Două cercetătoare de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” scriu despre un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian. Una a făcut descoperirea, cealaltă o așază într-un cadru teoretic mai amplu. În această primă parte a miniseriei pe subiect, Sandra Oprescu, cea care a descoperit manuscrisul, povestește cum a ajuns să-și dea seama că are de a face cu un manuscris inedit și cum a sesizat importanța acestuia. Iar în cel de-al doilea text, disponibil aici, Teodora Dumitru, care a făcut oficiile de „certificare a descoperirii”, detaliază despre consecințele acestor texte inedite asupra cercetării biografiei și operei lui Sebastian în ansamblu.
„Sunt sigură că n-am citit pe nicăieri partea asta. Nici asta”. Așa mi-am dat seama că e posibil să fi făcut o descoperire. Cum am ajuns să țin în mână un manuscris inedit al lui Mihail Sebastian?
Scriu o teză de doctorat despre cititorul de roman(e) din perioada interbelică, așa că, de aproape trei ani încoace, tot parcurg gazete, jurnale, corespondență, memorii, istorii și cam tot ce ar putea să mă ajute să construiesc cadrul solid al unei cercetări de sociologie literară. Cu toate că am încercat să mă păstrez în limitele bibliografiei de la momentul admiterii la Școala Doctorală, trebuie să recunosc că nu de puține ori am „prăpădit” din „zilele de citit pentru doctorat” cu pure curiozități de tipul: „Ah, peste textul ăsta n-am dat până acum. Ia să văd ce-i cu el!” Toți avem defectele noastre: mie îmi place să citesc. La fel de adevărat este și că toți avem calitățile noastre: mie îmi place să citesc.
Am acum deschis, înaintea mea, „jurnalul” de lecturi de la 19 ani în care am notat, atunci când l-am citit pentru prima dată pe Mihail Sebastian: „sensibilitatea lui răsună în mine”. De aceea sunt aproape convinsă că, atunci când am deschis manuscrisul despre care voi detalia mai jos, am vrut doar să observ cum așeza cuvintele pe foaie un scriitor care continuă să-mi „vorbească”. Nu m-am gândit că voi da peste părți de text ce încă nu văzuseră lumina tiparului. (Trebuie să mărturisesc, cu riscul de a cădea în patetic, că, atunci când văd un manuscris, urmăresc în primul rând cum așază scriitorul virgulele în text. Nu dintr-o dorință de a-l corecta, ci pentru a reconstrui ritmul interior pe care îl va fi avut când a scris textul, ritm care nu mai ajunge întreg la cititor, odată ce editorul a intervenit în text. Sunt părți unde îmi imaginez că autorul și-a odihnit gândul în timp ce a scris sau – când virgula cade în locuri cu totul nepotrivite gramaticii – că indică locul unde formularea pe care o avea atunci în minte a rămas undeva suspendată, spre a-i face loc alteia.)
Revin la momentul contactului cu manuscrisul. Într-o zi din februarie 2023, într-o bibliotecă unde obișnuiesc să lucrez, mi-a atras atenția un manuscris cu o cotă rară: ceva ce părea un jurnal al lui Mihail Sebastian. Știam că manuscrisul celebrului jurnal 1935-1944 nu se mai află în România. „Ia să văd ce e ăsta”, mi-am zis. L-am cerut și mi-a fost adus. Era un caiet ce conținea însemnări din perioada 1930-1931, prima însemnare, cronologic vorbind, fiind din „17 ianuarie [1]930”.
Citind, am constatat că, pe lângă unele fragmente pe care le recunoșteam ușor, mai existau și altele pe care le vedeam pentru prima dată. Parte din textul caietului îmi era cunoscută chiar la nivel de detaliu pentru că, în urmă cu câteva luni, îmi adunam material pentru un capitol dedicat pieței de carte din „anul romanului românesc”. Citisem atunci chiar „Jurnalul de roman”, articol pe care Sebastian l-a publicat în Azi, în noiembrie 19321. Caietul cu pricina conținea – mi-am dat seama, întorcând pagină cu pagină – chiar manuscrisul acestui „jurnal de roman” publicat în 1932 – însă, din câte aveam să constat, publicat doar parțial! (Sebastian a ținut un „jurnal de roman” pe când scria Orașul cu salcâmi spre a-și „înlesni” scrisul – „prea leneș și capricios până azi” –, ideea venindu-i, așa cum singur o spune, în urma lecturii jurnalului ținut de Gide în timpul cât a scris Les Faux-monnayeurs.)
