Se împlinesc astăzi 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda, prilej cu care am invitat trei scriitori români contemporani să răspundă la întrebarea: „Cât de mare a fost de fapt Marin Preda?”

Simona Sora, scriitoare: Mica provizie de erori

Senzația mea e că întrebarea pe care ne-o puneți, de ziua lui Marin Preda, ascunde cel puțin trei capcane:

Prețăluirea după criteriile altei epoci. Cînd vorbești azi despre un „mare scriitor“ – deși eticheta e eficientă practic și lasă subînțelese o mulțime de lucruri pe care în urmă cu vreo 10 ani le consideram de la sine înțelese – ești privit cu neîncredere. Nu e cool, miroase a belle époque, când nu de-a dreptul a tămâiere. M-am trezit o dată, într-o intervenție publică, într-o asemenea situație: eram alături de un mare scriitor și voiam să-i spun că este (deși știa) mare și n-am mai ajuns să explic uncool-ul, căci audiența s-a străpezit, alături de scriitorul mare care știa mai bine ca mine că în situații publice e mai sigur să fii cool decît exact.

A fost, trecutul încheiat, înseamnă judecarea implicită a operei lui Preda ca terminată, caducă, fumată: ca formă narativă, dar și prin conținuturile pe care Preda însuși le socotea (în convorbirile cu Florin Mugur) primordiale și creatoare de formă.  

Iar de fapt-ul e adevărata obrăznicie: ironia, zâmbetul superior, tărăgănarea. Chiar vorbim despre un M(mmm)are Scriitor, sau DE FAPT despre unul artificial gonflat în perioada comunismului, cînd, da, îl citeam cu toții (cei care, cu pile, ne puteam procura cărțile lui), dar ce era să citim? Sau să urmărim la TV?

N-o să fiu acum, așa cum vă așteptați, radicală și intratabilă, și să vă răspund: da, avem de-a face exact un mare scriitor care de fapt a fost foarte mare (deși asta cred: Preda a fost mare, în majoritatea cărților lui, chiar și în cele discutate cu criterii străine literaturii, la care el a răspuns precum Goethe: „eh, știu destulă filozofie“). Aș spune doar că o lectură cinstită a lui Preda – de la Întâlnirea din pământuri la Cel mai iubit dintre pământeni (cu escale obligatorii în Moromeții 1 și 2, Viața ca o pradă și Intrusul) – e imperios necesară de fapt. O lectură cinstită o poate face însă numai cineva care știe deja ce e literatura, cineva care s-a dat cu capul de toate poncifele și lucrurile de-a gata pe care limba comună ți le pune insidios la dispoziție, și a ieșit la un liman, chiar dacă acel liman e tăcerea. Și care, la limită, poate înțelege o frază precum cea a lui Raicu scrisă parcă anume pentru posteritatea lui Preda: „Progresul marcat  cu orgoliu de o epocă literară – și de fiecare epocă a lecturii literare – nu este adesea decît suma împietrită a prejudecăților acelei epoci, mica provizie de erori (s.m., SS) în care staționează, nevrînd să vadă altceva, mîndră că ea le-a descoperit...“. 

Ionuț Chiva, scriitor: Preda chad, Preda ratat

Într-un episod de admirație care pare genuină, Petru Dumitriu, cinicul romancier mort la Metz, pe aici, pe lîngă mine, spunea despre Preda că în volumul de debut e suprachad, cu povestirile alea americane, comportamentiste, straight – un țăran se duce să își omoare calul: punct. Spre deosebire de romanele care au urmat, cele care l-au consacrat pe Preda, care ar fi cam vorbărie, cam cu burți.
Are dreptate Petru Dumitriu, a deraiat Preda de la vocația lui? Dacă da, cum?

Într-adevăr, după decenii de proză de introspecție cam impotentă, de infinită, exasperantă sondare a complexelor noastre stări sufletești, trebuie să fi părut o gură de aer proaspăt apariția acestor prozatori, Preda, Eugen Barbu, energici, americana, epici (e un deliciu secret să mi-l imaginez pe oricare dintre ei parcurgînd unul dintre romanele lui Anton Holban).

