Două cercetătoare de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” scriu despre un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian. Una a făcut descoperirea, cealaltă o așază într-un cadru teoretic mai amplu. În prima parte a acestei miniseriei pe subiect, Sandra Oprescu, cea care a descoperit manuscrisul, povestește cum a ajuns să-și dea seama că are de a face cu un manuscris inedit și cum a sesizat importanța acestuia. Iar în textul de mai jos, Teodora Dumitru, care a făcut oficiile de „certificare a descoperirii”, detaliază despre consecințele acestor texte inedite asupra cercetării biografiei și operei lui Sebastian în ansamblu.
Pe 27 februarie 2023, Alexandra (Sandra) Oprescu, o mai tânără colegă de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, mi-a vorbit despre o experiență recentă și, după toate aparențele, incredibilă. Găsise într-o bibliotecă din România un manuscris al unui autor-cult, aflat într-un proces de iconizare rampantă în ultimii treizeci de ani. E vorba de Mihail Sebastian. Faptul că într-o bibliotecă românească se găsește un manuscris al lui Sebastian poate nu e chiar o veste. Manuscrise ale lui Sebastian se găsesc și în alte biblioteci. Dar Sandra observase un lucru în plus: mai multe pagini și fragmente din manuscrisul cu pricina erau inedite. Pagini și fragmente de acolo nu văzuseră lumina tiparului nici în interbelic, nici după 1989, când cota de piață a lui Sebastian a crescut exponențial, ajungând, de pildă, primul autor român publicat la Penguin, cu De două mii de ani.
Sandra mi-a mărturisit cu neliniște și faptul că a căutat colegi sau profesori mai experimentați care să facă oficiile de bijutier și să-i confirme/ infirme natura bolovanului excavat. M-a captat cu un „crede-mă că am văzut ce spun că am văzut, nu fabulez!” – pledoarie care, se pare, nu i-a convins pe alții, cărora le relatase despre descoperire înainte de a mi-o povesti și mie. Am decis să văd cât mai repede manuscrisul.
Acesta a fost adus pe masa de lucru învelit într-o mapă de plastic și într-un dosar clasic de carton. Caietul e de o finețe remarcabilă – cu sigla Cărții Românești interbelice – o calitate bună a hârtiei, care a păstrat toate detaliile unei penițe capabile de volute microscopice. E un caiet subțire, din care cel mai probabil s-au și pierdut file ori au fost îndepărtate, căci nu însumează mult peste 40 de pagini. Contemplarea și atingerea caietului sunt în sine o experiență de neuitat. Scrisul lui Sebastian e fenomenal de rafinat – și nu mă refer aici, deocamdată, la „conținut”, ci la caligrafie. Dar apoi, dând filă cu filă, te invadează valuri de căldură (i s-a întâmplat Sandrei, mi s-a întâmplat și mie): nu sunt provocate de caligrafie, ci de conținutul pasajelor inedite. Sandra Oprescu nu doar că avusese dreptate în depistarea unor inedite – căci, da, există încă un Sebastian inedit în România! –, dar sesizase și amploarea descoperirii – calități rare la un cercetător debutant și, din păcate, nu îndeajuns de prezente nici la unii profesioniști cu experiență. Căci valoarea de conținut a acestor inedite e mult peste ce și-ar fi putut imagina oricine că va mai putea oferi acest autor după atâtea surprize pe care le-a furnizat deja!
E vorba de pagini de jurnal ante-1935, adică anterioare celebrului Jurnal editat până acum în patru ediții, care acoperă intervalul 1935-1944. Și mai precis, e vorba de jurnalul ținut de Sebastian când s-a aflat la studii de Drept în Franța, între iarna lui 1929 și iulie 1931, și care constituie (o parte din?) jurnalul care acompaniază scrierea romanului Orașul cu salcâmi, apărut în 1935. O parte din acest jurnal fusese publicat chiar de autor în interbelic – vezi „Jurnalul unui roman”, Azi, nr. 5/ 1932. Însă unele pagini și fragmente fuseseră omise de la publicare, din rațiuni evidente astăzi: sunt cele care au legătură cu evreitatea, cu calitățile de „evreu-român” și de „scriitor-evreu-român” ale lui Sebastian. Paginile 3-4, 10, 12, 21, 26, 40 conțin informații care sunt cenzurate parțial (abreviate) sau eliminate complet de la publicare de Sebastian. Toate au legătură cu tema evreității.
