În care francezul Quentin Dupieux provoacă doi tembeli să dreseze o păpușă-muscoi, iar acestora le iese, chiar dacă nimeni nu poate jura c-a înțeles cum. În fața filmelor sale nu ne rămâne decât să ne manifestăm perplexitatea și, eventual, entuziasmul pentru nonșalanța lor de a combate așteptări, rigori, legi nescrise cu care prea des cinemaul mainstream ne aburește doar pentru a-și masca stângăciile. Filmul „Mandibules” rulează în cinematografe din 18 iunie.
Putem lua de bun ceea ce ne povestește Dupieux în filmele sale minimaliste, care astfel vor apărea în toată sărăcia lor conceptuală. Narațiunile sunt decepționant de simple – în Rubber (2010), un cauciuc nărăvaș teroriza un oraș din America; în Reality (2014), un regizor se chinuia să smulgă cel mai bun răget de durere din lume, pentru a fi nominalizat la Oscar; în Le daim (2018), un nene puțin țicnit visa să anihileze toate gecile lumii, din dragoste pentru geaca lui din piele întoarsă; și tot așa. Estetica e decepționant de simplă. Iar rezultatul e – ați ghicit cum. Ca o confirmare a faptului că, în filmele lui Dupieux, minus și cu minus n-or să dea niciodată plus doar de dragul vreunei false adâncimi semantice care să gâdile orgoliul profesioniștilor profesiei, vorba lui Godard. Luat literal, cinemaul acesta descrie platitudinea deconcertantă a unui deșert, iar oazele care au proasta idee să apară când și când la orizont se dovedesc a fi niște fata morgana de toată frumusețea.
Sau putem considera că Dupieux se joacă în farsele sale cu alegoria – și că tot ce ne povestește trimite, de fapt, la teme grave ale societății de azi: geaca mai sus menționată e doar metafora consumerismului exagerat din capitalism, iar Wrong Cops (2013) nu face altceva decât să arate cu degetul corupția endemică a polițiștilor. În această lectură e captiv un blabla sociologizant care vrea mereu să dibuiască sensuri ascunse și intenții auctoriale dintre cele mai complexe acolo unde, foarte probabil, nu e decât o șotie nevinovată. Eu, unul, mă pierd între aceste două poziții: uneori sunt tentat să mă minunez de imaginile superficiale ale acestui cinema în care mereu e soare și cald și gri, iar alteori, incapabil să accept pe de-a-ntregul găunoșenia acestei lumi pe care mi-o propune Dupieux, caut mai mult. Căci finalul din Le daim, în care protagonistul moare împușcat în cap de la mare distanță, s-ar putea să fie un triumf definitiv al nonsensului, la fel de bine cum s-ar putea să propună, la nivel vizual, intuiția sublimă a unui cerb uman, îmbrăcat din cap până-n picioare în piele întoarsă, care este doborât ca la vânătoare. Cele două nu se exclud.
E vorba că între reciclarea clișeelor unui cinema de gen, cu scopul de a obține produse derivate care să le deturneze în cheie politică, și utilizarea neproblematizantă a acelorași clișee, sub pretextul că o faci ironic, diferența e uneori atât de mică încât nici n-o vezi. E cazul acestor filme care-și umplu timpul – și așa scurt – de rulare cu tot soiul de infantilisme și poante scenaristice preluate de la tomberonul școlilor de film: există rezolvare mai din joben, mai rânced-modernistă, decât aceea cu care se încheie Au poste ! (2018), unde – pe principiul acelor compuneri școlare în care aflăm la final că „totul a fost un vis...” – interioarele filmului se dovedesc a fi scenografia unei piese de teatru? Iar îndeletnicirea protagonistului din Le daim, care se visează cineast și tot trage duble cu o cameră de buzunar, nu e oare cel mai la îndemână truc meta al creatorului rămas fără idei? Din film în film, Dupieux scormonește după material abandonat de cineaștii care „se respectă” și bricolează cu ajutorul acestuia niște narațiuni de serie B pentru care – aidoma acelor mașinuțe cu motor de scooter – n-ai nevoie de vreun permis special de cinefilie: oricine le poate aprecia la justa valoare.
