietică, autoritățile au transformat clădirea în atelier de creație—ceea ce se întâmpla destul de rar.
De obicei le transformau în spitale de psihiatrie, închisori…
Da, exact. Dar în cazul acesta, interiorul era cu totul aparte, modelat în mare parte de actori. Erau uși false, scări ascunse… Țin minte o scară spiralată din fier forjat care ducea spre un cerdac unde se păstrau costumele și păpușile. În podea era o ușă pe care o puteai trage ca să privești în jos, acolo unde stăteau actorii și fumau. Era un spațiu magic, ca în povești. Și cred că atunci am înțeles că magia nu vine din altă lume—ea este creată de oameni obișnuiți.
Atunci am decis că nu vreau să fiu doar cea care privește din sală și se bucură de spectacol, ci vreau să fiu cea care creează magia. Și, odată ce ai pășit în lumea magicienilor, nu mai poți fi readus în lumea celor obișnuiți, „normie”. A fost un moment important. Dar, de fapt, au fost mii.
Per total, Cioburi e mai mult un film despre mama ta sau Rusia? Pentru mine e mai mult despre mama ta.
Cred că mai degrabă despre Rusia. Pe de altă parte, când văd pe cineva spunând că e un film despre undergroundul rusesc, fără să menționeze nimic despre mama, despre povestea personală, mă enervez.
Recent am văzut un scurtmetraj documentar de succes, în care regizoarea dezvăluie că a fost abuzată sexual în copilărie, și m-am întrebat care ar fi fost reacția publicului dacă nu ar fi fost ea însăși supraviețuitoarea. Știi senzația aia când te întrebi dacă omagiile conțin, pe lângă recunoaștere, și o doză de milă? Dacă nu cumva sunt și o formă de recompensă pentru suferință
Înțeleg ce spui. Dar ele tocmai că funcționează foarte bine în ansamblu. Eu eram conștientă că trăiesc o experiență deosebită, care îmi oferea o perspectivă aparte asupra a tot ceea ce se întâmplă. Să fac un film doar despre moartea mamei nu mi-aș fi dorit. În primul rând, ar fi pus prea mult accent pe suferința mea. Aș fi putut face un film doar despre underground, fără experiența personală, dar nici atunci nu cred că ar fi funcționat.
Ai citatul lui Parajanov în bio — „I will avenge the world with love”. Tu ai vreo obidă pe lume?
Nu, absolut deloc. Lumea, universul mă aranjează perfect așa cum este, chiar și acum. Nu am nicio întrebare la el, absolut deloc. Dacă ne imaginăm totul ca pe un haos imens, dar în care există niște legi ce creează un echilibru oarecare, atunci răul a fost dintotdeauna prezent într-o anumită cantitate. Așa a fost mereu și este inevitabil, face parte din acest echilibru straniu.
Mulți văd acum lumea ca fiind pe marginea prăpastiei, îndreptându-se spre apocalipsă, eu nu cred deloc asta. Istoria are momente ciclice în care tensiunile se acumulează și, într-o formă sau alta, izbucnesc. Aceste cicluri devin tot mai rare și mai slabe ca intensitate pe măsură ce progresăm. Eu sigur nu cred că ne îndreptăm spre infern.
Ce a însemnat pentru tine moartea disidentului rus Alexei Navalnîi? Întreb pentru că nu te asociez deloc cu mitingurile de la Bolotnaia.
Eu nu am fost niciodată o mare susținătoare a lui Navalnîi. Ca om, era tare de treabă – carismatic, cu un umor formidabil, mereu optimist. Dar ca politician, nu m-a atras niciodată. Nu, el nu era „președintele meu”, și cred că, dacă ar fi ajuns la putere, am fi asistat la ceva asemănător cu povestea lui Elon Musk – un început promițător, urmat de un dezastru.
Ai avut ezitări în a include moartea lui Navalnîi în film?
Nu, am simțit intuitiv că trebuie. Când am aflat că a murit, am plâns, și asta m-a surprins. Nu pentru că eram fana lui, ci pentru că, îmi aminteam cum câteva luni în urmă, mă gândeam: „Ce-ar fi dacă ar muri?” Pentru noi, el era o figură importantă, doar faptul că trăia și că exista posibilitatea ca într-o zi să fie liber alimenta niște speranțe – chiar și la nivel de subconștient. Navalnîi era o constantă importantă, una dintre cele bune.
Când m-am gândit că ar putea muri, mi-am spus că ar fi groaznic. Și când am citit știrea, am simțit un șoc – îmi curgeau lacrimi, fără să mă fi așteptat la asta de la mine.
