Anunțăm cu surle și trâmbițe începutul unei frumoase prietenii cu Editura ART și colecția Musai, care adună unele dintre cele mai bune cărți apărute în ultimii ani în întreaga lume. În fiecare lună, îți aducem în librării și pe Scena9 câte un autor care s-ar putea să-ți tragă covorul de sub picioare. Sau cel puțin să-ți facă o cafea tare dimineața.

„Există cărți care trebuie citite pentru că-s importante. Există cărți care trebuie citite pentru că-s bune. Și există cărți care trebuie citite pentru că vorbește toată lumea despre ele - de la criticii literari la colegii de birou ieșiți la țigară. Cărțile alea care fac vâlvă. Cărțile care-s și bune, și importante, și care devin referințe în discuțiile de zi cu zi. Și pentru că, lăsând modestia la o parte, ne pricepem destul de bine la cărți, de acum încolo vă aducem tot ce este hype și bun  în literatură în colecția cărți musai.” -- Editura ART

Începem cu scriitoarea argentiniană Mariana Enriquez, a cărei scriitură precisă și răscolitoare ca o lamă uitată într-un buzunar te ține treaz noaptea și-ți strecoară sub pernă niște povești hipnotice topite într-un realism magic pe dos: ce iese la suprafață nu e niciodată ceea ce vrei.

Îți dăm de citit o proză din cartea Ce-am pierdut în foc, bine îmbibată de căldura și halucinația Buenos Aires-ului, despre un cuplu nefericit, mutarea într-o casă nouă și un pitic-pisică. With a little horror twist. În traducerea excelentă a scriitorului Marin Mălaicu-Hondrari (pe care-l puteți cunoaște joi, 3 august, de la ora 19.00, la Cărturești Verona).

---

 

Curtea interioară a vecinului

Paula și-a privit mâinile înroșite și pline de urme de la nenumăratele cutii cu cărți pe care le împinsese, în timp ce Miguel plătea și se despărțea de oamenii de la firma de mutări. Era flămândă, obosită, dar casa îi plăcea la nebunie. Fuseseră foarte norocoși. Chiria nu era mare și aveau trei camere; una dintre ele aveau să fie biroul, o alta dormitorul, iar a treia probabil că avea să fie camera de zi. În patio, chiriașul dinainte lăsase câteva plante foarte frumoase, un cactus deja mare și niște zorele sănătoase și înalte, de un straniu verde întunecat. Partea cea mai bună era că aveau și o terasă, cu un grătar și destul spațiu încât să montezi un quincho acoperit, dacă stăpâna casei avea să le dea voie, și Paula era convinsă că, în limita bunului-simț, avea să-i lase să facă toate modificările care le-ar trece prin cap. Pe de-o parte, i s-a părut a fi o femeie extrem de politicoasă și de înțelegătoare („În contract apare că nu aveți voie cu animale de companie, dar nu vă bateți capul, mie-mi plac animalele“), iar pe de alta părea dornică să închirieze cât mai repede; îi luase în chirie deși prezentaseră o singură garanție, cea a părinților lui Miguel, în timp ce majoritatea proprietarilor cereau două garanții, și doar cu un singur salariu, tot al lui Miguel, pentru că Paula era momentan fără serviciu. Probabil că avea nevoie urgentă de bani sau prefera să fie cineva care să aibă grijă de casă înainte de a se deteriora.

Atitudinea ei îl pusese pe gânduri pe Miguel și, înainte de a semna contractul, ceruse să mai vadă încă o dată casa. Nu găsise nimic îngrijorător: baia funcționa perfect, trebuia doar să schimbe perdeaua de la duș pentru că era mucegăită; casa era luminoasă, bine izolată fonic, chiar dacă dădea spre stradă, iar cartierul acela cu case joase părea cu adevărat liniștit și în același timp plin de viață, cu mulți oameni intrând și ieșind din magazine, ba chiar și cu un bar drăguț la colțul străzii. Recunoscuse că fusese ușor paranoic. Paula, în schimb, avusese încredere din prima în casă și în stăpâna ei. Știa deja cum va aranja biroul și cărțile și abia aștepta să cumpere un fotoliu pentru a-l pune în patio, acolo unde avea să învețe, înconjurată de hârtiile ei și bând cafea. Avea de gând să-și încheie studiile universitare, să-și ia într-un singur an toate cele trei examene care-i mai lipseau ca să absolve, după care să se întoarcă la muncă. Pentru prima dată își făcea planuri clare, pentru fiecare lună care avea să vină, iar casa i se părea ideală pentru ce voia ea.

Au scos lucrurile din cutii și au înălțat turnuri de cărți până când dezordinea aceea li s-a părut atât de insuportabilă, încât s-au oprit și au comandat o pizza. Au mâncat-o în patio, ascultând radioul. Miguel nu suporta primele zile într-o casă nouă, când încă nu aveau cablu, nici internet și-l apuca groaza numai la gândul că în săptămânile următoare trebuia să sune peste tot până când se vor rezolva toate. Dar acum era mult prea obosit ca să-și mai facă probleme. După ce a fumat o țigară, s-a întins pe patul fără așternut și a adormit. Paula a mai rezistat o vreme și a luat cu ea radioul pe terasă ca să asculte muzică sub cerul înstelat. Vedea în apropiere casele de pe stradă; unele dintre ele, credea ea, case precum asta a ei – așa o simțea, a ei – aveau să fie cumpărate numai pentru a fi apoi demolate, iar în locul lor se vor înălța zgârie-nori; cartierul încă nu era la modă, dar era doar o chestiune de timp. Era aproape de centru, avea metrou în apropiere și lumea îl considera un loc liniștit. Trebuia să se bucure din plin de el, atâta timp cât orașului încă nu-i păsa de el.

Terasa era înconjurată de un perete jos, dar avea și un gard de sârmă destul de înalt – precis că stăpâna casei ținuse acolo un câine, nu degeaba zisese că-i plac animalele, și înălțase gardul ca să nu fugă. Într-un singur colț sârma căzuse. Pe acolo se putea vedea puțin la vecini în patio, patru, cinci dale roșii. A coborât și a căutat o pătură subțire pentru a se înveli în pat: noaptea se făcuse răcoroasă.