Caietul albastru de la Cartea Românească
Locul unde se găsește manuscrisul și alte coordonate tehnice le voi preciza într-un articol destinat unei publicații științifice de profil, unde voi oferi un inventar integral și o analiză detaliată a pasajelor pe care autorul le-a exclus din textul dat spre publicare în 1932 și voi insista asupra unor aspecte mai puțin doct prezentate aici. Să povestesc însă cum arată manuscrisul care mi-a apărut în cale. E un caiet albastru-cenușiu, de școlar, cumpărat, așa cum indică sigla de pe coperta a patra, de la Cartea Românească și plimbat până în Franța și înapoi la București, traseu confirmat de litera textului, atunci când Sebastian localizează intrările însemnărilor prin „Paris” sau „Annecy”. Sigla de pe caietul lui Sebastian conține același grifon existent și astăzi în sigla casei de editură, dar cu inițialele C și R supraetajate (C deasupra lui R), nu juxtapuse.
Mai mult decât la nivel simbolic, caietul este, prin notațiile și grafismele executate de autor pe coperte, apropiat de ceea ce am putea numi o „carte-obiect”. Toate notațiile și desenele ce îmbracă jurnalul îndeplinesc în mod complet funcția unor paratexte, căci reușesc să explice, completeze, sintetizeze sau (re)orienteze semnificația textului cuprins între coperte. Sunt, cel mai probabil, notații și desene făcute de-a lungul timpului, cu instrumente de scris și cerneluri diferite, în contexte distincte, dar convergând spre un concept unitar.
Pe coperta întâi, în caseta care trebuia să cuprindă numele proprietarului caietului – ca un fel de titlu al caietului – este scris și semnat uimitorul mesaj: „Vă rog, ajutați-mă!/ Sebastian”. În colțul din stânga sus, cu litere foarte mici, apar trei calificative așezate unul sub altul, ca niște versuri: „Fecundul autor/ Temutul polemist/ Tânărul care promite”. („Fecundul autor” și „temutul polemist” sunt clișee ale criticii pe care le ironizează Sebastian într-un articol apărut în 1930, „Dicționar de termeni literari”, și pe care pare să le preia aici în regim (auto)ironic, pe coperta caietului al cărui „autor” este.) Tot pe coperta întâi pot fi sesizate și două pete de cafea, precum și schița-caricatură a unei figuri de bărbat, împreună cu repetata semnătură a lui Sebastian, dar și simpla notație „D...” (D... este numele orașului în care este plasată, în varianta finală a romanului, acțiunea din Orașul cu salcâmi). În toată această masă de semne și inscripții de pe prima copertă a caietului, există și cuvântul/ titlul Jurnal, scris cu pix ori cu cerneală verde.
Și pe prima, dar și pe ultima pagină sunt însemnate câteva calcule, cu puține zerouri – poate o dovadă a faptului că Sebastian era nevoit să fie chibzuit și să-și drămuiască banii? (Fac această supoziție și pentru că, într-o notă de jurnal din 28 noiembrie 1930, în care se plânge că înaintează greu cu romanul, apare următoarea frază, suprimată de autor la varianta publicată în 1932: „Sărăcia și necazul ultimelor zile să aibe în asta vreo vină?”.) Tot pe coperta a patra, alături de o listă de cuvinte greu de descifrat, scrisă cu un creion care s-a șters, mai apar numele a două dintre personajele romanului Orașul cu salcâmi: Margareta Donciu și Tache Poporeață.
A doua filă a manuscrisului conține citate în limba franceză extrase din Montaigne, iar ultima foaie a caietului cuprinde un text ce pare urmarea filei precedente, care din păcate lipsește. Mai apar, pe ultima pagină, câteva notații ce par desprinse ori dintr-un jurnal intim ori dintr-un roman aflat în curs de scriere și o listă de romane. Pe această listă apare și Les Faux-monnayeurs. Dat fiind că Sebastian însuși afirmă că din acest roman gidian i-a venit ideea de a ține el însuși un „jurnal de roman”, aș spune că lista cu pricina conține lecturile planificate/ realizate de el pentru perioada anilor 1929-1931. Poate că funcția acestui caiet a fost schimbată pe parcursul utilizării lui, devenind caietul care a găzduit „jurnalul de roman” abia după ce inițial va fi fost un caiet de simple notații sau poate chiar un jurnal de lecturi; paginile lipsă de la finalul caietului e posibil să fi fost smulse chiar de autor ori să fi dispărut ulterior, când caietul a intrat în posesia altcuiva. Dincolo de orice alt detaliu, cert este că acest caiet a „ordonat” gândurile scriitorului și omului Mihail Sebastian în primii doi ani ai deceniului 1930. La fel de cert este că el însuși a decis să treacă din regim privat în regim public o mare parte din conținutul acestui caiet, sub forma articolului apărut în Azi în 1932, cu titlul „Jurnal de roman”.
Voi enumera în cele ce urmează tipurile de modificări operate în textul publicat, dar și fragmentele care nu au văzut niciodată lumina tiparului, fiind estimabile din start ca nepublicabile.