Mandibules (2020) este al optulea lungmetraj al lui Dupieux în vreo 10 ani – dovadă că vehiculele sale consumă puțin și te duc departe. În trecut, un cineast rapid era cineva ca Andrzej Wajda, capabil să reacționeze la evenimentele politice ale timpului său în cel mai pragmatic mod cu putință, și să le valorifice degrabă la Cannes, împușcând cine știe câți iepuri dintr-o lovitură mediatică bine gândită. Astăzi, un cineast rapid e Dupieux – cineva care meșterește în colțișorul său, pe bandă rulandă și complet indiferent la ce se întâmplă în jur, prelucrând lucruri deja filmate și făcând apel la nostalgia noastră față de un cinema lejer și automatizat pentru a le mai aduce încă o dată pe piață. Așa se face că terifiantul om-muscă din The Fly (1986) al lui David Cronenberg – un monstru de carne vie hidos și briliant, care plătea excesiv de pe urma unei greșeli anodine – a sfârșit aici sub forma unui muscoi leneș și apatic, care nici măcar nu mai sperie pe nimeni. În cinemaul amorțit de capitalism al lui Dupieux, totul are valoare comercială: arătarea înaripată nu mai e un simbol degenerat al progresului științei, ci un prilej – cu nimic mai rușinos decât altele – de a face un ban. De unde și ideea că numai un naiv (sau un dereglat mintal), așa cum sunt Manu și Jean-Gab, oamenii noștri din film, ar fi în stare să mai pună botul la nesfârșitele simulacre pe care lumea de azi le întinde la tot pasul – și să le reveleze din interior absurditatea.
Filmul avansează – pe principiul unei oglinzi a oglinzii – prin epuizarea graduală a unui gag și inventarea chinuită a altuia. Ce uimește aici este nu atât libertatea de ton a lui Dupieux, cât îndrăzneala de a-și asuma faptul că nu are nimic nou de spus, dar spune chiar și așa. Când dau de muscă în portbagajul mașinii, cei doi (Grégoire Ludig și David Marsais) se află în toiul unei misiuni a cărei finalitate e menținută, desigur, strict secretă (ca în Marfa și banii, altă lucrătură abilă cu tropi pop), iar când în fine aflăm despre ce era vorba, efectul e mai curând o fâsâială. Foarte interesant mi se pare cum Dupieux evită conștient deflagrațiile de proporții, preferându-le o bălăceală senină într-o imoralitate fără consecințe: când omul pe care îl iau ostatic reușește să le scape, nu-l mai vedem niciodată, iar când aceștia dau foc din greșeală rulotei ostaticului, atât a fost: trecem la altceva. Nicio urmărire cu poliția în Mandibules, nici măcar atunci când lațul pare să se strângă în jurul acestor bufoni-escroci care profită – alt truc burlesc standard – de pe urma unui quiproquo perfect nerealist, ajungând să petreacă noaptea într-o vilă burgheză doar pentru că sunt confundați cu niște prieteni. Ca să nu mai vorbim de potențialul horror al acestei mega-insecte, pe care Dupieux se amuză să-l ațâțe prin vreo bâzâială obligatorie, fără a-l activa vreodată.
Dupieux și-o fi extrăgând adrenalina din punerea pe roate a unui cinema fără semnătură, bazat pe un meșteșug decent, dar fără mari pretenții, la o adică interșanjabil cu orice alt meseriaș din zonă, așa cum se întâmpla odată la Hollywood. Dar strategia e înșelătoare, fiindcă cinemaul său rămâne totuși în zona filmului de artă, și nu doar pentru că trăim într-o eră capitalistă în care a devenit un gest reflex să marketezi drept high-brow ironic ceva ce, într-o lume mai normală, și-ar fi găsit de lucru la proiecțiile de după miezul nopții în vreun cinema prăpădit de cartier (ceea ce, cu siguranță, l-ar fi încântat pe Dupieux). Dacă cinemaul său dă la iveală amprenta unui autor, e și datorită acestui simț predilect pentru decalaj: uite-o pe Adèle Exarchopoulos dându-se în spectacol sub masca unei tipe care a rămas cu sechele în urma unui accident, iar acum pare că-și iese tot timpul din pepeni. Prin personajul ei, mai nebun decât nebunii de serviciu care dresează musca și mai sănătos la cap decât toți ceilalți, realitatea – orizontul obsedant, pluristratificat al lui Dupieux – găsește o supapă prin care să concentreze toate contradicțiile lumii din jur. În astfel de momente, schema altminteri monocordă a acestui cinema – să iei ad litteram scenarii de serie B, reducându-le la câteva elemente mari și late până ce ajung să se golească de sens – capătă un fel de rotunjime neașteptată. Ficțiunea își poate astfel depăși modestele atribuții, rămânând suspendată în zona unor gesturi de actor care se răsfrâng dincolo de orice cadru prestabilit.