* * *

Loviturile care au trezit-o erau atât de puternice, încât nu i-a venit să creadă; probabil că avusese un coșmar. Făceau să răsune toată casa. După cum sunau, părea că niște mâini enorme lovesc în ușă, mâini de bestie, pumni de uriaș. Paula s-a ridicat în capul oaselor și a simțit că obrajii îi iau foc și că ceafa îi era fleașcă de transpirație. În întuneric, loviturile răpăiau ca și cum ceva ar fi fost pe punctul de a pătrunde în casă, pe punctul de a sparge ușa. A aprins lumina. Miguel dormea! Incredibil: trebuie să fi fost bolnav sau leșinat. L-a scuturat cu putere; dar loviturile nu se mai auzeau deja.

— Ce e?

— N-ai auzit?

— Ce e, Pau? De ce plângi, ce ai?

— Nu-mi vine să cred că nu te-ai trezit. N-ai auzit loviturile în ușă? Dădeau cu picioarele în ea!

— Ușa de la intrare? Mă duc să văd.

— Nu!

Paula țipase. Un țipăt răgușit, un urlet de animal speriat. Miguel s-a uitat la ea în timp ce-și trăgea pantalonii și i-a zis:

— Hai să nu începem.

Paula a strâns din dinți atât de tare, încât și-a mușcat limba și a izbucnit în plâns. El o privea din nou în felul ăla și știa ce-avea să urmeze. Mai întâi se îngrijora iar apoi devenea mult prea înțelegător, încerca să o liniștească; peste puțin timp, Miguel urma să facă ceea ce ea ura cel mai tare: avea să o creadă nebună. Și dacă cel care încearcă să intre e un hoț înarmat, iar el e atât de tâmpit încât vrea să deschidă ușa pentru că nu mă crede, atunci să-l omoare, mai bine așa, mi-a ajuns, am să mă bucur singură de casa asta. Dar Paula a sărit din pat, a fugit după Miguel și l-a rugat să nu deschidă. A văzut ceva în ochii ei: a crezut-o.

— Hai să ne uităm de pe terasă, putem vedea de acolo în stradă.

— Toată terasa e împrejmuită cu gard de sârmă.

— Am văzut, dar e făcut de mântuială, e simplu de dat jos.

Miguel a desprins sârma fără niciun efort, practic nu era fixată. S-a uitat fără teamă. Pe trotuar nu se vedea nimeni. Lumina de pe stradă bătea pe ușa casei și nu lăsa loc de îndoială. Întreaga zonă era destul de bine luminată. Peste drum erau parcate două mașini, prin geamurile lor se vedea că erau goale. Numai dacă nu cumva se ascundea cineva pe bancheta din spate, dar... de ce ar fi vrut cineva să-i urmărească?

— Hai înapoi în pat, a zis Miguel.

Paula l-a urmat plângând, încă supărată, dar și destul de ușurată. Chiar se bucura în sinea ei că avusese un coșmar atât de real, dacă o fi fost coșmar. Miguel s-a culcat la loc fără să spună nimic: nu avea chef de discuții, și ea i-a mulțumit în gând.

Dimineață, loviturile păreau să se fi auzit într-o altă viață și Paula a trebuit să accepte că răsunaseră doar în coșmarul ei. Era bine că Miguel plecase deja la serviciu atunci când ea s-a trezit, așa nu trebuia să-l înfrunte și nici să vorbească despre cele întâmplate. Nu trebuia să-i suporte fața supărată. Era atât de nedrept. Pentru că fusese deprimată, ca atâția oameni, pentru că lua medicamente – în doze foarte mici –, Miguel credea că e bolnavă. A fost destul de surprinsă când și-a dat seama că Miguel era atât de plin de prejudecăți, dar în ultimul an ajunsese să-și dea seama cum stăteau lucrurile cu el; la începutul depresiei insista să se dea jos din pat, îi cerea să iasă la alergat, să meargă la gimnastică, să deschidă ferestrele, să-și viziteze prietenele. Când Paula s-a hotărât să meargă la un psihiatru, Miguel a făcut o criză de nervi și i-a zis să nu cumva s-o mai prindă că merge la vreunul dintre șarlatanii ăia, mai bine să vorbească cu el; sau nu mai avea încredere în el? Mai mult, îi spusese că poate ar trebui să facă un copil, i-a vorbit despre ceasul biologic și alte tâmpenii pe care atunci nici nu le-a băgat în seamă, dar după ce s-a făcut mai bine, au început s-o deranjeze, și s-a gândit atât de mult la ele încât a ajuns să se întrebe dacă n-ar trebui să se despartă de Miguel. El nu-și mai manifestase niciodată alte prejudecăți; avea ce avea cu psihiatrii, cu problemele mentale, cu nebunia. Discutaseră recent pe tema asta, iar Miguel îi mărturisise că după părerea lui, în afară de bolile cu adevărat grave, toate problemele emoționale se putea depăși prin voință.

— Asta e o prostie cât tine de mare, i-a zis ea. Crezi că un nevrotic poate prin voință să nu mai... nu știu, să nu-și mai spele mâinile compulsiv?

Miguel credea că da. Că un alcoolic putea să se lase de băut, că o anorexică reușea iarăși să mănânce – dacă într-adevăr își doreau asta. El făcea eforturi mari ca să se împace cu gândul ăsta, i-a zis uitându-se în jos, să accepte că mergea la psihiatru și lua pastile, pentru că el era convins că toate astea nu foloseau la nimic, că o să-i treacă de la sine, că era firesc să fie tristă după problemele avute la serviciu.

— Dar nu sunt doar tristă, Miguel, i-a zis ea, rece și rușinată, rușinată de ignoranța lui, pe care nu era dispusă să o tolereze.

— Da, da, știu, a zis el.

Paula știa că soacra ei, o femeie minunată și care chiar ținea la ea, vorbise cu Miguel; îl pusese la punct, mai bine zis.

— Habar n-am, Paulita, cum de-a ieșit atât de tont copilul ăsta, i-a zis la o cafea. Nimeni nu gândește așa la noi în casă. Dacă niciunul dintre noi nu urmează un tratament e pentru că, slavă Domnului, nu avem nevoie. Deși s-ar putea ca nătângul de fii-miu să aibă nevoie. Îmi pare rău, drăguțo.

