Elena* are 21 de ani și până la vârsta de 15, mergea cu părinții ei la marșurile anti-avort, era homofobă și credea în tot ce-i spunea Biserica să creadă. Pandemia, prietenii făcuți la liceu și o călătorie personală au făcut-o să-și schimbe părerea. Aceasta este povestea ei.
Eu am fost crescută într-un sat din apropierea unui oraș mare, puțin spus un pic conservatoare. Tatăl meu e preot și mama e și ea religioasă. Eu glumeam că mama e mai preot ca tata. Toată viața am crescut conservatoare dusă la biserică și cu valori de dreapta, care veneau la pachet cu homofobie.
Mie mi-e foarte rușine să vorbesc despre perioada aia. Când a fost cu referendumul [n.r. referendumul din 2018 prin care s-a încercat (fără succes) redefinirea familiei în Constituție] eram în gimnaziu. La noi la școală se făceau constant discuții pe tema asta. Aveam colegi care erau împotrivă și colegi pro referendum. Eu eram foarte pro. De când eram mică mergeam la marșul anti-avort cu ai mei. Aveam prieteni din zona de dreapta creștină, ieșeam și la cafele și la o pizzerie din oraș în care sunt peste tot icoane. Mergeam acolo și eram parte a unei comunități în care eu aveam impresia că fac ceva bine pentru viață.
Aveam și prieteni care nu erau neapărat aliați ai comunității [n.r. LGBTQIA+] dar îmi spuneau: Lasă-i să trăiască. Care e problema ta? Și nu ascultam. Aveam ochelari de cal, educați de Biserică, părinți și comunitate în idea de anti progresism și în capul meu era bine, pentru că sunt educați.
În a XI-a sau a X-a, la orele suplimentare de educație sexuală a venit această asociație catolică să facă propagandă anti-avort. Această doamnă ne povestea cum ajunsese ea să fie cu soțul ei, care a fost primul și ultimul ei partener. Ea avea 20 de ani, el avea 40. Mi-am zis: „Ce minunată poveste de dragoste au avut și că ce minunat e să te păstrezi.” Încă visam să am povestea asta de dragoste, în care primul să fie și ultimul, cum am fost învățată. Când am ieșit de acolo, o prietenă mi-a spus: „Dar dacă Dumnezeu nu vrea să mă căsătoresc cu primul meu iubit?”. Și, pentru că l-a pus și pe Dumnezeu în întrebare, eu am fost: „Hmm, într-adevăr, dacă Dumnezeu nu vrea?”.
În liceu făceam naveta și, ulterior, m-am mutat de tot la oraș. Schimbarea mea de opinii a avut legătură și cu asta, clar, pentru că am schimbat mediul și am dat de oameni mult mai deschiși. Din nevoia de a mă integra a trebuit să stau cu oamenii diferiți. Nu mai puteam să fiu chiar atât de vocală pe subiecte de drepturile minorităților sexuale, și țin să cred că începuse să mi se deschidă un pic de awareness că nu pot să spun absolut orice chestie oribilă îmi trece prin cap.
A fost o tranziție dubioasă, pentru că eram și în pandemie și am avut mai mult timp să mă informez și să caut alte păreri. A fost mai mult de o curiozitate, la care se adăuga și faptul că eram în adolescență și eram clar deja anti tot ce spunea familia.
Cred că la fel ca pentru jumătate din adolescenții români punctul de pornire a fost Faiăr [n.r. Silviu Faiăr, streamer care comentează politici și evenimente cu o perspectivă progresistă]. L-am găsit și eram wow!. Apoi am ajuns și la Scena9, DOR sau alte publicații unde citeam despre subiectele astea dintr-o perspectivă străină mie.
Am avut foarte multe momente în care mă uitam la filme recomandate de prieteni, colegi de liceu din zona asta mai liberală. Am văzut niște filme LGBT, la care mă surprindea că nu simt dispreț. Mă simțeam ca și cum m-aș uita la un film de dragoste hetero.
Cred că cel mai tare a contat că am avut o prietenă care în liceu era împreună cu o altă fată. În momentul în care am stat să le văd pe amândouă și, nu știu, le-am văzut drăguțe și le-am văzut in love… Cred că ăla a fost momentul cel mai puternic în care mi-am zis: Ok, Elena, dă-ți două palme, calmează-te și revino-ți. Cu ce e greșit că fetele astea sunt împreună? A fost momentul în care am dat nas în nas cu experiențe de viață care erau la fel de reale ca și ale mele.
Tot procesul ăsta a fost o explorare, pentru că mă uitam la multe chestii pe care le-am învățat acasă și la Biserică, pe care le-am crezut bune, și aveam curajul să mă întreb dacă chiar sunt așa.
Fără să vreau, căutând informații despre comunitate, informații despre biserică și așa mai departe am dat nas în nas și de drepturile pentru locuință, drepturile persoanelor vulnerabile. Fără să-mi dau seama, eram și foarte rasistă. Nu eram rasistă cu persoane de culoare, eram rasistă cu romii de acasă. A ajutat și faptul că mi-am dat seama că sunt feministă. De acolo au pornit lucrurile, că dacă eu sunt feministă pentru mine, de ce nu aș susține drepturile absolut tuturor?
S-a simțit eliberator că în sfârșit puteam să-mi creez eu opiniile mele. Mi se părea că știu și partea creștină, de dreapta, știu și partea progresistă și acum e momentul în care să-mi creez opinia din ambele părți.
