Un puști de zece ani îmbrăcat într-un hanorac gri apasă arcușul în sus și-n jos pe corzile unei viori, în ritm de muzică tradițională din Transilvania. În fața lui, la câțiva metri distanță, îl acompaniază la acordeon profesorul de muzică Marcel Râmba, zis Puiu. La un moment dat, bărbatul se oprește din cântat și-l întreabă pe Ionuț, poreclit Malone:
- De ce nu numeri? Eu trebuie să număr? Când meri la nuntă și iei banii cine numără? Când iei 1000 de euro cum faci? Vrei să număr eu? Atunci, când merg la nuntă îmi vin banii mie. E bine așa?
Profesorul e serios, dar n-are un ton răstit, ci ferm. Ionuț se uită descumpănit, i s-au blocat mâinile în poziția în care cânta. Își fixează ochelarii, își mușcă buzele, nu scoate niciun cuvânt.
- No, cum? Tre’ să numeri, nu? Muzica este măsură.
Lui Ionuț i se mai alătură două colege și un coleg și continuă împreună melodia.
Ceva din înfățișarea lui Râmba, dar mai ales din mixul de blândețe și umor, toate îmbrăcate în seriozitate, mă duce cu gândul la Clément Mathieu, profesorul de muzică din filmul francez Corul, care a transformat prin muzică niște băieți dintr-un orfelinat, cărora nu li se mai dădea nicio șansă.
Râmba (51 de ani) transformă sute de elevi români și străini, care calcă în fiecare an pragul școlii de muzică Roata stelelor, aflată fix în curtea lui, lipită de casă, în comuna Beica de Jos, județul Mureș. „El predă cu inima și cântă cu inima, de aceea atât de mulți oameni din toată lumea vin să învețe de la el”, spune Lulu Starr, o violonistă jumătate franceză, jumătate americană, care, de șapte ani încoace, vine de câteva ori pe an să ia lecții de muzică tradițională românească la Beica. Peste 2000 de muzicieni străini, din Belgia, Franța sau Germania, până în Venezuela, Bolivia, Canada, SUA și Australia, au venit aici în ultimii zece ani, să învețe sau să se perfecționeze la diferite instrumente, spune Marcel. Lor li se adaugă alte mii de copii și tineri din România.
*
În 2005, Marcel Râmba, care era profesor de muzică la un liceu din Târgu Mureș și cânta la vioară la nunți și botezuri, s-a dus la un workshop de muzică balcanică la Neufchâteau, un orășel din sudul Belgiei, ca să acompanieze un grup de dansatori din Transilvania. Fusese invitat de violonistul belgian Nicolas Hauzeur, directorul artistic al Academiei Internaționale de vară din Wallonia (AKDT), care nu-l cunoștea personal pe Marcel, dar care auzise de el de la un coregraf din Ungaria.
Nicolas își amintește că Marcel a coborât dintr-o Dacie și s-a uitat în jur, să vadă cine e cel care l-a invitat. Când l-a reperat pe Nicolas, a rostit deja-vu, îmi povestește belgianul la telefon. Legătura dintre cei doi deja se crease. Nicolas a fost impresionat de felul în care Râmba cântă la vioară. În plus, i-a remarcat din prima umorul. Marcel începuse să povestească Scufița roșie și să facă propria lui versiune din ce vedea în jur, deși știa doar câteva cuvinte în franceză.
La sfârșitul seminarului, Marcel l-a invitat pe director la el acasă, în Transilvania. O lună mai târziu, Nicolas era în Beica de Jos, însoțit de fiica lui. „Apoi nu m-am putut opri din mers acolo. Am devenit prieteni, el era un violonist extraordinar, voiam să cânt cu el și iubeam acea zonă”, spune Nicolas. Într-una din seri, în bucătărie, s-au întrebat pentru prima dată cum ar fi dacă ar ține aici workshop-uri de muzică tradițională românească.
„Am văzut acolo (n.r. în Belgia) că vin foarte mulți studenți și am zis că și eu vreau așa ceva”, povestește Marcel, când stăm de vorbă în curtea casei lui care e la șoseaua principală și orice șofer care are geamul deschis la mașină va auzi în orice zi muzică. În 2005 lăutarul avea o casă mică, iar unde e acum sala de clasă erau cotețele porcilor. Era greu de imaginat unde ar fi putut să încapă elevii.