Acum o aștepta pe Mónica, soacra ei, care trebuia să i-o aducă pe Eli, pisica. Se hotărâseră s-o ducă la ea cu o zi înainte de marea mutare ca să nu aibă grija ei și nici să n-o agite prea mult. Pisica și soacra au ajuns când Paula tocmai termina de aranjat în bucătărie oalele, farfuriile și tigăile. I-a făcut o cafea Mónicăi, în timp ce pisica inspecta noua casă, mirosind totul, copleșită, cu coada între picioare.

— O casă minunată, a zis soacra. Mare, foarte luminoasă. Ce noroc ați avut! E imposibil de închiriat ceva în Buenos Aires.

A ieșit în patio, a promis să le aducă flori și s-a arătat încântată de terasă; a promis să vină la un grătar – ea va pune carnea la bătaie – imediat ce se vor instala ca lumea. A plecat după ce le-a sărutat pe Paula și pe pisică și a lăsat un mic buchet de frezii. Și de asta Paula ținea mult la soacra ei: pentru că nu uita să mai și plece, pentru că nu te critica niciodată, numai dacă i se cerea părerea, pentru că știa cum să ajute fără să se umfle în pene.

De când văzuse terasa își făcuse probleme pentru Eli, căci, deși era castrată și cu siguranță nu s-ar fi dus foarte departe, probabil că avea să vadă ce e cu acoperișurile, și asta pentru prima dată în viața ei, pentru că înainte locuiseră într-un apartament. Dar nu era nimic de făcut: problema nu avea rezolvare. Gardul ăla nu era bun nici să oprească o pisică, dimpotrivă, o ajuta să sară. Se făcuse cald și Paula a urcat pe terasă. N-avea chef de învățat. Sprijinită de zid, a văzut trecând prin curtea interioară a vecinului un motan imens, cenușiu, cu părul scurt. Iubitul lui Eli, și-a zis, și s-a bucurat că vecinul avea un motan, le-ar putea recomanda cel mai bun veterinar din cartier și să-i ajute să o caute pe Eli dacă avea să dispară.

Miguel n-a pomenit nici seara de lovituri și ea a fost mulțumită. Au mâncat o mâncare de linte de la raionul de delicatese, foarte bună, și s-au dus devreme la culcare. Miguel era obosit și a adormit imediat. Paula s-a chinuit o vreme până să adoarmă. O auzea pe Eli care încă nu se obișnuise cu casa și dădea ture prin camere, ataca cutiile cu ghearele, sărea prin coșuri în bucătărie. Și aștepta să audă din nou bătăi în ușă. Lăsase lumina aprinsă în patio ca să ajungă câteva raze și în dormitor, să nu doarmă în beznă totală. Bătăile nu s-au mai auzit.

La un moment dat, spre dimineață, a văzut pe cineva, foarte scund, așezat la picioarele patului. S-a gândit că era Eli, dar era prea mare pentru o pisică. Părea un copil, nu avea niciun fir de păr pe cap, țeasta îi lucea și era foarte mic și slab. Mai mult curioasă decât speriată, Paula s-a ridicat în capul oaselor, dar asta l-a făcut pe copil să plece din cameră în fugă; alerga prea repede pentru o ființă omenească. Paula n-a vrut să-și bată capul cu asta. Sigur fusese Eli pentru că alergase ca o pisică; era Eli și eu sunt pe jumătate adormită și nu-mi dau seama că sunt pe jumătate adormită și mi se pare că văd strigoi pitici, ce fază. Știa că nu va adormi ușor, așa că a luat o pastilă și n-a mai știut nimic de ea până când nu s-a trezit, foarte târziu, spre amiază.

* * *

Pe măsură ce treceau zilele, scăpau de cutii și de sacoșe, iar loviturile în ușă și piticul-pisică nu și-au mai făcut apariția. Paula s-a convins că vedeniile ei țineau de stresul cu mutatul: citise cândva că era pe locul trei între cele mai stresante situații, după doliu și concediere. În ultimii ani, ea trecuse prin toate trei: îi murise tatăl, o dăduseră afară de la serviciu și se mutase. Iar soțul ei idiot credea că putea să treacă peste toate astea bazându-se numai pe propria voință. Cât de mult îl disprețuia uneori! În după-amiezile liniștite, petrecute în casă, făcând curățenie sau punând lucrurile la locul lor, uneori îi trecea prin cap să-l părăsească. Dar nu înainte de a-și face ordine în viață. Mai întâi trebuia să-și ia diploma în sociologie; un prieten, statistician, îi spusese deja că o va angaja imediat ce va avea diploma. Putea lucra și înainte, firește, dar Paula știa că încă nu e pregătită. Deci la anu’: mă angajez și, dacă lucrurile stau tot așa, ne despărțim.

Uneori chiar își imagina că Miguel ar fi mulțumit: trecuse un an, cel puțin, de când nu mai făcuseră sex. Pe Miguel nu părea să-l deranjeze, iar ea cu siguranță n-avea chef. Trăiau amândoi într-un soi de liniște fragilă, neprietenoasă. Trebuie să mai treacă ceva timp, se gândea Paula. Poate că peste un an chiar o să înceapă să și-o tragă din nou, sau poate o să rămână doar prieteni, fără să mai formeze un cuplu, de fapt, și lucrurile aveau să fie mai relaxate și vor putea trăi împreună, așa cum se întâmpla cu atâția soți care țineau unii la alții, dar nu se mai iubeau. Important era ca acum să-și dea examenele, erau numai trei, și ceea ce citise până atunci nu i se păruse foarte greu.