„Voi face din evreii mei o bandă izolată, prin proprie voință și la sfârșit am să schimb numele tuturor”
Dacă în momentul scrierii acestui „jurnal de roman” Sebastian a respectat convenția unei scrieri de acest tip care nu este în principiu destinată publicării, gândurile lui fiind lăsate libere și necenzurate în niciun fel, atunci când a publicat articolul în ,Azi el a ales să suprime o serie de detalii. A ascuns, de exemplu, sub inițiale numele unor persoane reale: Ticu Archip apare ca „T.A.”, iar Sadoveanu, „ambetant băiat”, ca „Sdv.”. Dar a aplicat același tratament și personajelor cu existență fictivă: de pildă propriilor personaje din romanul aflat în lucru Orașul cu salcâmi. Dacă în manuscris personajele apar de cele mai multe ori cu numele lor complete, în diferite stadii de cristalizare onomastică, în fragmentele publicate în Azi, personajele sunt nevoite să se mulțumească numai cu inițialele. Desigur, probabil din rațiuni ce țin de spațiul alocat publicării sau de locul avut în economia întregului text, Sebastian a exclus în mod voit chiar pasaje ce se întind pe câteva pagini de caiet, notând intenția excluderii de la publicare direct pe manuscris, printr-un „NU” aplicat ulterior cu o altă cerneală și cu alt instrument decât cea/ cel cu care fusese redactat textul propriu-zis – vezi p. 13. (Stiloul folosit pentru însemnarea acestui „NU” este utilizat și pentru numerotarea foilor caietului – operație ulterioară redactării textului inclus aici –, căci din confruntarea cifrelor apărute în numerotarea paginilor cu celelalte cifre ce apar în corpul manuscrisului devine clar că grafia cifrelor îi aparține chiar lui Sebastian, el fiind, așadar, autorul numerotării filelor caietului.). E vorba, în acest caz, de un anume „episod Baltazar”, asupra oportunității căruia de a figura în roman scriitorul meditează preț de câteva pagini în caietul albastru (p. 13 et sq.). „Episodul Baltazar” nu se va regăsi însă în varianta finală a Orașului cu salcâmi și nici în alte fragmente date publicității între timp.
Opțiunea omiterii – în varianta publicată în 1932, „Jurnal de roman” – a unor nume sau pasaje poate fi explicată prin eleganța cutumelor epocii sau ale cutumelor în genere (dacă vorbim despre oamenii în carne și oase ce trec prin viața scriitorului în momentul publicării unui jurnal) sau prin necesitatea unei economii de spațiu tipografic specifică genului publicistic. Dar există și o altă rațiune care îi impune abrevierea și, în unele situații, chiar exceptarea de la publicare a unor nume/ pasaje întregi din caietul albastru-cenușiu. Căci, dacă numele lui Ticu Archip nu apare din eleganță, fiind preferate inițialele T.A., numele personajului de roman Paul Ster(n)berg nu apare complet, ci doar prin prenume, dintr-o cu totul altă cauză: aceea a originii sale iudaice, de emanat al unui autor evreu, care nu l-a putut imagina independent de condiția lui de autor-evreu. Astfel, în varianta publicată ca „Jurnalul unui roman”, personajul care în manuscris apare drept „Paul Ster(n)berg” figurează doar ca „Paul”, fără numele care să trădeze originea iudaică a genezei sale. Iar în varianta romanului tipărit în 1935, „Paul Ster(n)berg” devine „Paul Mlădoianu” – un nume evident românizat (jurnalul mai înregistrează și varianta intermediară „Paul Ginulescu”). Conform aceleiași strategii, „Adriana Ster(n) [?]” din manuscris devine Adriana Dunea în versiunea publicată a romanului – proces valabil și în cazul altor personaje. Iar un anume „Holtzman”, alt personaj consemnat în manuscris cu numele întreg, devine doar „Hlz” la publicarea fragmentelor de jurnal în „Azi”. „Bulim”, „Baltazar” și alte nume de rezonanță iudaică din manuscris dispar și ele în varianta editată a Orașului cu salcâmi.
Că Sebastian se găsește într-o situație paradoxală sau cel puțin complicată – neputându-și imagina/ crea personajele altfel decât în dependență cu propria condiție de autor evreu, dar neputându-le nici destina publicării sub ceea ce el percepe ca o limitare („cerc închis și definit”, „bandă izolată”) sau chiar ca o stigmă a evreității – e evident din pasajul de mai jos, inedit și uimitor de explicit, de onest, de conștient:
[,,M’au încurcat până acum numele și starea civilă. Nu pot să văd trăind un erou în intimitate, decât dacă e evreu. Am trăit prea prea mult între evrei, prea mult într-un cerc închis și definit pentru ca să-mi pot imagina liber și adevărat viața de dincolo. E posibil însă că intuițiile mele au un caracter general. Deci voi scrie cum se va întâmpla romanul, voi face din evreii mei o bandă izolată, prin proprie voință și la sfârșit am să schimb numele tuturor. Adriana ar putea fi protestantă. Angela evreică, Izi evreu, Bulim, Holtzman, Lurdeț [Iurdeț?], X – creștini.”]
