Se împlinesc 80 de ani de la pogromul de la București și masacrul de la Jilava, în care au fost uciși peste 120 de evrei din București de către Mișcarea legionară.
Masacrarea evreilor din București a fost o tragedie în mai multe acte. În zilele de 20-21 ianuarie, sute de evrei din București au fost reținuți abuziv de patrule legionare, duși la Poliția Capitalei sau în diferite sedii legionare și torturați pentru a recunoaște vini imaginare sau pentru a-și ceda averile. Sau, pur și simplu, au fost schingiuiți cu sadism. Cel mai mare grup de evrei, de circa 200 de suflete, a fost adunat la sediul legionar din Calea Călărașilor, care, în 1941, era sediul Corpului Muncitoresc Legionar „Ing. Gh. Clime”. De aici, spre dimineața zilei de 22 ianuarie, peste 90 dintre evreii reținuți în Str. Călărașilor au fost încărcați în 2 camionete și duși la marginea satului Jilava, peste râul Sabar. Aici, la kilometrul 13,1 și kilometrul 14,1, legionarii care au însoțit camionetele cu trei autoturisme i-au scos pe rând pe evrei din mașini și i-au executat trăgând de aproape. Opt evrei au scăpat din acest prim val de execuții, majoritatea fiind răniți. Au fugit sau s-au târât care încotro, dar au fost prinși repede de legionari sau săteni. Răniții au fost duși la primăria Jilava, iar de acolo au fost escortați din nou în pădure și împușcați, în seara zilei de 22 ianuarie. Este cunoscut cazul miraculos al rabinului Herș Guttman, care a scăpat din primul val de împușcături (în care au fost omorâți fiii săi, Iancu și Iosef Guttman), a fost prins din nou de legionari și, dus încă o dată în pădure, a rămas iar neatins de gloanțe.
Mormintele victimelor se găsesc azi în Cimitirul Giurgiului și Filantropia din București, acolo unde sunt organizate regulat ceremonii comemorative de către Federația Comunităților Evreiești din România. Memoria tragediei a fost ținută vie chiar și în perioada comunistă, atunci când interesele ideologice ale regimului totalitar considerau subiectul marginal. În memoria victimelor au fost ridicate mai multe monumente, dintre care cel mai impunător se găsește în curtea Templului Coral, unde se află și sediul FCER.
Cele opt decenii scurse nu au însemnat neapărat acumulare de cunoaștere. Matatias Carp a publicat în 1946 volumul 1 din Cartea neagră, despre pogromul de la București, și de atunci nu a fost publicată o carte mai bună pe această temă. Documentele relevante pentru reconstituirea temei au fost ferecate în arhive până în 1989 și încă o vreme după. Studierea lor era rezervată Securității și câtorva istorici angajați ai Institutului de Studii Istorice și Social-Politice, care au scris despre rebeliune și pogrom puțin, sub controlul cenzurii și respectând câteva jaloane ideologice care deformează grav adevărul. Bunăoară, lucrările Garda de Fier - Organizație teroristă de tip fascist, semnată de Mihai Fătu și Ion Spălățelu, publicată în 1971, și Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, de Aurică Simion, 1976, abia amintesc de violențele împotriva evreilor și tratează antisemitismul ca o „diversiune”, ca un „paravan al reacționarismului”, nu ca un element consubstanțial ideologiei legionare, cum era de fapt.
1989 nu a adus imediat deschiderea arhivelor. Spre exemplu, dosarul anchetei și proceselor principalilor responsabili pentru rebeliunea legionară și crimele comise atunci, o sursă esențială compusă din 76 de volume, a fost declasificat de Serviciul Român de Informații abia în 2002, când a intrat în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Alte dosare privind crimele din ianuarie 1941 au fost declasificate și mai târziu.
În vremea lui Ion Antonescu, peste 3.000 de persoane au fost condamnate pentru participarea la rebeliune, iar peste 300, pentru participarea, în timpul rebeliunii, la agresiuni împotriva evreilor. În perioada comunistă, mulți au fost condamnați din nou. Pe numele tuturor acestora au rămas în arhive dosare penale, dosare de penitenciar, dosare de urmărire informativă și, în cazul celor care au fost recrutați de Securitate, dosare de informatori. Vorbim de zeci și zeci de mii de pagini de documente, care nu au fost cercetate de nimeni extensiv, încă. Se adaugă dosarele instituțiilor care au acționat în timpul rebeliunii, aflate la Arhivele Naționale ale României, și cele ale unităților militare trimise de Antonescu să reprime Mișcarea legionară, aflate la Arhivele Militare de la Pitești.
Pe scurt, problemele de cunoaștere legate de rebeliune și pogrom au ținut de cenzură și ideologizare, înainte de 1989, iar după, de accesul dificil la arhive și volumul imens, descurajant de informații din arhive.
Se adaugă chestiuni mai subtile, legate de modelul narativ și concepte.