Când l-a văzut, tocmai luase o pauză între o pagină xeroxată și alta și întindea rufele pe sfoara de pe terasă. Eli dormea la soare; Paula era mulțumită că pisica nu părea deloc interesată de ideea de a umbla pe acoperișurile din cartier. S-a uitat în curtea interioară a vecinului, la cele cinci sau șase dale roșii, uzate, ca de casă colonială, căutându-l pe motanul cenușiu pe care nu-l mai văzuse de-atunci. O fi murit? Nici nu l-a auzit mieunând. Vecinul de alături era un bărbat care părea să trăiască singur, purta ochelari, trăia după niște orare ciudate, absolut imprevizibile și o saluta de fiecare dată, deși fără căldură. Nu a văzut nici urmă de motan, și totuși, când se întorcea la rufele ude, a observat cu coada ochiului o mișcare în curtea interioară. Nu era motanul: era un picior. Un picior de copil, gol, cu un lanț legat de gleznă. Paula a tras aer adânc în piept și s-a întins peste marginea terasei, gata să cadă. Era un picior, fără îndoială, iar acum putea să vadă și o parte a trunchiului și să fie sigură că era vorba de un copil, nu despre o persoană adultă; un băiat foarte slab și complet gol; îi vedea organele genitale. Avea pielea extrem de murdară, cenușie de la jeg. Paula nu știa dacă să-i strige ceva, sau să coboare imediat, ori să sune la poliție... Niciodată până atunci nu mai văzuse lanțul în curtea interioară – dar nici nu trăgea cu ochiul în fiecare zi – și nici nu-l auzise vreodată pe copil cât stătea pe terasă.

A plescăit ca și cum ar fi chemat pisica, pentru a nu atrage atenția sechestratorilor copilului și copilul s-a mișcat, a dispărut din vedere. Totuși, pe cele cinci sau șase dale lanțul continua să se vadă, acum nemișcat, ca și cum copilul ar fi fost atent, trăgând cu urechea, încordat și fără nicio șansă de scăpare.

Paula și-a dus mâinile la față. Știa ce e de făcut în astfel de cazuri. Lucrase un timp ca asistent social. Dar, după ce i se întâmplase în urmă cu un an – după concediere și după acuzațiile care i se aduseseră –, nu mai avea niciun chef să intervină pentru copii dispăruți sau abuzați. A coborât scările în fugă, dar n-a reușit să ajungă la baie; a vomitat în sufragerie, peste o cutie cu cărți, apoi s-a așezat pe jos și a început să plângă, cu părul desfăcut, atârnându-i la mică distanță de dușumea, în timp ce pisica se uita la ea cu capul într-o parte, cu ochii ei verzi, rotunzi și curioși.

E copilul pe care l-am văzut noaptea, cu câteva săptămâni în urmă, la picioarele patului, s-a gândit. E același. Înseamnă că uneori îl lasă liber, ce făcea, ce să fac. Mai întâi a curățat petele de vomă, a golit cutia de cărți și a aruncat cartonul care duhnea la gunoi. S-a întors pe terasă ca să vadă ce se mai întâmpla. Lanțul continua să fie în același loc, dar copilul se mișcase puțin, pentru că i se vedea un picior. Nu exista niciun fel de îndoială că era un picior de om, un picior de copil. Putea să sune la protecția copilului, la poliție; existau mai multe opțiuni, dar înainte de a acționa voia ca și Miguel să-l vadă. Voia să știe și el, s-o ajute: simțea că dacă Miguel avea s-o sprijine și dacă reușeau să-l salveze pe copil, atunci probabil că aveau să recupereze ceva din ceea ce avuseseră împreună, anii ăia în care plecau aiurea cu mașina la sfârșit de săptămână, prin sate pierdute din provincie, pentru a mânca un grătar adevărat și a fotografia case vechi, sau duminicile de sex pe salteaua pusă pe jos și fumând marijuana îmbibată în miere, primită de la fratele soțului ei.

Paula s-a hotărât să acționeze cu cap. În decurs de aproape o lună, era pentru prima dată când îl vedea pe copil. Nu trebuia să dea fuga pe terasă împreună cu Miguel ca să-i arate lanțul, ca să vadă piciorul copilului. Se putea întâmpla ca băiatul să se miște, să nu mai poată fi văzut, și ea nu voia ca Miguel să aibă nici cea mai mică îndoială. Trebuia mai întâi să-i povestească. Apoi, aveau să meargă împreună pe terasă. A fost cât pe ce să-l sune, dar s-a stăpânit până la urmă. A urcat de mai multe ori pe terasă și de fiecare dată a văzut lanțul sau lanțul și piciorul. S-a gândit la cât de multe asemenea cazuri existau, copii legați de pat, înlănțuiți, închiși, despre toate auzise cât timp lucrase ca asistent social. Niciodată nu avusese un asemenea caz, în oraș erau destul de rare. Se spunea că acei copii nu-și mai reveneau niciodată. Viețile lor erau un coșmar și de obicei mureau tineri, mult prea marcați, fără să-și poată ascunde suferința.

Nici măcar nu i-a dat timp lui Miguel să-și lase geanta în fotoliu atunci când a ajuns, ceva mai devreme decât de obicei: i-a spus imediat despre copil. El nu făcea altceva decât să repete „ce ce“, iar ea insista că vecinul ținea un copil legat în patio, nu, nu e chiar atât de ciudat, s-au văzut destule cazuri, nu e o nebunie, hai să urcăm, hai să urcăm, fii atent, trebuie să ne hotărâm ce e de făcut. Însă atunci când au tras amândoi cu ochiul în curtea interioară nu se mai vedea nici urmă de lanț, nici de copil, nici de picior. Paula a plescăit, dar nu i-a răspuns decât Eli, mieunând mulțumită, crezând că o chema pentru a-i da de mâncare. Miguel a făcut exact ceea ce Paula se temea cel mai tare că o să facă.

— Ești nebună, a zis și a coborât.

La bucătărie a dat cu un pahar de perete, iar Paula a intrat exact când cioburile se împrăștiau pe jos prin bucătărie.

— Nu-ți dai seama – țipa el –, nu-ți dai seama că halucinezi?! Cum naiba să fie un copil legat în patio! E la mintea cocoșului. Nu-ți dai seama că e din cauza serviciului, ești obsedată.

