Câte inimi împarți în stânga și-n dreapta într-o zi? Inimioara roșie, animată, care tresaltă pe Facebook când „adori” ceva pare să fi existat printre noi de când lumea. Însă, așa cum arată cercetătoarea în istorie Marilyn Yalom, în cartea Inima îndrăgostită, recent publicată la editura Nemira, imaginea cu care ne-am obișnuit e o creație apărută în zorii epocii moderne. I-am pus autoarei câteva întrebări despre inimă, așa cum o știm azi, dacă tot se încheie luna iubirii.
Ca să afle unde s-a născut imaginea inimii simetrice, cu doi lobi, care amintește de curbele sânilor sau ale feselor, Yalom te poartă într-o călătorie prin istoria culturilor și civilizațiilor occidentale, de la dialogurile platonice, la odele de iubire ale lui Ovidiu, prin apariția religiilor monoteiste, în Evul Mediu și Renaștere. Și apoi, te întoarce cu dragoste în ziua de azi. Inima bi-lobată, explică cercetătoarea, este simbolul suprem al iubirii de mai bine de șapte sute de ani. A fost adaptată la locuri și epoci diferite. „Azi, sub forma unui emoji, e cel mai popular simbol al iubirii de pe tot cuprinsul lumii.”
Marilyn Yalom a scris despre tot ce e omenesc și, în mod special, interuman. Moartea, căsnicia și corpul sunt printre temele predilecte ale cercetătoarei în istorie. Dar firul roșu, care traversează bibliografia ei e iubirea. Unul dintre cele mai cunoscute titluri ale ei este Cum au inventat francezii iubirea (How the French Invented Love, 2012), iar după el, a venit Inima îndrăgostită. Yalom spune că folosirea inimii ca metaforă verbală (sau poate mai degrabă sinecdocă) pentru iubire e mult mai veche decât reprezentarea ei vizuală, așa cum o știm azi. „Când am scris Cum au inventat francezii iubirea, am început să înțelegă că imaginea a fost creată în contextul iubirii la curțile regale. Mi-a trebuit încă niște documentare și o a doua carte, ca să deslușesc istoria grafică a inimii îndrăgostite.”
În cea dintâi, Marilyn Yalom spune povestea complicată a „inventării iubirii” de către francezi. Totul a început la începutul secolului al XII-lea, cu trubadurii din sudul Franței, care vorbeau limba occitană, îmi scrie cercetătoarea. Aceștia s-au răspândit în spre nord, la curțile regionale, unde se vorbea și se scria franceza veche. „Iubirea la curte cerea bărbatului care iubește să-și dea cu legământ inima doamnei sale alese și să-i rămână credincios pe viață. Pentru prima dată în istoria occidentală, doamnei i se încredința puterea supremă în relațiile dintre sexe.”
Cercetătoarea spune că inima, ca simbol al iubirii, a văzut lumina zilei pe paginile iluminate ale manuscriselor medievale. În secolul al XIII-lea, inima în formă de con de brad a apărut în „Romanța perei”, iar în anii 1340, inima bi-lobată a apărut în „Romanța lui Alexandru”. Ambele manuscrise au fost scrise în franceză, însă inima con-de-brad și cea cu doi lobi, în forma ei seculară și religioasă, au fost create în Italia medievală, explică Yalom.
Astăzi, iubirea romantică pare să mai aibă puține de a face cu iubirea religioasă, deși au fost îndelung legate prin ceremonia sacră a căsătoriei. Însă merită să ne amintim, spune Marilyn Yalom, că religiile iudeo-creștine au susținut căsnicia ca pe o instituție mai degrabă socio-economică, „în care se produc copii și care contribuie la asigurarea stabilității societății. În Evul Mediu, religia catolică era circumspectă la adresa iubirii romantice și a încercat să o combată. Dar iubirea romantică a supraviețuit și chiar și-a croit loc printre ideile protestante despre cuplul căsătorit. Biserica Catolică s-a ținut cu dinții de condamnarea sa asupra sexului în afara căsătoriei și a opoziției față de homosexualitate, deși moravurile sexuale diferă considerabil de preceptele religioase.”
Astăzi, explică cercetătoarea, practicile noastre amoroase se schimbă rapid, odată cu tehnologia și redefinirea relațiilor de cuplu. „În primul rând, mulți oameni recurg la relații sexuale lipsite de atașament romantic. Oamenii se căsătoresc mai rapid, dacă se mai căsătoresc, iar mulți copii se nasc în afara căsniciei. Idealul acelei unice iubiri adevărate sau al căsniciei pe toată viața par mai greu de atins.”
Yalom însăși e căsătorită de zeci de ani cu psihiatrul și autorul american Irvin Yalom. O întreb care-s ingredientele unei astfel de căsnicii, care rezistă și chiar înflorește de-a lungul anilor – soții Yalom colaborează frecvent. Îmi scrie: „Cred că o căsnicie de durată se bazează pe înțelegerea că tu și partenerul sunteți o echipă, că vă iubiți și vă respectați reciproc și că fiecare vrea ce e mai bun pentru celălalt. Succesul lui (sau al ei) e și succesul tău. Uneori, asta înseamnă să faci compromisuri sau să te sacrifici, în interesul păstrării legăturii. Mai poate să însemne și să acorzi celeilalte persoane spațiu, ca să se dezvolte pe cont propriu. Eu și soțul meu tocmai ne vom sărbători a 65-a aniversare a căsătoriei și mă consider foarte, foarte norocoasă, ce-i drept.”