Urmînd gîndul lui Petru Dumitriu, Preda s-a pierdut cumva cînd, în loc să devină un scriitor profi, cum debutase, a vrut să urmeze modelul găunos francez și să devină un intelectual public, actant în epoca sa, de unde ambiția de a scrie „marele roman al obsedantului deceniu” – care pentru noi, azi, e doar un alt deceniu, de unde un anume aer ușor datat al cărților sale mari; de care nu sunt însă atinse cărțile mai mici, mai quirky, ca preferata mea – „Intrusul”. Vreau să zic că dacă nu ești un nerd de la litere, azi ți se rupe pula de obsedantul deceniu în cărți cu țărani, ba cu cît mă gîndesc îmi dau seama că chiar și nerdul de la litere s-ar putea să își scuture pleata ușor uleioasă și punînd pause la documentarul despre Gramsci pe care îl urmărea să îți spună că, cu o voce vag dizidentă, Preda era de fapt un autor contrarevoluționar care nu merită.

Putem spune deci liniștit că ambiția lui Preda de a vorbi cu o voce gravă despre marile probleme ale epocii sale a fost un pariu prost oricum ai lua-o, gravitatea aia a lui firească servind mai bine cînd vorbește despre femei, de exemplu, momente în care aduce puțin cu, nu credeți?, Pavese din romanele sale mici, și alea tot americana la rîndul lor.

Altfel, cu toată bunăvoința, ce copil care își rupe capul pe Azteca poate fi genuin interesat de tribulațiile familiei Moromete în obsedantul deceniu care de fapt e doar un deceniu vechi?
Cam așa, cu tot respectul, este și întrebarea pe care mi-o puneți: „cît de mare a fost de fapt Preda?”.

De asta vă arde dumneavoastră în epoca noastră woke, antiableistă și nonierarhică, cînd citim literatura mai mult informativ, ca pe un reportaj, ca să ne educăm (delicios calc) despre viața de zi cu zi a unei persoane nonbinare din Albania versus a unei persoane nonbinare din Paraguay? Cmon, fiți și voi wholesome puțin. 
 

Florin Iaru, scriitor: Mică dare de seamă a unui gestionar

De curând, am primit un mesaj prin care mi se cerea să confirm o întâlnire pe care aș fi avut-o cu Marin Preda în 1972. Am fost nițel mirat, pentru că, la data respectivă, aveam optsprezece ani și nici cu gândul nu gândeam să-l văd pe „maestru”, darămite să-l cunosc îndeaproape. A trebuit să duc muncă de lămurire pentru ca persoana să se convingă că greșise adresantul. Nu, nu eram eu cel din poze. Într-un fel, m-am întristat, asta înseamnă că par mult mai bătrân. Pe de altă parte, poate că par, și eu, ceva mai celebru.

Dar, lăsând gluma la o parte, mărturia mea directă despre Marin Preda nu există. Însă am altele, indirecte. Trebuia să mă întâlnesc cu el la sfârșitul lunii mai, 1980, prin bunăvoința poetului și redactorului Florin Mugur. Aveam o carte de poezii și căutam cu disperare un editor dispus să treacă peste blestematele concursuri de debut, mai ales că era vorba de un tânăr geniu, adică eu. Iar Preda era cunoscut pentru poftele și toanele sale, cu care ocolea sistemul. Doar că vestea morții lui brutale a căzut ca un trăsnet și prima mea aventură cu Cartea românească s-a încheiat brusc. Imediat, mai ales în mediile scriitoricești și universitare, a apărut și s-a extins zvonul că Marin Preda fusese lichidat de Securitate, pentru curajul de a fi scris Delirul. Și mie mi s-a părut verosimilă această ipoteză. Eram tânăr și năbădăios, iar aburul otrăvitor al Securității plutea deasupra României zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Nu bănuiam atunci că aveam să fiu implicat (fără voia mea), mult mai târziu, în elucidarea misterului.

Dar s-o luăm de la început.