Multă vreme nu aveam finalul filmului, simțeam că îl aștept. Iar această veste mi-a oferit acel final. A fost o paralelă cu înmormântarea mamei.
Da, țin minte, dar totodată ziceai că ar fi prea banal.
Eu eram conștientă că este un eveniment foarte important și că trebuie să fie în filmul meu. Nu neapărat la final, dar cronologic era o încheiere firească. Când am mers să filmez, am făcut-o pentru că nu știam ce să fac cu tot ce simțeam – era groaznic. Dar mai este un aspect important, pe care acum aproape nimeni nu-l mai menționează.
Când am mers la cimitir [pentru înmormântarea lui Navalnîi, n.red.], nu știam că vom avea acel moment în care ne vom simți uniți, că ni se va permite să ne luăm rămas-bun. Toți eram convinși că nu ne vom mai întoarce. Situația din țară era de așa natură că eram absolut siguri că vor urma rețineri dure, multă violență, că vor fi urmări grave. Eu chiar mă gândeam că ar putea avea loc un atac terorist.
Lida Moniava a publicat mai târziu o postare în care descria cum s-au pregătit oamenii pentru mersul la cimitir. Și eu, de exemplu, am ascuns tehnica, mi-am lăsat actele personale unor oameni de încredere, am trimis apropiaților mesaje cu datele de contact ale avocaților. Cu o noapte înainte, am mers la o prietenă care locuiește la zece minute de cimitir, special pentru a evita transportul public în acea zi.
Nu ne-am dus cu gândul că va fi un protest, un moment de solidaritate și unitate. Încărcătura emoțională pe care o vezi în imagini vine și din surpriza faptului că nu au fost arestări, rețineri – ba chiar ni s-a permis să scandăm. Așa că oamenii au strigat tot ce nu li s-a dat voie să strige ani la rând.
Abia mai târziu am realizat că aveam în față imagini cu o mulțime de oameni, un număr uriaș, care își exprimau protestul, dezacordul, care rosteau cuvinte pentru care, în mod normal, riști să fii închis. În sfârșit, exista o voce, iar eu puteam să arăt asta. Pentru mine, a fost o formă de a demonstra celor din afară că lucrurile sunt mult mai complexe decât par – un răspuns la întrebările repetitive „De ce nu ieșiți? De ce nu vă opuneți?”. Protestul a ieșit la suprafață, iar apoi s-a retras din nou în underground.
A fost și un moment de comuniune între cei plecați și cei rămași. Eram surprinsă să văd cum cei din afară ne scriau și ne mulțumeau că am mers la înmormântare. A existat chiar și o stare de euforie – ceea ce poate suna paradoxal, având în vedere că îngropam unul dintre ultimii lideri ai opoziției. Dar, în același timp, a apărut o speranță, pentru că ne-am văzut unii pe alții și am realizat câți suntem. Această euforie a durat vreo două luni. Percepeai Moscova altfel, știind că în jurul tău sunt atât de mulți oameni care gândesc la fel ca tine.
Te-am mai întrebat și pe insta, cum trăiește acum undergroundul moscovit?
Undergroundul trăiește la fel cum a trăit și înainte de război, fără schimbări radicale. Poate că au apărut fețe noi, artiști noi, dar per total, nimic nu s-a schimbat dramatic.
În 2022, senzația era că totul fierbe, totul era extrem de intens. Apoi, treptat, această intensitate a început să se stingă. În 2023 încă mai exista o inerție, dar în 2024 am realizat că a început un declin. Mă așteptam ca acea fierbere să nască noi mișcări, colaborări, o creștere. Dar realitatea a fost alta: unii au plecat din țară, alții s-au consumat, unele locații s-au închis, iar presiunea din exterior asupra acestui mediu a crescut. Impresia generală este că totul s-a cam răsuflat.
Am ridicat această întrebare în cercurile underground, iar majoritatea au fost de acord. Undergroundul există, e viu, dar trece printr-un declin. Multe spații au dispărut – uzina cosmonautică, unde noaptea aveau loc rave-uri, iar ziua muncitorii lucrau, sau palatul abandonat din centrul orașului, unde se organizau concerte și expoziții.
Ai vreo teamă de a trăi acolo?
Când petreci mult timp acolo, frica începe să se estompeze. Nu poți trăi cu teamă în fiecare zi. Cred că aproape toți se află într-o formă de migrație interioară, chiar și cei care susțin regimul. Frica revine atunci când apar anumite declanșatoare, dar să trăiești zilnic în teroare e absurd – mașina represivă acționează mereu aleatoriu.
„Cioburi” / „The Shards” / „Oskolky” poate fi văzut la One World Romania 2025 online până pe 30 aprilie. Biletele sunt disponibile aici.
