Nu am ajuns anul acesta la FILIT-Iași, însă nu a fost greu să observ de la distanță că scriitorul spaniol Manuel Vilas a fost vedeta festivalului & a strâns în jurul lui un public numeros. Tot în această toamnă, autoarea franceză Annie Ernaux a luat Nobelul, prilej cu care, desigur, au ieșit la iveală și „criticii” români de pe Facebook, porniți să judece acerb și să invalideze scriitura „subțirică” a autoarei. Celebră pentru autoficțiunile sale dezinhibate, Ernaux e, deci, o autoare ingrată pe terenul celor ce nu se uită decât la „marile cărți”. De ce pornesc de aici? Pentru că, citindu-l pe Manuel Vilas, al cărui roman În toate a fost frumusețe (Editura Pandora M, colecția Anansi, 2022, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari) e recomandat și lăudat inclusiv de Ernaux, întrebarea ar fi: cum mai scrii autoficțiune astăzi? O autoficțiune fragmentară de 430 de pagini e riscantă într-un moment în care literatura mondială e dominată de așa ceva.
Romanul are la bază două situații de viață dramatice: moartea părinților (mai cu seamă, cea a tatălui) și divorțul de soția cu care naratorul-personaj are doi băieți. Avem, deci, un om vulnerabilizat, un scriitor ajuns la nivelul unei mici celebrități, care își rememorează trecutul. Până aici, schema pare una uzuală. Pariul lui Vilas e, însă, de a-și racorda istoria familiei, pe de o parte, la istoria Spaniei, iar, pe de altă parte, la „marea” istorie culturală, din care și preia, evident în contrast ironic, numele pentru membrii familiei sale. Bach și Wagner sunt, de pildă, tatăl și mama naratorului, iar copiii sunt Brahms (Bra) și Vivaldi (Valdi), în timp ce mătușa Reme e Maria Callas. Numele acestor staruri din canonul muzicii clasice nu sunt preluate decât formal, tocmai pentru a crește discrepanța dintre o familie „din pătura inferioară a clasei de mijloc” din Spania și câteva celebrități cărora, în principiu, nu le neagă nimeni statutul și valoarea. Inițial, efectul e unul comic, chiar zeflemitor la adresa familiei Vilas, date fiind și mostrele de indiferență pe care le lasă la vedere naratorul. Povestea, însă, înaintează cu personajele poreclite astfel, ceea ce nu face decât să te oblige să aderi la jocul propus de autor. Vilas nu-și romantizează viața și nici n-are de gând să-și poziționeze familia mai presus decât alții, dar polemizează cu o tradiție întemeietoare de statut: fie de tip monarhic, bazată pe ereditate, fie de tip neoliberal, în care marea problemă (și adevărul) nu e neștiința de a deveni înstărit, ci „renunțarea la a lua parte la hoția lumii”, adică, mai precis, „neștiința de a fura”.
