La o sută de ani de când mișcarea Dada a dat primul semn de viață, e timpul nu doar să ne întoarcem spre Tristan Tzara & co, cei care, plecând de prin țările lor, au făcut din Cabaret Voltaire-ul din Zurich un butoi cu pulbere al artei. Ci și să ne întrebăm, din sistemul social-politic-cultural în care trăim azi, ce mai înseamnă Dada. Dacă mai înseamnă ceva. Dintre toate evenimentele care pun în 2016 pe hartă centenarul dadaismului, facem azi o foarte potrivită treime:
- Traducerea în limba română a ”TaTa Dada: The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara”, de Marius Hentea, prima autobiografie în engleză a lui Tristan Tzara.* Un interviu cu autorul puteți citi aici, iar un fragment în română puteți citi aici.
- Experimentul Dada-dada.net, o jucărie digitală colectivă, pe care sigur dadaiștii ar fi fost înnebuniți s-o vadă și s-o transforme
- Publicarea celei de-a doua ediții a celor „Șapte manifeste dadaiste. Lampisterii. Omul aproximativ”, de Tristan Tzara, la Polirom
Dintre cele „Șapte manifeste”, am selectat mai jos două, să testăm pulsul dada la o sută de ani distanță:
manifestul domnului antipyrine
DADA este intensitatea noastră : care ridică baionetele fără vreo consecinţă capul sumatral al bebeluşului neamţ ; Dada e viaţa fără papuci şi fără paralele: care e contra şi pentru unitate
şi negreşit împotriva viitorului ; ştim cugetând cuminte că creierele noastre se vor preface‑n perne pufoase, că dogmatismul nostru e la fel de exclusivist ca şi funcţionarul şi că nu suntem
liberi şi strigăm libertate; necesitate severă fără disciplină şi fără morală şi scuipăm peste omenire.
DADA rămâne în cadrul european al slăbiciunilor, e totuşi un rahat, însă noi vrem să ne căcăm în culori felurite ca să împodobim grădina zoologică a artei cu toate drapelele consulatelor.
Suntem directori de circ şi fluierăm printre vânturile din bâlciuri, printre mănăstiri, printre prostituţii, teatre, realităţi, sentimente, restaurante, ohi, hoho, bang, bang.
Declarăm că automobilul e un sentiment care ne‑a influenţat destul în încetinelile abstracţiunilor lui ca şi transatlanticele, zgomotele şi ideile. Cu toate astea arătăm uşurinţa, căutăm esenţa
centrală şi suntem mulţumiţi dacă o putem ascunde; nu vrem să numărăm ferestrele minunatei elite, căci DADA nu există pentru nimeni şi vrem ca toată lumea să priceapă lucrul acesta. Acolo e balconul lui Dada, vă asigur. De unde poţi auzi marşurile militare şi poţi coborî tăind văzduhul ca un serafim într‑o baie populară ca să te pişi şi să‑nţelegi pilda.
DADA nu‑i nebunie, nici înţelepciune, nici ironie, uită‑te la mine burghez drăgălaş.
Arta‑i un joc căprui copiii îmbinau cuvintele cu sonerie la capăt, apoi plângeau şi strigau strofa şi‑o încălţau cu cizmuliţe pentru păpuşi, iar strofa deveni regină ca să moară puţină, iar
regina deveni balenă sură, copiii alergau cu sufletul la gură. Veniră apoi marii ambasadori ai sentimentului care ţipau istoric în cor :
Psihologie Psihologie hihi
Ştiinţă Ştiinţă Ştiinţă
Trăiască Franţa
Noi nu suntem naivi
Noi suntem succesivi
Noi suntem exclusivi
Nu suntem săraci cu duhul
şi ştim să discutăm cum se cuvine inteligenţa.
Dar noi, DADA, nu suntem de părerea lor, căci arta nu‑i serioasă, vă asigur, iar dacă arătăm crima ca să spunem ca învăţaţii ventilator, e ca să vă facem plăcere, bunilor ascultători, vă
iubesc atât de mult, vă asigur şi vă ador.
anexă
cum am
devenit fermecător,
simpatic şi
delicios
Dorm foarte târziu. Mă sinucid la 65%. Viaţa mea‑i foarte ieftină, nu e pentru mine decât 30% din viaţă. Viaţa mea are 30% din viaţă. Îi lipsesc nişte braţe, sfoară şi câţiva nasturi. 5%
sunt consacrate unei stări de înmărmurire semilucidă însoţită de pârâituri anemice. Aceste 5% se numesc DADA. Aşadar, viaţa‑i ieftină. Moartea‑i ceva mai scumpă. Viaţa e însă fermecătoare
iar moartea‑i şi ea fermecătoare.
Mă aflam, acum câteva zile, la o întrunire de imbecili. Era multă lume acolo. Toată lumea era fermecătoare. Tristan Tzara, un personaj mic, tâmpit şi neînsemnat, ţinea o conferinţă despre
arta de a deveni fermecător. El era, de altminteri, fermecător. Toată lumea‑i fermecătoare. Şi spirituală. E ceva delicios, nu‑i aşa ? Toată lumea e, de altminteri, delicioasă. 9 grade sub zero.
E fermecător, nu‑i aşa ? Nu, nu‑i fermecător. Dumnezeu nu e la înălţime. El nu se află măcar în cartea de telefon. Dar este, totuşi, fermecător.
Ambasadorii, poeţii, conţii, prinţii, muzicienii, ziariştii, actorii, scriitorii, diplomaţii, directorii, croitorii, socialiştii, prinţesele şi baronesele, e ceva fermecător. Voi toţi, voi sunteţi fermecători, foarte fini, spirituali şi delicioşi.
Tristan Tzara vă spune : vrea foarte mult să facă altceva, însă preferă să rămână un tâmpit, un farsor şi un închipuit. Fiţi sinceri o clipă : ceea ce v‑am spus adineaori este fermecător
sau tâmpit ?
Sunt oameni (ziarişti, avocaţi, amatori, filosofi) care consideră chiar afacerile, căsătoriile, vizitele, războaiele, diferitele congrese, societăţile anonime, politica, accidentele, dancing‑urile, crizele economice, crizele de nervi drept nişte variaţiuni ale lui dada. Nefiind imperialist, nu le împărtăşesc părerea ; cred mai degrabă că dada nu e decât o divinitate de mâna a doua, care trebuie aşezată pur şi simplu alături de celelalte forme ale noului mecanism cu religii de interregn.
Simplitatea e oare simplă, ori e dada ?
Socot că sunt destul de simpatic.
Tristan Tzara
„Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ” de Tristan Tzara, Ediţia a II‐a, revizuită, cu Versiuni româneşti, prefaţă şi note de Ion Pop, a apărut la Polirom, Iași, 2016.
Foto: Portretul lui Tristan Tzara, de Robert Delaunay, 1923. Sursa: Wikimedia