Trebuie să spun și că, aflate în fața unui asemenea document, am mers amândouă să discutăm cu structurile de conducere și administrare ale bibliotecii cu pricina pentru a afla cât mai multe date despre manuscris. Colegei mele i se interzisese fotocopierea fie și a unui rând din document sau a copertelor, dar, pentru că, în eventualitatea redactării unui articol științific despre acesta era nevoie de o dovadă facsimilată, am căutat să identificăm o soluție pentru surmontarea acestei interdicții. Din discuțiile cu personalul bibliotecii, prompt și dispus să ajute, am aflat că manuscrisul fusese achiziționat de la un anticariat în 1997, iar cauza pentru care se interzicea fotocopierea erau drepturile de autor. Cum intenția Sandrei nu era aceea de a obține profit de pe urma publicării acestor inedite, ci de a face cunoscută existența și valorificarea lor într-un regim cât se poate de științific, a obținut acordul scanării și publicării unor pasaje suficient de elocvente, dar totodată și suficient de reduse cantitativ pentru a nu putea fi suspectate de încălcarea drepturilor de autor. Oricum, fără descoperirea ei și fără lansarea acesteia pe piață, instituțiile responsabile de garantarea proprietății intelectuale ș.a. nici nu ar fi știut de existența acestor file de jurnal!
Ce informații noi aduc aceste inedite și cum schimbă ele fața cercetării operei lui Sebastian?
1. Jurnalul editat nu este „integral”
În primul rând, aflăm că Sebastian nu e editat nici astăzi „integral”, așa cum anunță pagina editurii Humanitas (Gabriela Omăt, editoarea Jurnalului: 1953-1944, Humanitas, 1996, suspecta că acesta este o versiune incompletă și că ar putea exista „cozi” ale lui care să meargă înainte de 1935 și după 1944). Mai aflăm și că în bibliotecile din România există astfel de „bolovani” neexcavați chiar când e vorba de mari autori. Asta spune multe despre calitatea cercetării și a editării contemporane. Mă întreb câți cercetători au știut de existența lui și câți au trecut – din 1997 până azi – cu neglijență peste acest manuscris, care a trebuit să aștepte flerul și acribia Sandrei pentru a răzbate dincolo de folia de plastic și de sarcofagul de carton. Din investigațiile mele, nu cunosc decât un singur caz în care să fi fost discutat/ amintit/ citat din acest manuscris. E vorba de un consistent și informat eseu apărut în limba engleză într-o antologie din 2008 publicată la o editură din străinătate și semnat de Diana Georgescu, Assistant Professor la UCL School of Slavonic and East European Studies, lucrare despre care voi detalia în alt context. E suficient să menționez că în eseul cu pricina sunt selectate și comentate succint două extrase de la pp. 3-4 și 21 ale manuscrisului, despre care a scris și Sandra Oprescu în articolul ei. E vorba de extrase care conțin referiri explicite la condiția evreității, la caracterul „ambivalent” al autorului Mihail Sebastian. Totuși, fiindcă tema eseului Dianei Georgescu era alta decât caracterul edit sau inedit al surselor sale și al consecințelor care decurg de aici în contextul operei lui Sebastian, cercetătoarea și-a direcționat atenția asupra modului în care aceste reflecții despre evreitate/ „ambivalență” identitară ale lui Sebastian incluse în manuscrisul 1930-1931 intersectează tema ei de cercetare, anume studierea raporturilor dintre „național” și „european” din interbelic prin filtrul însemnărilor de călătorie, în cazul de față fiind vorba de contactul scriitorului îndeosebi cu Parisul și cu Franța interbelice. Ca atare, acest manuscris al lui Sebastian e abordat de Diana Georgescu mai curând din perspectiva unui jurnal de bord sau de călătorie („log”) decât din aceea a unui jurnal intim („diary”). Dincolo de orice alte aspecte, a fost stupefiant pentru mine să constat că fraze inedite din acest manuscris au văzut lumina tiparului pentru prima oară, după toate aparențele, în limba engleză, nu în românește și că varianta originală nu s-a editat ca atare nicăieri!