E clar că Vilas critică o societate în care cei care se nasc săraci sunt condamnați la un statut precar, în timp ce bogații devin din ce în ce mai bogați. Pe de altă parte, romanul e compus din 157 de capitole descriptive și reflexive, din care firul narativ abia se întrevede, și un epilog care adună câteva poeme. Experimentul de a pune laolaltă două tipuri de discurs e limpede încărcat ideologic, în sensul în care nici proza (fie ea fragmentară și poetică), nici poezia nu pot încapsula de-a pururi o problemă socială și istorică, odată ce inevitabil se produce estetizarea. Ce face Vilas în cazul ăsta? Șarjează esteticul, îl duce până la ultimele consecințe, de unde frumusețea romanului. Cartea abundă în formule grave, concise și profund confesive, dar cu grad mare de generalizare, ca și cum cu toții putem (și avem dreptul) să ne alăturăm acestui demers. Nu e întâmplătoare nici opțiunea traducătorului de a alege să schimbe, practic, titlul. Din păcate, alegerea lui Mălaicu-Hondrari (& a editurii?) nu e cu totul justificată, ba chiar produce mai mult o dirijare optimistă a lecturii. În original, cartea se cheamă Ordesa, iar în franceză, de pildă, titlul e păstrat exact așa. În fond, e un nume propriu, e vorba de o vale montană, un punct terminus al existenței autorului, care nu doar că îi produce nostalgie, dar e și mantra relației cu tatăl său: un soi de mixed feelings, având în vedere decizia naratorului de a-și incinera părintele, pe care o regretă. Și în română ar fi putut să se numească la fel cartea. Din rațiuni de marketing, probabil, s-a ajuns probabil la o formulare din roman. Iată două mostre care demonstrează strategia lui Vilas de a lucra cu subiecte mari, la granița dintre viață și moarte, respectiv dintre istoria care păstrează fapte grandioase și existența comună:
„E fascinant cum trecutul dantelează un destin în golurile mecanice ale respirației mele. Pentru că cei mai mulți dintre femei și bărbați nu au istorie. Au trăit vieți fără istorie. Dar și în asta e frumusețe. Până la urmă, planeta Terra este un cimitir general cu milioane de oameni fără istorie, iar, dacă nu ai istorie, se poate pune întrebarea dacă ai fost viu vreodată”
&
„Problema sărăciei este că sfârșește prin a se transforma în mizerie, iar mizeria este o stare morală. Mama nu suporta plictisul vieții. De aceea mergea la ștranduri și la râuri, de aceea mergea la bingo, de aceea stătea la soare, de aceea fuma. Soarele și ea, aproape același lucru.”
Cel de-al doilea pasaj e important și pentru felul în care naratorul se raportează la părinții săi acum absenți. Întrebarea e: cât își inventează trecutul și cât îl reproduce? E clar că avem un narator abil, care își joacă bine postura ingenuă. Memoria e supratema cărții și are de-a face în primul rând cu memoria familiei, cu ce înmagazinează Manuelito (după cum era alintat Vilas). Nu e nimic psihologizant, ceea ce face ca scriitura să curgă unitar. Constant, naratorul își pune probleme pe cât de ciudate și ludice, pe atât de serioase. Una dintre ele, cea care îl și obsedează, e întrebare: au existat părinții lui înainte ca el să se nască? E tipul de întrebare pe care și-o pune un copil. De aici digresiunile despre felul în care mama și tatăl s-au descurcat de-a lungul unor epoci spaniole, marcate în principal de dictatura franchistă și de capitalismul sălbatic. Întregul roman e, de fapt, o digresiune despre spaniolul de rând, mereu aflat în tranziție și instabilitate, care se bucură de ieșiri la ștrand și de mici escapade la munte. Aici e de găsit și caracterul exportabil al romanului. Într-o țară ca România, puternic afectată de sărăcie și de discrepanțe de clasă, romanul lui Vilas se poate aclimatiza cu ușurință.
Nu mai puțin important e caracterul documentarist al cărții. Există câteva fotografii inserate în roman, la care se face referire și care provin, se pare, din arhiva personală a autorului. Evident, n-avem certitudinea că protagoniștii lor sunt chiar părinții lui sau chiar autorul însuși în ipostaza de copil, dar caracterul intimist și veridic al autoficțiunii crește. Fotografiile sunt instrumentele prin care Vilas consolidează tensiunea absențelor. Nu doar că o fotografie conține ideea morții, așa cum zicea Roland Barthes, dar Vilas pare să spună că imaginea este doar moarte. În plus, arhiva personală e un gest de documentare a unei istorii de familie, mai străină și mai misterioasă decât orice chestiune la scară largă.
Manuel Vilas reușește să producă empatie prin formulări sublime, concise și grave, să chestioneze abuzurile și să reinventeze viața unei familii spaniole anonime. Vilas își vede propria viață prin Istoria cu „i” mare, nu invers. Și alte vieți ca ale sale se reflectă aici, în ideea & speranța că li s-ar putea face dreptate.
Foto main: Parque nacional de Ordesa (Wikimedia Commons)
