Cineastul brazilian Karim Aïnouz traversează țări și mări pentru a dibui locul în care s-a născut tatăl său. Dar pleacă înapoi așa cum a și venit: ca un turist.
Alegerea lui Aïnouz de a nu-și include tatăl încă în viață, și stabilit între timp la Paris, în căutarea sa spirituală e interesantă: de parcă până și în acest cătun izolat din Kabylia algeriană – locul de baștină al tatălui – el tot pe urmele mamei se află. Acest spectru masculin care bântuie peste peisajele călătoriei e un prilej numai bun pentru a reînnoda dialogul cu mama, pentru a completa cu bucățile lipsă din puzzle-ul ei biografic. Povestea începe de mult, cu o femeie din Brazilia și un bărbat din Algeria care se întâlnesc la Washington, se iubesc din prima și apoi, la scurtă vreme, se pierd din vedere pentru totdeauna. Karim, rodul uniunii, va trăi alături de mamă, în Brazilia; tatăl se va întoarce într-o Algerie proaspăt independentă. Parcă nici nu-i de mirare că lui Aïnouz i-a ieșit atât de bine cel mai recent film de ficțiune, A vida invisível de Euridíce Gusmão, despre două surori înstrăinate, care trăiesc într-un contratimp permanent, din moment ce propria lui viață pare să stea sub semnul unei melodrame născute din mari necazuri de timing.
Impulsul lui Aïnouz de a pleca tocmai acum – în 2019 – în acest periplu e ceva mai mult decât o coincidență și ceva mai puțin decât o aliniere de planete: să-i zicem fler. Așa se face că Marinheiro das montanhas nu-și poate depăși condiția de travelogue asezonat cu imagini de arhivă (deopotrivă publică și personală), adoptând formula deja încetățenită a documentarului intim, la persoana I – Aïnouz își trădează prezența prin stângăcia manipulării camerei și prin voce –, care speră să stoarcă și ceva materie universală pentru a justifica efortul. Rezultatul nu e convingător: îi lipsește forma care să-l distingă, sau întâlnirea care să-l magnetizeze. Unui cineast precum Abbas Kiarostami, care filma – e drept că în ficțiune – lucruri similare (orășeanul străin care penetrează în inima munților), îi reușeau de minune ambele. Atenția lui pentru evoluția sensibilă a peisajului de-a lungul unei singure zile, coroborată cu tensiunea și intensitatea sub care construia raporturile dintre oameni, rămân și astăzi neegalate. Dar nu-i invoc numele aici doar din provocare: căci acest sat vizitat de Aïnouz, unde sfârșește prin a-i cunoaște pe localnici, aduce cu locurile magice filmate de Kiarostami în trilogia Koker. La un moment dat, brazilianul filmează o bătrână care privește spre un sat vecin, întins pe costișa montană de vizavi: imagine frumoasă, care acționează ca un brusc arest al timpului, însă obligată să se piardă printre atâtea altele.
Marinheiro das montanhas pare un film ce desconsideră însuși materialul din care e făcut: trece prea repede de la una la alta, amestecând cu nonșalanță banalități (filmări cu baia hotelului), imagini marcante (chipul pătrunzător al unei copile din sat) și imagini de marcă (o fântână arteziană din Alger). Filmului nu i-ar fi stricat o mai bună triere a înregistrărilor: în lipsa ei, aduce cu o recoltă de momente în vrac, incapabilă să alunge impresia că aparține unei camere video de turist înfocat. Multe dintre lucrurile incluse aici de Aïnouz, deși pitorești, distrag de la traseu: acest portret al Algeriei contemporane căruia, înțelegem, ar trebui să îi servească s-ar fi putut lipsi la fel de bine de ele. Acest parcurs inițiatic ajunge astfel să treacă mult prea des în planul doi, în detrimentul unei priviri de city break, atât de recognoscibilă pentru că vrea să înregistreze totul, nediferențiat, fapt care o împiedică să acorde timp suficient vreunui subiect. E de ajuns să înlăturăm vocea meditativă a cineastului și să o înlocuim cu un comentariu ceva mai heirupist pentru ca filmul să își găsească loc fără mari probleme în grila unui post TV de specialitate.
E vorba că această voce din off ar fi putut salva situația, dar de fapt o înrăutățește. Ea povestește prea mult și ne incită prea puțin. De multe ori, dublează informația vizuală, într-un joc al autosabotării filmului de către film. În final, Marinheiro das montanhas apare ca un obiect audiovizual prea puțin interesat să privească cu-adevărat lucrurile. Paradoxul privirii turistice e că transformă totul în spectacol, în aceeași măsură în care și aplatizează: e de ajuns să vedem cum toți oamenii filmați scurt de Aïnouz, de la tinerii care-și fac veacul în portul din Alger și până la bătrânii care umblă pe ulițele satului din Kabylia, devin logo-uri naționale, sinonime ale unui exotism aflat la îndemâna oricui. Această smulgere din anonimat are un preț, și nu pot ierta filmul pentru că ne obligă să-l plătim, în calitatea noastră de spectatori-turiști-voaieuri fără voia noastră: căci cinemaul trebuie să poată mai mult, astăzi, decât să ne fluture prin fața ochilor flash-uri seducătoare din țările Sudului global, acolo unde totul e mult mai fotogenic și mereu gata să se dezvăluie unui Occident nesătul de poverty porn. Cum deosebim imaginea unui cineast de imaginea unui turist? A doua face cât o mie de cuvinte, mereu îndrugate de discursuri experte, în timp ce prima e în stare să-și poarte singură de grijă, vorbind în nume propriu. Marinheiro das montanhas e produsul cultural tipic care face comerț cu imaginea altora; vocea regizorului e aici pentru a astupa vocea celor pe care îi filmează. Sub scoarța lăudabilă a filmului descoperim un raport violent între cel care ține camera în mână și cel care se vede jefuit de propria imagine, raport vechi din noaptea timpului, pe care creatorii de azi și de mâine sunt datori să îl arunce în aer.
Filmul este disponibil pe MUBI.