În istoriografie, cele două serii de evenimente care s-au produs în același timp, în intervalul 21-24 ianuarie 1941 – rebeliunea și pogromul – sunt tratate, de cele mai multe ori, separat, deși pot fi înțelese doar împreună. Despărțirea dintre cele două narațiuni a apărut încă din timpul lui Antonescu, în versiunea oficială privind rebeliunea din Pe marginea prăpastiei, cartea în două volume elaborată cu scop justificativ de specialiști din Secția a II-a a Marelui Stat Major și din Serviciul Special de Informații. Pe marginea prăpastiei distorsionează natura violenței legionare, care ar fi fost îndreptată în egală măsură împotriva evreilor și creștinilor și ar fi fost motivată de „răzbunarea politică, răzbunarea personală și poftă de jaf.” Lucrarea a fost publicată în două ediții, în vara și toamna anului 1941, în plină ofensivă antisemită a regimului Antonescu și se înțelege că dimensiunea antisemită, exterminatorie a violenței legionare a fost trecută sub tăcere. Când a venit vorba de victime, accentul a căzut pe cei uciși și torturați dintre creștini, lucrarea interpretând rebeliunea ca un război fratricid. În perioada comunistă, au fost evidențiate victimele dintre activiștii comuniști. În zilele rebeliunii a fost ucis militantul Constantin David, fapt anchetat cu minuțiozitate după război (s-au păstrat și fotografii de la o reconstituire a crimei) și scos în evidență în cărțile despre Mișcarea legionară publicate în perioada comunistă.
Or, așa cum se știe astăzi foarte bine, în paralel cu escaladarea confruntării dintre Antonescu și legionari, s-a produs un asalt legionar asupra cartierelor evreiești din București și din alte orașe ale țării, soldat cu numeroase victime. După război, aceste victime au făcut obiectul unor narațiuni istoriografice și comemorative separate de povestea rebeliunii. Separația s-a păstrat și după 1989, în lucrările istoricilor naționaliști sau revizioniști.
Conceptele folosite, „rebeliune” și „pogrom”, nu sunt nici el foarte potrivite. Nu este clar, dincolo de orice dubiu, dacă rebeliunea a fost planificată ca o lovitură de stat, așa cum au stabilit rechizitoriul și actul de acuzare din procesul lotului principal de legionari, în frunte cu Horia Sima, acuzați pentru rebeliune, organizat de regimul Antonescu. Procurorii militari au afirmat că „n-a fost vorba de o mișcare spontană legionară, ci de o acțiune pregătită și comandată în vederea răsturnării regimului legal din țară prin masări de grupuri legionare înarmate în Capitală și în diferitele orașe ale țării.”
Istoricii comuniști au continuat să afirme că violențele din ianuarie 1941 au fost rezultatul unei tentative de lovitură de stat, pusă la cale de Sima. În filmul „Revanșa”, regizat de Sergiu Nicolaescu, planul loviturii de stat, scris pe hârtie, este descoperit într-un seif de un agent la Siguranței și adus la cunoștința lui Antonescu. În realitate, un astfel de plan bine pus la punct și încă transcris pe hârtie nu a existat. Dovezile invocate de istorici pentru a demonstra premeditarea și organizarea loviturii de stat sunt, până astăzi, circumstanțiale.
Mai corect ar fi, pe baza documentelor pe care le avem până acum, să vorbim despre o escaladare a luptei pentru putere între Ion Antonescu și legionari. Relațiile dintre partenerii la guvernare s-au deteriorat tot mai tare în cele peste trei luni de coabitare, iar confruntarea era inevitabilă. Ambele părți își doreau să exercite singure puterea și căutau modalități de a obține controlul total cu minim de pierderi în fața opiniei publice din România și a Germaniei hitleriste.
Diferențele de vederi în privința tacticii de abordat în problema evreiască au alimentat, de asemenea, conflictul dintre cele două părți. Antonescu împărtășea cu legionarii ideea că România avea o „problemă evreiască” care trebuia rezolvată rapid și radical și că legile și politicile disuasive încercate timp de un secol se dovediseră ineficiente în a provoca dezangajarea socio-economică a evreilor și emigrarea lor. Dincolo de datele fundamentale ale consensului antisemit, existau diferențe de tactică. Față de politica de asalt, revoluționară, bazată pe violență fizică, dezlănțuită, extra-statală a legionarilor, Antonescu propune un gradualism tacit și practic, organizat, coordonat de stat și instituții, mai puțin vizibil, dar mai eficient. Antonescu va avea ocazia să aplice tactica sa din a doua parte a anului 1941, iar rezultantul au fost în jur de 300.000 de evrei uciși ca urmare a participării României în Holocaust.
Nici termenul „pogrom” nu acoperă întregul spectru al violențelor comise în zilele rebeliunii împotriva evreilor. Acestea au început ca un pogrom, prin devastarea cartierelor evreiești de către militanți ai Mișcării legionare, dar s-a terminat cu un masacru în care victimele au fost împușcate sistematic în cap, pe la spate, de membri a Mișcării legionare (mai precis, din Corpul Muncitoresc Legionar). Iar în masacrul de la Jilava au fost ucise două treimi din totalul victimelor evreiești ale pogromului.
În 2016, combinând studierea documentelor de arhivă, istoria orală și cercetarea de teren, am identificat locul în care s-a produs masacrul de la Jilava, iar în 2018 locul a fost marcat într-o ceremonie publică.
În 2020, în apropierea locului masacrului, un utilizator de detector de metale, Claudiu Pacearcă, a descoperit o lupă de bijutier. Am semnalat autorului descoperirii că în masacrul de la Jilava a fost ucis și bijutierul Wily Neiderman, un tânăr bucureștean de 20 de ani înmormântat la Cimitirul Giurgiului, și că există o mare probabilitate ca lupa să-i fi aparținut. Lupa a fost depusă la Primăria Jilava cu recomandarea de a fi donată Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman”, ceea ce s-a întâmplat în decembrie 2020. Urmează ca lupa să fie expusă într-un spațiu muzeal.
Foto main: Fototeca ANR