*
Marcel a continuat să meargă în fiecare an în Belgia, de data asta ca profesor de vioară.
În iarna lui 2008, după ce au schimbat mai multe trenuri, Nicolas și alți 16 tineri muzicieni din Europa au ajuns la Beica. Au dormit cu toții în puținele camere ale lui Marcel și ale soției lui, Daniela, și au cântat în bucătărie. Nu era apă curentă, mergeau cu căruța să umple găleți de la fântână și se spălau la lighean. „A fost minunat să văd că nu eram singurul care rezonează cu acest loc. Toți s-au întors acasă transformați într-un fel”, îmi spune Nicolas.
„Marcel, putem să facem casa mai mare, tu ești un profesor extraordinar”, i-a spus belgianul și s-a întors la el în țară.
*
În 2009, Marcel Râmba l-a invitat din nou pe Nicolas Hauzeur la Beica. „Vino să vezi ce am făcut”. Casa era și mai lungă, și mai înaltă. Pusese bani deoparte, făcuse credit credit la bancă și muncise mult. „Sper să vină toată lumea, indiferent de vârstă, să asimileze folclorul românesc și nu numai, și folclorul minorităților de la noi”, explică Marcel motivul care l-a făcut să-și deschidă poarta pentru atâția oameni.
„Am început să mă simt prost, pentru că am avut acest vis împreună și el își făcuse partea, iar eu nu, în afară de faptul că îi recomandasem studenți care să vină să învețe de la el”, îmi spune Nicolas. Așa că belgianul a pus bani pentru terminarea construcției școlii care, pe lângă o sală mare de curs la parter, are 45 de locuri de cazare la etaj. La un moment dat, când mai avea nevoie de bani pentru o cabină de duș, Marcel i-a cerut 500 de euro, iar Nicolas i-a trimis 2000, îmi spune profesorul. Școlii i-au pus numele Roata Stelelor - „toți copiii care vin aici sunt stele, circulă, tot se învârt stelele, valorile”.
Modelul acestei școli s-ar putea replica în multe localități din România cu tradiție muzicală de zeci de ani, în care încă mai sunt lăutari în viață - Clejani, Mârșa (Giurgiu), Zece prăjini (Iași) sau Pîrîul de Pripor (Gorj).
*
Deși e violonist la bază, Marcel cântă și predă muzică tradițională și clasică, la numeroase instrumente, atât cu corzi, cât și de suflat sau cu clape. Pentru ca muzicienii să nu mai dea bani în plus pe avion ca să-și aducă instrumentul când vin la orele lui, profesorul s-a aprovizionat cu 70 de viori pe care le păstrează pe mai multe șifoniere din casă, 4 contrabași, 5-6 chitare, saxofoane, un clarinet și un flaut.
În fiecare an de Paște, la Beica de Jos se organizează un workshop de muzică tradițională de o săptămână, cu o capacitate de 45 de locuri. Totul costă aproximativ 35 de euro pe zi, în care sunt incluse cazarea, mâncarea și orele de muzică. Nu e nicio condiție pentru ca un muzician să fie primit, orice instrument și orice nivel e binevenit, spune Marcel. 90% dintre străini vor să învețe după ureche, nu după note, adaugă el.
Violonista Lulu Starr, care vine de șapte ani la Beica de Jos, spune că Marcel Râmba e unul dintre puținii muzicieni tradiționali valoroși, care sunt în același timp buni profesori. „Nu mulți sunt dispuși să împărtășească cunoștințele lor secrete cu toată lumea sau să aibă răbdare să repete același aranjament instrumental timp de jumătate de oră, până când o învață cea mai înceată persoană din grup”.
La început, pentru Marcel a fost o provocare să le predea muzică tradițională românească străinilor, mai ales pe cea din Transilvania, care are niște ornamentații foarte bogate. Le-a zis inițial că muzica asta se cântă liber și că nu poate face o melodie de zece ori la fel, cu aceleași trăsături de arcuș, „că nu sunt robot”. Ulterior, a ajuns, însă, să o repete de zeci de ori consecutiv, pentru că a văzut ce satisfacție au elevii lui după ce au învățat mecanismul. Încearcă să le amintească, totuși, să nu cânte mecanic și fix, căci aici nu e vorba atât de mult despre virtuozitate, cât e despre emoție. „Sufletul nu se poate scrie. Și atunci încerc să-i învăț”.