S-a apucat și Paula să țipe, fără să știe prea bine ce. Insulte, justificări. A vrut să-l țină când el a plecat lăsând ușa deschisă, însă atunci, brusc, a cuprins-o o liniște luminoasă. De ce se purta ca și cum ar fi fost într-adevăr nebună? De ce îi dădea dreptate lui Miguel? El alesese să nu aibă încredere în ea, fără niciun motiv întemeiat, poate pentru că și el voia să o părăsească, însă ea se comportase ca și cum ar fi fost ceva rațional în discuția lor despre sănătatea ei mentală. Văzuse un băiat în curtea interioară a vecinului. Niciodată nu avusese halucinații. Dacă Miguel nu o credea, treaba lui. A urcat pe terasă și s-a așezat pe zid, așteptând să-l vadă din nou pe copil. Știa că Miguel nu avea să se întoarcă acasă în noaptea aia. Nu-i păsa. Avea pe cineva de salvat. A găsit lanterna într-o cutie și s-a așezat la pândă.

Ceea ce se întâmplase înainte să o concedieze fusese tot din cauza stresului, dar uneori avea senzația că Miguel nu i-o ierta. De parcă Miguel credea, asemenea celor care o dăduseră afară, așa cum chiar ea credea uneori, că era o nenorocită inutilă. Săptămâna aia începuse cum nu se poate mai prost. Paula răspundea de unul dintre centrele de tranzit pentru copiii din zona de sud, o casă destul de mică, cu o sală de jocuri plină de igrasie și de fapt aproape fără jocuri, cu un televizor drept singura formă de distracție, o bucătărie și o cameră cu șase paturi suprapuse, trei și trei, nu mai multe; asta era partea bună, pentru că era greu să ai grijă de mulți copii deodată. Vineri noaptea, o zi care mereu se dovedea complicată, au sunat-o pe mobil. Dormea adânc, era obosită. I-au cerut să vină imediat, aveau o problemă serioasă. A condus pe jumătate adormită și când a ajuns a nimerit direct în mijlocul unei scene de o stupiditate incredibilă. Unul dintre copii, în jur de șase ani, drogat în ultimul hal – ajunsese la centru cu o zi înainte, când era ziua ei liberă și nimeni nu-l controlase cum trebuie; probabil că avusese drogurile la el – făcuse caca în timp ce se uita la televizor. Copilul avea diaree și toată încăperea puțea de-ți muta nasul. Una dintre cele două supraveghetoare, o tâmpită, zicea că băiatul trebuia aruncat înapoi în stradă. Mai zicea că regulamentul nu le permitea să primească copii toxicomani. Cearta cu cealaltă supraveghetoare, care susținea că a-l arunca în stradă era în primul rând un act de mare cruzime și, până la urmă, un fel de abandon, aproape că se transformase într-o luptă. În timp ce supraveghetoarele se certau, copilul umplea așternutul de bale și de rahat. Odată ajunsă acolo, Paula a țipat la cele două supraveghetoare, le-a explicat ce aveau de făcut, după care le-a ajutat să curețe – femeia de serviciu nu venea decât a doua zi. Copilul a fost mutat, la fel și supraveghetoarea care voia să-l scoată în stradă. Dar așa cum se întâmplă în asemenea instituții, avea să dureze destul de mult până când supraveghetoarea urma să fie înlocuită. Așa că Paula s-a hotărât să facă ea și pe supraveghetoarea, până când avea să vină cea nouă; lucra în schimburi de câte douăsprezece ore, prin rotație cu cealaltă supraveghetoare și cu un asistent, un băiat săritor pe nume Andrés.

Miercuri, unul dintre băieți a fugit. A reușit să ajungă pe acoperiș, după ce a ieșit pe geamul de la bucătărie. Și-au dat seama de fuga lui la amiază, dar nu știau când fugise. Paula își amintea foarte bine că începuse să tremure toată cu gândul la copilul ăla, iarăși pe stradă, printre mașini, furând sandvișuri mâncate pe jumătate; copilul își făcea veacul undeva la capătul liniei de autobuz, cu siguranță se prostitua prin veceurile publice, cunoștea toate cotloanele din oraș, inclusiv cuiburile hoților. Chiar dacă avea numai șapte ani, era deja dur ca un veteran de război – mai rău decât un veteran, pentru că el nu avea nicio urmă de mândrie – și vorbea într-un jargon pe care doar ceilalți copii ai străzii îl înțelegeau și unii dintre asistenții sociali cu mai multă experiență decât ea.

În aceeași noapte, l-au găsit pe copil într-un spital. Au fost anunțați în timp ce scotoceau prin împrejurimile de la Villa 21, acolo unde fete de doisprezece ani, drogate, se urcau în camioane pentru a le-o suge șoferilor în schimbul banilor pentru încă o doză. Era la spital; drogat, îl lovise o mașină. Dar era bine, nici măcar nu avea oase rupte, doar contuzii. Nu Paula s-a dus să-l vadă, ci Andrés. Și copilul acela a fost mutat. Paula a început să simtă că nu reușeau să-și ducă obligațiile la îndeplinire, că prea mulți copii le scăpau printre mâini.

În ziua următoare a ajuns o fetiță de cinci ani; fusese găsită pe stradă, împreună cu un bărbat și o femeie care nu erau părinții ei, murdară și moartă de oboseală. Urma să rămână la centrul de tranzit până când părinții ei adevărați aveau să fie găsiți sau până când se lua o decizie judecătorească. Fetița nu era temătoare și tăcută ca majoritatea copiilor care ajungeau la centru. Se uita la televizor și râdea până când o durea burta. Vorbea mult și le spunea aventurile ei de pe stradă. Povestea despre puștiul-pisică pe care-l întâlnise la Grădina Botanică, de exemplu, un copil care trăia acolo, împreună cu alte animăluțe, avea ochii galbeni și vedea pe întuneric. Ei îi plăceau pisicile, nu-i era frică de ele. Puștiul-pisică era prietenul ei. Fetița mai vorbea și despre mama ei, zicea că se pierduse de ea. Nu știa unde locuia, știa doar că luau trenul ca să ajungă acasă, dar nu-și amintea de la ce linie, iar când descria gara, amesteca detalii din cele două mari gări ale orașului. Paula și colegii ei de muncă sperau să-i găsească repede pe părinții fetiței.