2. Noul context dezvăluit de ineditele din jurnalul 1930-1931 afectează statutul romanului Orașul cu salcâmi
Datele rămase până azi ascunse ale jurnalului din anii 1930-1931 reconfigurează radical laboratorul de creație al romanului Orașul cu salcâmi și chiar potențialul canonic al acestui roman. Respectiv relevanța lui în contextul operei lui Sebastian și, mai larg, în contextul ideologic al anilor 1930 și al întregii metaliteraturi despre antisemitismul interbelic. Căci, dacă acest roman – așa cum arată el în versiunea publicată în 1935 – poate fi considerat mai departe un roman fără mare originalitate și substanță, inferior sub acest aspect unor romane publicate în aceeași epocă de autori ca Anton Holban sau Camil Petrescu, le întrece în schimb pe acestea prin travaliul construirii lui, care atinge aspecte de o complexitate uimitoare. Iar acest travaliu converge în dinamica extrem de subtilă a ascunderii/ afirmării evreității autorului. Este însă un proces care fusese ocultat cu grijă în textul publicat de Sebastian în 1932 sub titlul „Jurnalul unui roman”, din care el decupase chirurgical orice aluzie sau trimitere la identitățile iudaice ale autorului sau ale personajelor, și un proces care devine evident și valorificabil abia la contactul cu paginile sau pasajele inedite din jurnalul franțuzesc scos la lumină de Sandra Oprescu.
Actul și etapele „botezării” personajelor constituie în sine un proces dificil pentru orice scriitor, dar pentru Sebastian – chiar pentru un Sebastian încă nedebutat ca prozator, pentru tânărul autor al jurnalului din 1930-1931 – acest proces a fost infinit mai problematic. Așa cum arată fragmentele inedite observate de Sandra, se pare că unul dintre cele mai spinoase aspecte ale construirii romanului Orașul cu salcâmi l-a reprezentat nu construcția romanului și a „psicologiilor”, ci găsirea unor nume – adică a unor identități – pentru personaje. Căci numele/ identitățile înseamnă deja, prin ele însele, „psicologie”. În aceste condiții, pentru ca romanul să funcționeze, iar personajele să aibă „viață”, Sebastian afirmă că nu le poate imagina decât filtrându-le prin sine, prin propria psihologie condiționată de identitate, adică inducându-le automat un caracter de evreitate. Sunt, așadar, personaje concepute ca „evrei”/ „evreice”: viața lor echivalează cu evreitatea. Dar, pentru ca romanul să fie și publicat și receptat fără prejudecăți într-un mediu tot mai antisemit sau potențial antisemit, Sebastian a considerat că personajele lui trebuie epurate de orice atingere cu identitatea sau originea lor reală, iudaică. Așa se transformă „Paul Ster(n)berg” – varianta documentată de manuscris – în „Paul Mlădoianu”: e varianta oficializată în Orașul cu salcâmi publicat; așa devine, în același roman apărut în 1935, „Adriana Ster(n)” [sau „Herz”?], „Adriana Dunea”. Scriitorul medita chiar la ipoteza de a le delega unor confesiuni cât mai variate (protestantă, creștină, abia personajul „Angela” ar fi rămas „ovreică” – vezi p. 4 din manuscris). La p. 40 din manuscris Sebastian notează, de pildă, ferm intenția/ imperativul dez-iudaizării (asimilării) măcar onomastice a personajelor: „Adriana Stern [?] se va numi Adriana Dunea. Paul Ster[n]berg se va numi Paul Ginulescu” (devenit în versiunea publicată „Paul Mlădoianu”).
La numai 23 de ani, Sebastian înțelesese, așadar, că ceea ce le conferise viață acestor personaje – faptul de a fi fost rodul minții unui autor evreu-român – le-ar fi retras acestora dreptul sau șansa la o existență sigură și onorabilă în România anilor 1930, într-un context în care a fi evreu însemna a fi condamnat la autocenzură și (auto)ghetoizare, fie ea doar simbolică sau doar aparent ori temporar simbolică.