La workshopuri se fac ore de muzică toată ziua, cu trei pauze de masă, și se stă treaz „până la 2, 3, 4, 5 dimineața - cântăm, bem, fumăm, povestim, glumim, mai plângem... de bucurie”, spune Marcel.
Cei mai mulți străini vin la el să învețe la vioară, braci - un instrument tradițional din Transilvania cu trei corzi -, sau la contrabas. „La un workshop au fost 17 suflători, și geamurile au crăpat, degeaba le-am spus, piano, piano. La saxofon nu există piano”.
Pe lângă numeroase cântece, una dintre cele mai valoroase lecții primite de Lulu de la profesorul Marcel a fost disciplina - „să exersezii 12 ore continuu, până îți amorțesc degetele și apoi să continui să cânți doar să te distrezi, până răsare soarele”. Și poate cel mai important sfat pe care i l-a dat profesorul a fost să nu se îndoiască de ea însăși și să aibă mereu simțul umorului.
Workshop-ul se încheie de obicei în prima sau a doua zi de Paște, după ce în noaptea de Înviere merg toți la biserica din sat și țin un mic concert. Eva Koch, o muziciană din Belgia, spune că viața ei nu mai e la fel - acum se împarte în înainte de Beica și după Beica.
*
Workshop-ul internațional de anul ăsta s-a anulat din cauza pandemiei, iar Marcel a reluat de curând orele cu copii și adolescenți din satul lui sau din localitățile din jur. Are aproximativ 40 de elevi săptămânal, iar unii dintre ei, care sunt din localități mai îndepărtate, stau câte o săptămână la școala de muzică. „E ca într-o tabără”, spune Ariana Morar, o adolescentă de 13 ani, care cântă cu vocea și la vioară.
Cea care se ocupă de hrană, curățenie și tot ce le mai trebuie elevilor cât timp sunt la ore e Daniela, soția lui Marcel. Spune că le gătește și se îngrijește de ei cu drag, deși de multe ori, când sunt zeci de elevi deodată, e copleșită de muncă. Îi apreciază pe străinii care au învățat română sau romani ca să se înțeleagă cu ei.
Profesorul zice că cel mai tânăr elev al lui a fost o fetiță de cinci ani, iar cel mai în vârstă un polițist de 61 de ani, care a învățat să cânte zece melodii la vioară în două-trei săptămâni. „Acum îmi trimite filmulețe unde cântă la prieteni, câteva melodii câte a reușit să învețe, super mulțumit, vă mulțumesc, domn profesor, cum am cântat? Foarte bine. Felicitări.”
Pe violoniști îi învață folclor cum a învățat și el de la tatăl lui, după o metodă matematică, asemănătoare cu metoda Suzuki, inventată de un japonez în secolul XX. „Fiecare coardă are câte un deget - 1, 2, 3, 4 și 0, coarda liberă”. Și în funcție de linia melodică, scrie degetul pe care să-l folosească și nota muzicală care îi corespunde.
După ce a învățat să cânte la vioară după ureche de la tatăl său, Marcel a făcut școala generală de muzică, apoi liceul pedagogic și Universitatea de Muzică din Cluj și a predat la școli din România, Belgia sau Japonia. Pentru copii, o oră de vioară cu Marcel Râmba costă 50 de lei.
Andreea Notar, o puștoaică de 14 ani, cântă de la șase ani la pian și din voce și tocmai a fost admisă pe unul din cele trei locuri de la liceul de muzică din Târgu Mureș, secția pian. Spune că în afară de muzică, de la profesorul Marcel a învățat să fie calmă. Când se enerva și dădea cu pumnul în masă că nu-i ieșea o melodie, profesorul nu-i zicea nimic, o lăsa să plângă și să se descarce, apoi o luau de la capăt cu răbdare. Cel care o aduce zilnic 12 kilometri de la Reghin la Beica și o așteaptă câte 3-4 ore să termine orele e bunicul ei, Andrei Moldovan. Bărbatul a cântat la saxofon alături de Marcel la câteva evenimente și știa că nu poate fi profesor mai potrivit pentru nepoata lui. „Ăsta-i doctor, ăsta-i pericol. Dacă vii cu o scândură te face să cânți pe scândură. E mare maestru”.
„Niciunul nu suntem nimic”, spune, însă, Marcel Râmba. „Moare unul vine altul.”
*
Acest material face parte din proiectul „Drumul lăutarilor - copii și femei în lăutărie”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
