La începutul anilor '90, Muzeul Țăranului Român (MȚR) se punea în mișcare. Cercetătorii strânși în jurul lui Horia Bernea au pornit prin sate pentru a documenta obiceiurile de Sărbători și felurile în care se transformau. N-au fost prin Maramureș sau Bucovina, ci s-au oprit mai la sud, în județul Bacău, din motive mai degrabă de conjunctură. Conacul Enescu din Tescani, transformat în casă de creație, era locul în care Bernea obișnuia să meargă între Crăciun și Anul Nou, iar acolo veneau cete de mascați din satele vecine.
Etnologul Ioana Popescu, unul dintre cercetătorii care au făcut teren vreo trei ani la rând în acea zonă, își amintește ciudățeniile pe care le-au descoperit:
„Ce era neobișnuit pare de fapt cel mai firesc lucru cu putință: alaiul ăla cu urși, cu turci, cu păsări, toate personajele clasice ale mascaților de Anul Nou, se adaptase la ce se întâmpla în perioada respectivă. Ei, în satele respective, nu prea aveau de unde să știe ce se întâmplă în București, de exemplu, decât uitându-se la televizor. Și făceau asta din greu. Văzuseră la televizor de toate: cum reporterii de televiziune, cu camera video pe umăr, se aruncă în plin eveniment și filmează. Așa că și-au construit niște camere de luat vederi din cutii de carton în care băgau o țeavă care închipuia obiectivul și o rotiță de tricicletă pe dreapta pe care o învârteau ca pe-o manivelă; ei așa știau că se filmează.
Și filmau personaje jucate de băieți, pentru că, potrivit tradiției, doar băieții se maschează. Iar ei interpretau roluri de curve, de interlopi plecați în străinătate care făcuseră tot felul de nefăcute pe-acolo și se-ntorseseră. Îți arătau câte-o carte de muncă construită de ei, pe care era ori o femeie goală, ori plata în dolari. Uneori, pe piepturile lor scria: «Nu primesc decât în dolari». Se întâmplau deci lucruri pe care ei le văzuseră la televizor și se costumau în consecință.
Întotdeauna jocurile cu măști au avut și această ușoară conotație ce avea la bază fertilitatea. Dar, dintr-o dată, jocul era mai accentuat pe sex decât înainte. Fertilitatea devenise sex 100%, foarte afișat. Însă ei se distrau extraordinar și lumea de pe margine se distra extraordinar.
Făceau tot felul de lucruri de nearătat la televizor, fără să fie neapărat foarte agresive. De exemplu, dacă dintr-un motiv sau altul nu erau primiți într-o gospodărie, pur și simplu scoteau poarta din balamale, o urcau sus în deal și o lăsau acolo. Urma ca gospodarul să-și găsească niște oameni, să se ducă în deal, să-și aducă poarta.
La gazdele care-i primeau, [mascații] beau vinul cu găleata și țuica cu cana, pentru că era foarte frig, iar efortul celor care purtau blănuri de urși în spate - cu lanțuri de fier care zăngăneau - era îngrozitor de mare. Dacă nu s-ar fi întărit cu țuică și vin cred că nici n-ar fi mers.
CITEȘTE ȘI: Acest Muzeu va fi o baricadă
Urmărind alaiul ăsta pe parcursul câtorva ani, am descoperit că nu mergea de-a pleazna prin sat sau nu mergea în funcție de gazda care-i primea sau nu-i primea. Ceata trecea un pod, traversa o barieră și-o cale ferată, un maidan - un no man's land care era acolo de când e satul; erau tot felul de treceri ce semnificau schimbarea anului. Mascații nu mai știau de ce o iau pe-acolo și nu pe dincolo: moșteniseră traseul și mergeau pe el. De fapt, lucrurile se întâmplau în modul cel mai tradițional cu putință. Se știa că atingerea mascaților nu era degeaba. Deși râdeau foarte mult de ei înșiși, chiar credeau în lucrurile astea.
Mascați împodobiți cu poze ale cuplului Ceaușescu și ale Ancăi Țurcașiu, filmați de Marius Caraman. E un fragment din jocul urşilor de Anul Nou, de la Tescani (jud. Bacău), dec.1991 - ian. 1992. Caseta VHS07, Colecția Video.
Se aduna tot satul. Din toate curțile ieșeau oameni nemascați care veneau în urma acestui alai. Încet-încet, până seara, veneau și din alte sate. Se ajungea ca la un moment dat, când se lăsa seara, să fie o mare de oameni, o refacere a comunității satelor respective cum n-am mai văzut și cum nu se întâmpla cu nicio altă ocazie. Schimbarea anului îi aduna, iar ei se pregăteau ca să fie la zi cu ce se întâmplă.
Lăsau în urmă lucrurile care lor li se păreau ridicole și care chiar erau aiurea în România. Batjocorindu-le, începeau un an nou curat. După care se întâmplau alte nefăcute și aduceau jocul la zi. Asta mi s-a părut minunat, comparativ cu ce se întâmpla în Maramureș sau Bucovina, cu ce se întâmplă și acum acolo. În locurile astea sunt niște obiceiuri absolut minunate, care erau și sunt în continuare televizate, arătate lumii, pentru că și-au păstrat un oarecare arhaism. În mod natural însă n-aveau cum să păstreze arhaismul ăsta, se simte că ceva a înțepenit în proiect pentru că așa dă bine. Dar o sărbătoare așa de liberă și în același timp rămasă în cadrele tradiționale ca în Bacău eu n-am văzut nicăieri.”
Echipa Arhivei de Imagine MȚR lucrează în prezent la dezvoltarea primei platforme participative dedicate unei arhive muzeale din România: Rețelele Privirii. Va prinde viață din primăvara lui 2019, dar până atunci poți urmări proiectul pe Instagram.
BONUS: Imagini din Colecția Horia Barbu Oprișan (Arhiva de Imagine a MȚR):