În vinerea următoare, Paula a rămas singură la centru, de gardă întreaga noapte. Miguel nu suporta gărzile de noapte, dar Paula îi promisese că va fi doar până va veni noua supraveghetoare, și nu mințea deloc, nici ei nu-i plăcea să stea acolo de noapte. La centru erau doar fetița cea simpatică și un băiat de opt ani care vorbea extrem de puțin, dar se comporta frumos. Paula a ajuns la zece noaptea, atunci când Andrés ieșea din tură. Copiii dormeau deja. Andrés, care avusese o săptămână cât se poate de grea – el mai lucra și în cadrul unui serviciu de noapte care patrula prin oraș în căutare de copii abandonați –, a întrebat-o dacă nu vrea să bea o bere și să fumeze ceva. Paula a acceptat. Au dat drumul la radio – foarte tare, avea să li se spună mai apoi, se auzea până la vecini, dar în acele momente ei i se părea că volumul era normal, că îi permitea să audă soneria, telefonul sau copiii, dacă s-ar fi trezit. Au stat așa vreo două ore, bând, râzând și povestind, a recunoscut și ea. Nu i s-a părut că face ceva rău: știa că făcea ceva nepermis, dar simțea nevoia să se relaxeze după o săptămână complicată; erau doi colegi de serviciu care se distrau și ei puțin.

N-avea să uite niciodată privirea supraveghetoarei când a intrat în bucătărie, a smuls radioul din priză și a început să țipe la ei: ce naiba faceți, ce-i prostia asta, hijos de puta. Mai ales acel hijos de puta: atât de sincer, atât de clar. Lucrurile s-au desfășurat cu repeziciune, au acceptat criticile pe jumătate beți și cam duși, iar vina lor era indiscutabilă. Un vecin o sunase pe supraveghetoare, avea numărul ei de telefon, și-i spusese că auzea un copil plângând la centru. Supraveghetoarea s-a mirat, știind că Paula era de serviciu, i-a și zis vecinului, dar el a asigurat-o că auzea cum plânge o fetiță și că muzica era dată tare. Faza cu muzica a pus-o pe gânduri pe supraveghetoare, s-a gândit la hoți, la ceva grav. Când a ajuns, într-adevăr se petrecea ceva grav, dar nu ceea ce se aștepta ea. Fetița căzuse din pat și plângea întinsă pe jos, cu glezna scrântită. Celălalt copil, cel tăcut, se uita la ea din pat, dar nu chemase pe nimeni în ajutor. Iar din bucătărie se auzea muzica dată tare de parcă acolo ar fi fost o petrecere. Când a deschis ușa, a fost uluită și s-a înfuriat ca niciodată când a văzut că Paula și Andrés beau bere, fumau un joint care acum fumega în scrumieră și râdeau ca niște imbecili, în timp ce fetița adusă de pe stradă, cea care avea încredere deplină în ei, țipa de durere întinsă pe jos, de mai bine de o jumătate de oră.

Supraveghetoarea n-a avut deloc milă când s-au făcut cercetările. A dat declarații și a recomandat concedierea celor doi. Era o femeie cu experiență, respectată: cei doi au fost dați afară aproape imediat și fără posibilitatea de a face vreun recurs. Ce să fi zis? Că erau stresați? Dar fata, care se pierduse de mama ei, dar copilul care nu scotea o vorbă, găsit ascuns într-un vagon de tren, ei cum erau? Ei nu mai puteau de bine? Miguel i-a zis că o înțelege foarte bine, că șefii ei exageraseră, că o exploataseră; a însoțit-o când a dat declarații și niciodată n-a judecat-o cu voce tare. Dar ea știa ce gândea el de fapt, pentru că nici nu puteai gândi altfel: meritase să fie concediată. Merita să fie disprețuită. Acționase ca o iresponsabilă, fără să-i pese, ca o neștiutoare.

După concediere a venit depresia. Nu mai avea chef să se dea jos din pat, nu putea dormi, nu putea mânca, n-avea chef să facă baie, nu făcea altceva decât să plângă și iar să plângă; o depresie obișnuită, în timpul căreia o singură dată a fost mai nasol, atunci când a amestecat pastile cu alcool și nu s-a trezit două zile. Dar chiar și psihiatrul era de acord că episodul ăla nu putea fi considerat drept o încercare de sinucidere. Nici măcar nu a recomandat să fie internată. I-a cerut lui Miguel să aibă grijă, să fie atent când și câte pastile ia; cel puțin un timp. Miguel s-a conformat fără chef, ca și cum ar fi fost o îndatorire complicată, extrem de grea. Pentru el, așa și era, s-a gândit Paula. Dar exagera: fusese o depresie puternică, dar normală. Acum scăpase de ea. Dar el continua s-o trateze ca pe nebuna care nu fusese niciodată din alt motiv, de fapt: nu-i iertase niciodată faptul că o neglijase pe fetița aceea, niciodată nu reușise să-și mai scoată din cap tânguirile fetiței cu glezna scrântită și nici imaginea cu ea hăhăindu-se și duhnind a bere. De aceea nici nu o mai dorea. Pentru că văzuse o latură a ei mult prea întunecată. Nu mai voia să se culce cu ea, nu voia să aibă copii cu ea, nu știa de ce poate fi în stare. Paula devenise dintr-o sfântă – asistenta socială specializată în cazuri de copii defavorizați, atât de maternă și devotată – o angajată din administrația publică sadică și crudă, care-i lăsa pe copii să zacă pe jos în timp ce ea asculta muzică și se îmbăta; se transformase în directoarea malefică a unui orfelinat de coșmar.

Bun: deci ceea ce fusese între ei, se terminase. Dar ea încă mai putea face ceva. Îl putea salva pe copilul legat cu lanțuri. Avea să-l salveze.

* * *

Miguel nu s-a întors acasă în noaptea aia. Copilul nu s-a mai arătat, lanțul nici atât. Paula a stat pe terasă, uitându-se la dale. De acolo a auzit mesajul pe care Miguel i-l lăsase pe telefon spunându-i că era acasă la maică-sa, că avea s-o sune, trebuiau să vorbească, dar că deocamdată avea nevoie de câteva zile înainte de-a se întoarce acasă. Bine, fie ce-o fi, s-a gândit Paula. Era cald. Eli a stat cu ea toată noaptea, au dormit îmbrățișate pe niște pături până când soarele arzător al dimineții le-a trezit. Eli a cerut la micul dejun apă, așa cum făcea de obicei, iar Paula a deschis robinetul ca să bea direct de acolo; ca tuturor pisicilor, și ei îi plăcea să bea apă rece de la robinet. Paulei i s-au umplut ochii de lacrimi văzând-o pe Eli atât de frumoasă, neagră și cu lăbuțele albe, scoțând limba aspră. Ținea la ea mai mult decât la Miguel, era sigură de asta.