Dar explorarea asta a venit la pachet cu foarte multă rușine și vină. Te simți închistat în momentul în care ești acolo. Când ești încă copil și ai fost crescut în valoriile acelea, ești o victimă colaterală a mediului. E ca și un fel de rușine față de ai mei, pentru că m-au crescut și că nu pot să le reproșez ceva, dar era mai multă vină față de ce am ajuns să cred prin ei. Și era o rușine față de mine, de cum am putut să cred chestiile astea despre avort, despre rolul femeii, despre minorități sexuale, și cum nu m-am putut gândi mai repede la ce înseamnă ele de fapt.
E greu, că nu vrei s-o recunoști că ai fost ipocrită, că ai greșit, că tu vrei să fii etică și în continuare să crezi că tu făceai lucrurile alea – să mergi la marșul anti-avort, să vorbești împotriva minorităților sexuale –, pentru binele umanității. Ți s-a băgat în cap că e imoral să omori un fetus, că e imoral ca oamenii din Africa să nu audă de Cuvântul lui Hristos. E greu să recunoști că tot ce ai crezut până atunci era greșit și tot ce te-au învățat ai tăi e greșit.
Cred că pe mine m-a ajutat foarte mult ceva ce mi-a spus psiholoaga mea: că trebuie să fac pace cu toate versiunile pe care le-am avut în viața asta, pentru că mai am mult mai multe până la 80 de ani. Nu poți să știi totul de la început și depinde foarte mult de contextul în care te-a plasat o loterie. Cred că încerc să fac în continuare pace cu Elena de la 14 ani, care urla antiavort – că eu credeam că fac bine. În continuare doare să-ți dai seama că tu de fapt făceai rău. Dar e un mod în care, ca să trăiești cu tine, trebuie să faci pace.
Odată ce mi-am schimbat părerile am pierdut și prietenii pe care îi aveam din zona religioasă. Aici a contribuit și pandemia, pentru că ne-am îndepărtat oricum și nu a trebuit eu să dau un motiv explicit: Hei, bună, mi-am schimbat părerile. Nu prea mai putem să interacționăm, că ne-am certa într-una. Cred că cel mai dor mi-a fost sentimentul de comunitate, pentru că eu aparțineam de o parohie, cântam la biserică, în cor. Mă știa cam toată lumea, era genul de comunitate în care stăteai la povești după liturghie, împărtășeai experiențe, oamenii îți dădeau cărți, îți spuneau cum să te mai rogi.
A fost un moment în clasa a XI-a când mi-am dat seama că nu mă mai simt confortabil acolo și a fost ca și cum s-ar fi rupt o parte din mine. O durere din aia pe care o simți fizic. Dar acum, dacă stau să mă gândesc la toată comunitatea și ce simțeam acolo – era real, dar era și construit. Nimeni de acolo nu era cum e de fapt. Sunt tot felul de raporturi de putere și de dinamici pe care tu, când ești acolo, realizezi și nu realizezi că poate nu sunt neapărat în regulă. Dar când iei un pic de distanță, ești wow, era manipulare.
Apoi am simțit că trebuie să mă îndepărtez pentru că aș fi un pic falsă să continui să stau acolo și să pretind că mă încă mă aliniez pe aceleași idei, când, de fapt, capul meu e total altundeva. N-ar fi fost nici etic, nici corect pentru oamenii cu care eu acum am o comunitate, oamenii care mi-s dragi și toți suntem pe aceeași idee, aproximativ. Așa că, din păcate sau nu, refuz să mă mai înconjor de oameni cum eram eu acum șapte ani. Pentru că nu pot să duc mental.
Cu părinții mei am am vorbit mai multe, că își dăduseră și ei seama că ceva nu mai este la fel cu mine. A fost un an, cred, de certuri în care am discutat despre asta. A fost cu multă frustrare, cu multă vină, pentru că, practic, le spuneam lor că nu m-au crescut ca lumea și nu m-au crescut în spiritul a ce e corect și adevărat. Era cu vină și de partea mea și de partea lor. Am realizat la finalul zilei că discuțiile astea nu prea au sens, că trebuie să îți alegi bătăliile. Și dacă omul cu care vorbești nu e deschis la schimbare, vorbești degeaba.
Acum ne acceptăm. Ei cam știu ce idei am eu, iar ei, în continuare sunt foarte credincioși, foarte homofobi. Dar e cumva dubios pentru că sunt mult mai deschiși. Adică se pot uita la un film care prezintă o relație homosexuală și asta e ok – dar să le acorde drepturi nu.
La început, când am încetat să mai cred în Biserică, eram foarte militantă pe toate părțile, eram foarte anti-biserică. Cumva, ușor-ușor, trecând prin toate astea, s-au mai cizelat. Acum pot foarte liniștită să mă duc la biserică cu mama și să stau. Toată adolescența, văzând adulți sau tineri mergând cu ai lor la biserică doar de sărbători, nu înțelegeam cum pot să facă chestia asta liniștiți, fără să creadă până la capăt, să practice credința așa cum înțelegeam eu că trebuie.
*Elena a preferat să-și spună povestea anonim.
Mărturia Elenei a fost consemnată ca parte din procesul de documentare pentru Cândva gândeam altfel, un articol despre oamenii care și-au schimbat radical părerea, publicat în numărul 6 al revistei pe hârtie Scena9. O găsiți aici.
Fotografia a fost realizată de Andrei Pungovschi în 2018 și a fost publicată inițial în materialul Sâmbăta albă, un reportaj despre la „Marșul Normalității” , PRIDE 2018 și mitingul PSD-ALDE.