În 1983 mă angajam ca gestionar la editura Cartea românească și urma, probabil, să ies la pensie, treizeci de ani mai târziu, pe același post. Gestionarul gestionează, iar eu eram stăpânul depozitului de cărți. Așadar știu cu exactitate tirajul ediției de masă a Celui mai iubit dintre pământeni, destinația pachetelor de cărți, valoarea de piață și de întrebuințare a romanului. S-au tras 500.000 de exemplare. Iar primii clienți au fost Securitatea, Miliția, activul de partid și toți funcționarii, medicii, gestionarii la care redactorii și personalul editurii apelau în caz de nevoie. Din tirajul final, numai jumătate a ieșit pe piață, cealaltă jumătate fiind destinată, cu voie sau fără voie, circuitului intern și pieței negre. Cele trei volume banderolate aveau prețul de 55 de lei, dar nu se găseau. În schimb, la bișnițari, costau 300 de lei. Faceți și voi socoteala ce frumos profit. Nu vreau să par înger, din postura mea de gestionar am profitat. Eu nu le dădeam la suprapreț. Bișnițarii mei îmi plăteau volumele în cafea, țigări, brânză, carne, la prețul corect. Dar se poate spune că am ieșit în câștig, pentru că produsele de mai sus aveau și ele oarece supravaloare, tot pe piața neagră. Împreună cu Mircea Nedelciu și Dan Stanciu, am dat, pe ochi frumoși, multe volume pe sub mână. Sute, poate mii. O să mă întrebați cum ocheam ochii ăia frumoși. Simplu. Erau cititori. Îi cunoșteam de ani de zile, știam că doreau să citească, nu să le cadorisească. Veneau amici din provincie: „Dă și mie un Cel mai iubit…” Și dădeam. Însă am și greșit. Pe unii îi luam de  cititori serioși, dar… Cel mai bun exemplu e al unui ins care se lipise de librărie și cerea, la fix, numai titluri unul și unul. Când i-am dat volumele lui Preda, s-a luminat la față și, într-un acces de entuziasm, m-a invitat la el, la masă. Cică să-mi arate biblioteca. M-am dus, nu m-aș mai fi dus. Când am intrat în sufrageria cu un perete-bibliotecă, mi-a căzut fața. Toate volumele erau neatinse, cu banderola pe ele. „De ce?”, am întrebat. „Ăă… acum nu am timp. O să le citesc la pensie.”

Treizeci de ani mai târziu aveam să elucidez oarecum misterul morții lui Preda. Prezentam la televiziune o emisiune, Mistere și conspirații, iar într-una dintre ele subiectul a fost chiar ăsta. Am căutat referințe serioase, mă bazam și pe legendele din anii ’80. Ceea ce am aflat a fost și dezamăgitor, și întunecat. Cauza decesului a fost una „naturală”. Scriitorul s-a înecat în somn cu propria vomă. Nici gând de braț neîndurător al Securității. Cu toate astea, Securitatea fusese la fața locului cu cățel și cu purcel. Era mândră în șa și se instalase acolo demult. În acea seară nenorocită, la Mogoșoaia se sărbătorea un confrate scriitor. Erau vreo douăzeci de oameni la masă. Petreceau așa cum se petrecea pe vremuri. Preda a trecut pe acolo, apoi a venit la masă, a mai stat, s-a ridicat și a plecat să doarmă definitiv. Am rămas cu gura căscată când am aflat că, dintre cei 20 de petrecăreți, 19 dădeau Securității informații detaliate despre monșeru’. Toți. De ani de zile, sub semnătură. Ce a făcut, ce a zis, cu cine s-a încurcat, ce a cumpărat. Tot. Dintre ei, unul singur nu a marșat. Un fraier, un poet. Virgil Mazilescu. În rest, toți. Figuri emblematice (și mai puțin) ale lumii literare au turnat cu sârg și devotament.

Cam asta a fost tot. Cum spuneam la început, eu nu am ce povesti. Cât despre moștenirea lui Preda, ea e mai mică decât pare. Talentul lui uriaș de povestitor nu l-a servit cu credință decât în trei cărți: Întâlnirea din pământuri, Moromeții I (fără Țugurlan) și Viața ca o pradă.

Dar, zic eu, e mai mult decât suficient.

Foto main: Marin Preda, Arhiva MNLR