Copilul nu era în patio, dar Paula a auzit zgomotul ușii de la casa vecinului, a străbătut terasa în fugă și a apucat să-l vadă pe vecin îndepărtându-se pe trotuar. Să fie tatăl copilului? Sau îl sechestrase pe copil? Nu voia să se gândească mai departe. A luat o hotărâre nebunească: să intre în casă. Putea sări de pe terasă în patio. Toată noaptea s-a gândit la asta. Trebuia să fie inteligentă, ca o pisică: să urce pe zid, iar de acolo să sară pe un rezervor vechi pe care-l putea vedea – un boiler? ceva de genul, un cilindru de metal – și gata, era în patio. Ar fi putut suna la poliție chiar din casă, după ce l-ar fi găsit pe copil.

I-a fost ușor să ajungă în patio, mai ușor decât se aștepta. I-a trecut prin minte ceva absolut firesc: asta însemna că era foarte ușor de furat din casa vecinului și deci și dintr-a ei. Și-a zis că avea să se gândească la asta după ce termina ce avea de făcut.

Din patio se intra în casă prin două uși: una dădea în sufragerie, cealaltă în bucătărie. Nu era nici urmă de copil în patio. Nici măcar lanțul nu mai era acolo. Nu era niciun vas pentru mâncare sau apă și nici nu era mizerie; dimpotrivă, mirosea puternic a dezinfectant, cineva spălase pe jos. Copilul trebuia să fie înăuntru, doar dacă nu cumva bărbatul îl scosese din casă cât se certase ea cu Miguel, sau în zori, când ea adormise... Proastă ce sunt, cum am putut să adorm?

A intrat în bucătăria întunecoasă, dar curentul nu funcționa. A încercat mai multe întrerupătoare, inclusiv cel din patio: casa nu avea curent electric. A început să-i fie teamă. Bucătăria puțea. Adrenalina o făcuse să nu simtă în totalitate mirosul cumplit. Dar blatul de bucătărie era curat, la fel și masa. Paula a deschis frigiderul și n-a găsit nimic ciudat: maioneză, șnițele pe o farfurie, roșii... Apoi a deschis cămara și mirosul a sufocat-o, i-au dat lacrimile și a simțit cum fierea îi urcă în gât; a făcut eforturi să nu vomite, stomacul i se contracta violent. Nu se vedea foarte bine, dar nici nu era nevoie: rafturile erau pline de carne stricată prin care mișunau viermi albi. Problema era că nu putea să-și dea seama ce fel de carne e: carne de vită, lăsată acolo din neglijență sau nebunie, ori altfel de carne. Nu reușea să distingă forme umane, și de fapt nu reușea să distingă nicio formă: părea că grămada aia de carne își trăia moartea acolo, în semiîntuneric, ca mucegaiul. A părăsit bucătăria în fugă, nu-și mai putea stăpâni greața, lăsând ușa de la cămară deschisă. S-a gândit că ar trebui să se întoarcă, s-o închidă, să nu lase urme, dar nu s-a simțit în stare. Fie ce-o fi.

Restul casei, vestibulul, cele două dormitoare, totul era scufundat în întuneric. Totuși, Paula a intrat în ceea ce trebuia să fie dormitorul bărbatului. Nu avea ferestre. În semiobscuritate, și-a dat seama că patul era aranjat impecabil, acoperit cu o pătură groasă, deși era deja jumătatea lui februarie. Tapetul de pe pereți avea un desen minimalist: păreau mici semne, fine ca țesătura unui păianjen. Paula a pus mâna și spre mirarea ei a dat peste rugozitatea zugrăvelii. S-a uitat mai bine și a văzut că nu era un tapet; pereții erau plini cu acele semne, nu exista aproape niciun spațiu gol, și de fapt ceea ce ea luase drept un desen era o scriitură elegantă și dreaptă. Nu reușea să citească propoziții întregi, coerente. A citit câteva date: douăzeci martie, zece decembrie. Și câteva cuvinte: adormit, albastru, înțelegere. A căutat prin buzunare după o brichetă, dar nu avea la ea. Nu voia să meargă la bucătărie după una. S-a gândit că pe măsură ce se va obișnui cu întunericul va putea citi, dar după câteva minute de așteptare a simțit cum transpirația îi curgea de-a lungul șirei spinării, capul o durea tot mai tare și s-a temut să nu leșine în casa aia îngrozitoare, casa aia în care nu ar fi trebuit să intre niciodată. Dacă nu-i păsase de fetița aceea minunată care-și scrântise glezna – iar privirea fetiței când a luat-o ambulanța, privirea aia plină de ură; fetița știa că ea, Paula, era de vină, că era la fel de rea ca și strada –, de ce i-ar fi păsat de copilul zărit o clipă în patio, care, trăind împreună cu un asemenea nebun, cu siguranță că era terminat pentru totdeauna, la ani lumină de orice posibilitate de recuperare sau de viață normală. Cel mai bine pentru el, dacă ar fi reușit să-l găsească, ar fi fost să-l omoare.

A trecut în sufragerie. Era tot o încăpere goală și ordonată, însă acolo a găsit lanțul, pe un fotoliu îmbrăcat în imitație de piele. Din fericire, sufrageria, care dădea în patio, era luminată. Și-a luat inima în dinți și a vorbit.

— Bună, a șoptit. Ești aici?