3. Intuirea precoce a riscurilor evreității și strategia separării genurilor (a romanului de jurnal)
Paginile și fragmentele inedite din manuscrisul jurnalului 1930-1931 aruncă pe o orbită mai vastă chiar tema evreității lui/ la Sebastian. Îl arată pe acesta preocupat de sondarea propriei condiții de cetățean român-evreu, dar și de condiția de scriitor român-evreu (autor de beletristică), precum și de (im)posibilitatea transpunerii sau ocultării evreității într-un univers ficțional, oricare ar fi el. De o importanță colosală este, în acest sens, acea declarație a scriitorului Mihail Sebastian de la p. 4 din manuscris unde afirmă că trăiește închis într-un orizont al evreității dincolo de care nu poate răzbate (nu pentru a-l nega, ci, se deduce, pentru a putea fi publicat și receptat fără prejudecăți) decât cu condiția obnubilării identității iudaice a fiecăruia dintre personajele romanului său! Căci, conform filozofiei „autenticiste” în vogă în anii 1930, un autor nu poate genera decât personaje cu statut de alter-ego, prin urmare, un autor-evreu/ evreică va produce inevitabil personaje-evrei/ evreice.
Dar această filozofie îi recomandă lui Sebastian, în debutul deceniului 1930, mai mult decât o reflecție suplimentară asupra construirii unui roman sau a unei opere de ficțiune. Îi recomandă o abordare schizoidă a genurilor literare, a actului însuși de a scrie, de a nota fraze pe hârtie: pe de o parte beletristica destinată publicării, care ar trebui expurgată de orice aluzie la evreitate, iar pe de altă parte, un proiect de jurnal mai consistent urmărit în care să verse toate experiențele personale, în ireductibilitatea lor iudaică și general-umană. Genul jurnalului (Jurnalul lui Azdril Grünberg, despre care dă detalii p. 21 din manuscris) ar conține, așadar, un Iosef Hechter sau un Mihail Sebastian total și autentic, un teren care i-ar permite să se manifeste în toate datele evreității sale, independente de statutul lui de autor, în vreme ce romanele sau beletristica ar afirma un Sebastian doar subtextual evreu, dar superficial/ potențial non-evreu, respectiv un Sebastian apt să imagineze non-evreitatea sau măcar să simuleze această aptitudine. Netipărite au rămas, prin urmare, și unele pasaje colaterale temei centrale preocupate de redactarea romanului Orașul cu salcâmi: fragmente care privesc în cel mai explicit mod condiția umană, de evreu-român a lui Iosef Hechter/ Mihail Sebastian și care îi atestă necesitatea de a se gândi și reprezenta pe sine direct, nu prin procură, prin intermediul unor personaje fictive.
Pasajele care anunță intenția redactării unui „jurnal” intim, distinct de „roman” și neconvergent cu el, pun, așadar, inechivoc în discuție propria psihologie și propriul statut în comunitate, independent de condiția personajelor sale sau chiar independent de condiția de autor de literatură destinată publicării.
Decizia izolării – ghetoizării? – generice a identității iudaice a cetățeanului/ autorului Sebastian de identitatea pretins sau dorit non-iudaică a personajelor sale e atât de fermă, încât poate fi detectată încă din fragmentele deja date publicității în interbelic, nu doar în pasajele pe care doar manuscrisul le conține. Doar că, dacă în manuscris rațiunea separării identității diaristice de cea de autor beletrist apare clar în legătură cu tema evreității, în fragmentele apărute în Azi decizia lui Sebastian de a-și separa identitățile e complet expurgată de atingerea cu teza evreității și nu pare să aibă alt resort decât o simplă strategie de lucru: testarea capacității lui, ca autor, de a crea personaje cu „viață” proprie, care să nu reprezinte alter-egouri involuntare: „Jurnalul [...] va avea să realizeze o bună parte din materialul de viață, pe care altfel îl simțeam îmbulzindu-se în viața lui Y [personaj din Orașul cu salcâmi] şi va degaja astfel prima mea carte [Orașul cu salcâmi]” („Jurnal de roman”, 1932). Este un gest de prudență cu atât mai lucid cu cât e mult anterior șocului pe care-l va trăi scriitorul la citirea prefeței antisemite a lui Nae Ionescu la De două mii de ani... (1934). – Un gest care atestă că încă din 1930 Sebastian era angoasat nu doar de condiția lui de evreu-român (în fond, el nu concepuse să semneze articolele de la Cuvântul, începând cu 1927, decât sub pseudonimul Mihail Sebastian, nu sub numele real de Iosef Hechter), ci și de condiția de scriitor-evreu-român. În intervalul 1927-1930 se înfiripă și se consolidează deja la Sebastian justul presentiment al catastrofei și al derivei umanitare despre care va relata explicit jurnalul său dintre 1935 și 1944.