Strategia a fost, așadar, următoarea: Sebastian a conceput romanul și personajele din Orașul cu salcâmi prin prisma evreității, ca produse/ realități evreiești, dar „la sfârșit” le-a ascuns această identitate, atât prin botezul cu nume non-iudaice, cât și prin delegarea către confesiuni non-mozaice: protestantă, creștină. (Că era nevoie de o strategie fermă în lucrul cu personajele, fiindcă acestea deveneau autonome odată aduse în „viață”, arată și următoarea confesie a lui Sebastian, convins că romanul se construiește conform unei „vieți” interne proprii și că evoluția personajelor scapă de la un punct încolo controlului autorului: „E ridicul în fond să cred, că eu am oarecari drepturi asupra oamenilor ăstora. Îi credeam docili, abandonați în mâinile mele de «romancier». M-am înșelat. Ei fac ce vor, ce viața vrea să facă din ei și eu povestesc pe urma lor”, „Jurnal de roman” (propozițiile în italice nu apar în varianta publicată în Azi.)
Aceste pasaje excluse de la publicare – care explică, în fapt, în geneza reală a romanului și prototipul precis al personajelor – afectează dramatic modul de lectură a Orașul cu salcâmi, un roman care până acum putea fi ușor de așezat pe un raft secund al relevanței în canonul interbelic. Sunt însă convinsă că pasajele cu pricina vor reconfigura biografia și exegeza lui Sebastian. În alt fel decât a fost până acum va trebui citit acest roman odată ce avem aceste noi documente în față, care arată că, obligat de context, autorul s-a văzut nevoit să ascundă exact elementul care a dat ,,viață” – în cel mai propriu sens al termenului – personajelor sale, anume faptul că sunt creația unui autor-evreu. În definitiv, ceea ce dezvăluie aceste pasaje exceptate de la publicare este că, sub carcasa universală de carne și sânge, personajele din Orașul cu salcâmi sunt produsul unei minți fundamental conștiente și alertate de evreitatea sa și, nu în ultimul rând, de ceea ce înseamnă să fii evreu în anii 1930.
„... voi lichida adevărurile mele de evreu-român ...”
Dar, odată cu ocultarea originii/ identității iudaice a personajelor din romanul Orașul cu salcâmi, sunt excluse de la publicare și pasaje de alt ordin, distincte de proiectul romanului. Sebastian exclude total de la publicare, de exemplu, un fragment în care afirmă că plănuiește să scrie un jurnal de autoasumare și autoelucidare – în care „să lichideze adevărurile” sale de „evreu-român”. (Nota bene: nu (doar) „adevărurile” de „autor evreu-român”, ci chiar de „evreu-român” indiferent de statutul socioprofesional!). Acest jurnal s-ar fi intitulat Jurnalul lui Azdril Grünberg și ar fi conținut, trebuie dedus, ceea ce romanul/ romanele (destinat(e) publicării) nu ar fi putut cuprinde sau admite:
[Cartea se va chema probabil «Jurnalul lui Azdril Grünberg». Voi înțelege acolo și voi lichida adevărurile mele de evreu-român. Voiu accepta cu sinceritate situația și îi voi căuta din față resorturile sufletești. Desigur faptul nu are nicio legătură cu romanul Adrianei. Dimpotrivă sunt hotărât să nu scriu un rând din acest «Jurnal al lui Azdril» până ce romanul Adrianei nu va fi terminat ...]
Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva „Jurnalul” proiectat aici n-ar putea fi în vreun fel legat de ce urmează să scrie Sebastian în De două mii de ani... sau chiar de jurnalul publicat abia postum.
În al doilea articol pe subiect, cercetătoarea Teodora Dumitru analizează modul în care acest nou descoperit jurnal va schimba receptarea și cercetarea operei scriitorului Mihail Sebastian.
1Articolul a mai apărut apoi, în aceeași formă din Azi (minus câteva corecturi tacite), în volumele îngrijite de Cornelia Ștefănescu („Jurnal I, II, III”, în Mihail Sebastian, Eseuri, cronici, memorial, ediție îngrijită și prefață de Cornelia Ștefănescu, București, Editura Minerva, 1972, pp. 495-520) și de Mihaela Constantinescu Podocea („Jurnal de roman”, în Mihail Sebastian, Opere complete, vol. IV. Publicistica 1930–1932, București, Academia Română. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, pp. 1074-1100).