Știa că n-avea rost să strige în casă: nu era cine știe ce de mare și liniștea din ea era desăvârșită. A așteptat, dar nu s-a auzit nimic. S-a apropiat de o bibliotecă cu uși de sticlă; se vedeau teancuri de hârtii, însă, atunci când a deschis-o, nu numai că a fost decepționată, dar s-a speriat și mai tare: toate hârtiile erau facturi, la lumină, la gaz, la telefon, toate neplătite și ordonate cronologic. Nimeni încă nu-și dăduse seama? Nimeni nu știa că exista un om care trăia așa într-un cartier pentru clasa de mijloc? Probabil că or mai fi fost și altfel de hârtii printre facturile neplătite, dar Paula trebuia să se grăbească și a trecut la cărți. Toate erau cărți de medicină din anii 1970, mari și groase, cu pagini lucioase și ilustrații. Prima pe care a deschis-o nu avea niciun fel de semne, dar a doua da. Era o carte de anatomie și pe pagina unde era descris aparatul de reproducere feminin cineva desenase cu pix verde un penis imens, înspinat, iar în uter un bebeluș cu ochi mari, verzi, care nu-și sugea degetul, ci și-l lingea atât de lasciv, încât Paula s-a întrebat: ce e asta? Când a auzit cheia în ușa de la intrare, a aruncat cartea pe jos și a simțit cum i se umezeau chiloții și pantalonii. A dat fuga în patio, s-a cățărat disperată pe boiler – o să cad, o să cad, mi-au transpirat palmele, mi-a scăzut tensiunea – și, cu forța dată de spaimă, a sărit pe terasă. A coborât în fugă și a încuiat ușa dinspre patio, deși i se părea că măsura aceea nu avea să-l oprească pe vecin, care cu siguranță avea s-o caute pentru că o auzise, pentru că lăsase deschisă cămara cu miros fetid, pentru că-i văzuse desenele. Ce desene or mai fi în cartea aceea, ce însemnau toate cuvintele de pe pereți? Dar copilul? Era un copil? Sau era bărbatul vecin, căruia îi plăcea să se lege uneori cu lanțul în patio? Poate că era el; din cauza distanței și a propriei experiențe cu copiii, poate că i se păruse mai mic decât era de fapt. Ce alinare să creadă că băiețelul nici nu exista! Însă alinarea nu îi oferea și protecție. Poate că totuși nebunul nu era periculos și nu-l deranja faptul că-i intrase pe furiș în casă.

Dar Paulei nu prea îi venea să creadă una ca asta. Își amintea de lucruri văzute cu coada ochiului. Ceva de pe fotoliu ce părea o perucă. Cuvinte scrise pe pereți într-o limbă străină, sau inventată, ori pur și simplu nimic altceva decât litere grupate fără sens. Toate plantele din patio uscate, dar cu pământul din ghiveci umed, ca și cum cineva ar fi continuat să le ude, de parcă n-ar fi acceptat sau n-ar fi înțeles că sunt moarte.

Pentru prima dată l-a urât pe Miguel cu adevărat. Pentru că o lăsase singură, pentru că o judecase, pentru că era un laș, pentru că o ștersese la prima problemă mai serioasă, fugise la mămica! L-a sunat. Pămpălăul.

— Nu-i aici, i-a zis soacră-sa. Ești bine, dragă?

— Nu, e vai de curu’ meu.

Pauză.

— Sună-l pe mobil, frumoaso, o să fie bine, nu-ți face griji.

I-a închis. Miguel avea mobilul închis de ore bune. În astfel de situații, i se făcea dor de tatăl ei, un bărbat complicat și destul de rece, dar ferm și hotărât, un bărbat care nu s-ar fi speriat niciodată, nici nu s-ar fi înfuriat pentru o chestie atât de măruntă. Își amintea cum o îngrijise pe maică-sa, care se prăpădise nebună din cauza unei tumori cerebrale, iar lui, chiar și când o auzea urlând, nu i se mișca niciun mușchi pe față, dar nici nu-i spunea că totul e bine. Pentru că nu era totul bine și ar fi fost o prostie s-o nege.

Exact ca acum: avea să se întâmple ceva rău și era o prostie s-o nege.

L-a sunat din nou pe mobil, dar ori îl avea închis, ori nu avea semnal. Și atunci a auzit-o pe Eli mârâind supărată, după care a scos un mieunat înfiorător. Urletele pisicii veneau din dormitor. Paula a dat fuga.

Un copil o ținea pe Eli în poală. Copilul stătea pe pat. S-a uitat la ea, chiar dacă ochii lui verzui erau plini de capilare roșii, iar genele îi erau pline de jeg, unsuroase, ca niște sardine. Puțea. Mirosul lui umplea dormitorul. Era chel și atât de slab încât părea incredibil că mai trăia. Mângâia pisica brutal, mecanic, cu o palmă mult prea mare pentru corpul său. Cu cealaltă, o ținea de gât.

— Las-o! a țipat Paula.

Era copilul din patio. Avea urme pe gleznă de la lanț și piciorul îi sângera în unele locuri, iar în altele îi supura. Când i-a auzit vocea, copilul a zâmbit și Paula i-a văzut dinții. Îi erau piliți și aveau formă triunghiulară, ca niște vârfuri de săgeată, ca un ferăstrău. Cât ai clipi din ochi, copilul a dus pisica la gură și și-a împlântat colții în burta ei. Eli a urlat și Paula a văzut agonia din ochii ei, în timp ce copilul săpa cu dinții în burta ei, își scufunda fața printre mațele ei, respira înăuntrul pisicii, care murea uitându-se, supărată și surprinsă, la stăpâna ei. Paula n-a fugit. N-a făcut nimic cât timp copilul a devorat carnea pisicii, până când dinții lui au dat peste șira spinării, și atunci a aruncat cadavrul într-un colț.

— De ce? l-a întrebat Paula. Ce ești?

Dar copilul nu înțelegea. S-a ridicat pe picioarele lui numai piele și os, cu sexul disproporționat de mare, cu fața acoperită de sânge, bucăți de piele și smocuri de blană ale lui Eli. S-a uitat după ceva prin pat; când a găsit ce căuta, a ridicat obiectul spre becul din tavan, ca și cum ținea ca Paula să vadă bine despre ce era vorba.

Erau cheile de la ușă. Copilul le-a făcut să zornăie și a izbucnit în râs, iar râsul a fost însoțit de un râgâit violent și însângerat. Paula a dat să fugă, dar, așa cum se întâmplă în coșmaruri, avea picioarele grele, trupul refuza să se întoarcă, ceva o țintuia în ușa dormitorului. Dar nu visa. Nu simți durerea în vis.