Toate aceste precauții arată, așadar, că încă din 1930 Sebastian estima în termeni tot mai concreți o escaladare a atmosferei antisemite, deși, pe de altă parte, în tot el va declara într-un interviu din 1934 că antisemitismul se menținuse întrucâtva la cote inofensive (într-o „liniște” „superficială”) la finele deceniului 1920, exacerbându-se din 1933, după extinderea efectelor crizei economice mondiale.
***
Când în loc de „Sadoveanu” alege să dea publicității varianta „Sdv.”, iar în loc de „Paul Ster(n)berg”, optează pentru varianta „Paul”, Sebastian procedează – s-ar putea spune – ca orice autor care oferă un preview revuistic al muncii sale. Dar – la o privire mai atentă și concertată – se observă că majoritatea numelor abreviate și a pasajelor exceptate de la publicare din jurnalul 1930-1931 nu au legătură cu economia de spațiu, ci cu statutul lui Sebastian de cetățean și (potențial) scriitor român-evreu din anii 1920-1930: abrevierile și exceptările de la publicare sunt, mai toate, legate de condiția evreității. Iar în acest sens Sebastian nu mai operează „ca orice publicist sau autor”, indiferent de context, ci ca un „autor-român-evreu-din anii 1930”, respectiv ca un personaj obligat să adopte o anumită strategie, o conduită pe care i-o impune epoca, cu particularitățile ei ideologice și culturale. Toate aceste operații de abreviere și escamotare dezvăluie un Sebastian dureros de conștient de dificultatea ipostazei în care se află, doritor să diminueze riscurile la care anticipează că s-ar expune asumându-și – inclusiv ca autor de beletristică, nu doar ca simplu cetățean – evreitatea.
În tranziția de la caiet la ziar sau de la regim privat la regim public, textul din manuscrisul jurnalului 1930-1931 a suferit modificări și decupaje care în sine ar merita o duzină de studii științifice. Nu tot ce apare în jurnalul manuscris 1930-1931 apare în „Jurnal de roman”, articolul din „Azi”. Iar ceea ce intră sub regimul exceptării de la publicare sau al publicării doar în regim de abreviere e selectat de Sebastian după o logică unitară, coerentă: nu sunt detalii întâmplătoare (pasaje judecabile ca nesemnificative, redundante etc.), ci detalii care converg spre o temă comună: evreitatea. Și, de aici, spre evreitate-ca-identitate, cu numeroasele ei spețe și sub-structuri: identitatea lui Iosef Hechter/ Mihail Sebastian în calitate de cetățean „evreu-român”, identitatea lui Mihail Sebastian ca autor-„evreu-român”, identitatea personajelor sale – fundamental/ subteran iudaică, dar superficial românească sau cosmopolită (în acest caz, eseul lui Mihai Ignat „Onomastica romanelor lui Sebastian”, „Transilvania”, nr. 1/2015 ar trebui radical rescris). Astfel că, se poate deduce, abia ceea ce alege să nu publice Sebastian din acest manuscris se dovedește cu adevărat important. Evreitatea, ipostaza ocultată, nu e făcută publică nu pentru că ar fi lipsită de semnificație, ci din contră, pentru că devenise deja o temă prea grea de consecințe.
