La începutul lunii, Cristiana Tăutu scria despre cât e de greu să navighezi Bucureștiul ca pieton - mai ales dacă ai după tine un copil în cărucior, ești în scaun rulant sau ai alte dificultăți de deplasare. Pentru că articolul a suscitat reacții puternice, am întrebat alte câteva mame tinere care locuiesc în capitală cum le tratează orașul de când se deplasează +1 (în unele cazuri +2), în care acel 1 implică și un mijloc locomotor pe patru roți, de tip căruț, care trebuie împins, ridicat și strecurat printre diverse obstacole citadine.
Am vrut să aflăm care sunt principalele trei lucruri pe care le-ar schimba pentru ca plimbările lor să nu se mai simtă ca niște curse de obstacole fără niciun premiu la final, ce așteptări au de la autorități și de la cei cu care împart orașul și dacă au avut vreodată gesturi sau izbucniri de frustrare din cauza situației în care s-au găsit.
Au răspuns Daria Ghiu, istorică de artă și om de radio, Carla Fotea, producătoare de film, Luiza Vasiliu, jurnalistă, redactor-șef la Scena9, Oana Dobre, consultantă de comunicare, Lea Rasovszky, artistă vizuală, Ioana Calen, co-fondatoare Modulab, Vera Ion, scriitoare și co-fondatoare Scrie despre tine și Eliza Zdru, regizoare.
Scena9: Care ar fi top 3 lucruri care te împiedică să ai o experiență ok când ieși să plimbi copilul?
Tencuiala care cade, clădirile în descompunere: când ochesc pericolul (stucaturi pe jumătate, acoperișuri în derivă), aproape că o iau la fugă cu căruciorul (și mereu am în cap imaginea din Harry Potter pe peronul 9 și ¾). Fug din calea gazelor de eșapament, dușmanul ăsta invizibil mă înspăimântă și am o neliniște continuă la gândul că Gloria e mai aproape de asfalt și de mașini. Iarna și atunci când plouă îi urăsc pe șoferii care trec în goană pe lângă noi și ne udă din cap până-n picioare, mașinile care nu au răbdare pe trecerea de pietoni, care nu opresc pe trecere și trec într-o uluitoare viteză.
Senzația de teamă și că suntem descoperite atunci când traversăm, mamă și fiică. Mijloacele de transport în comun: majoritatea sunt de nefrecventat dacă ești singură cu căruciorul (cu excepția stațiilor de metrou cu lifturi). E imposibil să urci/să cobori căruciorul. Trebuie să speri că vei primi ajutor, altfel e cazul să renunți.
Nevoia de a rămâne în jurul casei dacă nu am propria mea mașină. Dacă chiar ești forțat să iei un taxi/uber, riști și îți iei copilul în marsupiu sau în brațe, îl strângi bine la piept, îi ții ceafa și tremuri tot drumul. Dar mai bine rămâi exilat în perimetrul cartierului tău, nu-i așa? Ce dacă nici la cumpărături nu poți merge în liniște cu căruciorul pentru că mult prea puține magazine au rampe? Și nu, nu e vorba doar despre tine și fiica ta, e vorba despre toți aceia aflați pe viață în cărucioare. În fond, experiența ta ca mamă cu cărucior e de scurtă durată.
Și, mai presus de toate, gândul că nu peste mult timp voi pleca cu Gloria de mânuță la plimbare și îmi va fi teamă de haosul orașului, de mașinile lui, de zgomot, mizerie, de traversat ostila Piață a Unirii, de clădiri fragile. Mă voi gândi cum să o învăț prudența. Dincolo de toate astea, sunt sigură că va dezvolta, ca și mine, atașamentul față de București și poate spiritul civic, al ei și al generației ei, va aduce multe schimbări în bine. (Daria Ghiu)
Singurul lucru care stă în calea fericirii mele de pieton purtător de copil este geometria absurdă și ostilă a orașului. Bucureștiul a trecut prin prea multe ere care l-au deformat aproape iremediabil și degradarea continuă, proporțional cu lipsa de interes pentru a remedia ceva. Să mă opresc la doar trei e destul de complicat, dar let's do it:
- Bordurile prea înalte care delimitează brutal carosabilul de trotuar
- Gropi în locuri surprinzătoare care, incredibil, nu se rezolvă de la sine, ci se măresc după fiecare sezon ploios
- Gunoaiele, aceste confetti triste și nelipsite de la marele party urban bucureștean. (Lea Rasovszky)
Trotuarele distruse, mașinile parcate aiurea și lipsa lifturilor de la metrou. În primele 8 luni de viață ale copilului am locuit undeva lângă Obor. De fiecare dată când ieșeam din bloc cu căruciorul încercam să inventariez traseele posibile și starea lor de degradare: pentru ce am nervi azi – traficul de pe Viitorului sau trotuarele ocupate de pe Precupeții Vechi și Toamnei? Zgomotul de pe Moșilor sau cel de pe Ștefan cel Mare? Mai tot timpul sfârșeam mergând pe mijlocul străzilor mai mici. La început îmi era ușor teamă, dar m-am relaxat și mă purtam ca și cum era totul normal, I claimed the space.
Acum două luni m-am mutat în sectorul 3, într-o zonă în care trotuarele sunt ok, mașinile sunt parcate relativ ok și e un parc aproape. Poate de asta e plin de mame cu cărucioare. (Carla Fotea)
Mașinile urcate pe trotuar, gunoaiele, aerul. (Luiza Vasiliu)
- Mizeria. Mucurile de țigară aruncate peste tot, inclusiv la locul de joacă. Ambalaje, resturi de mâncare și rahatul de câine.
- Lipsa trotuarelor. Acum mă deranjează doar ca pieton cu copil în brațe, dar am plimbat căruciorul cam un an și jumătate încercând să mă strecor printre mașini parcate aiurea sau pe trotuare atât de înguste încât trebuia să fac echilibristică cu căruciorul.
- Poluarea, lipsa spațiilor verzi și toaletările abuzive. E un oraș în care respiri cu teamă mai ales dacă te gândești la incidența alergiilor sau a afecțiunilor pulmonare la copii. (Oana Dobre)
Nu știu niciodată cât pot merge cu căruciorul pe trotuar, ceea ce amplifică starea de hipervigilență si potențial pericol: asta e cumva starea generală, în loc de relaxare, alertă ridicată. Sunt extrem de multe garduri la noi în cartier (n.r. Drumul Taberei) și nu te poți plimba în spațiul verde, nici măcar in parc („nu călcați iarba”). Nici nu sunt bănci, în mod bizar, nici între blocuri, nici nicăieri. Singurele locuri unde sunt sunt cu fața la bulevardul foarte aglomerat. Și mai sunt și oamenii, firește. Când alăptam mai ales primeam multe priviri lungi care-mi cauzau mult disconfort. (Vera Ion)
Dacă locuiești în centrul orașului, ca noi, sunt zone în care ești nevoit(ă) să mergi cu căruțul pe stradă (pe unde trec multe mașini, desigur), pentru că trotuarele sunt în întregime acaparate de mașini parcate. E o stradă la intrarea în Cișmigiu, de exemplu, care trebuie parcursă în totalitate pe carosabil, pentru că ambele trotuare, de o parte și de alta, sunt ocupate de mașini. În mod ironic, pe strada respectivă e și o secție de poliție.
Pe locul doi ar fi gropile din asfalt. Când ajungi să dai de trotuare mai libere îți dai seama că nu te poți relaxa nici acum, pentru că plimbarea cu căruțul devine un soi de traseu off-road în care ești nevoit(ă) să folosești forța pentru a depăși cu bine obstacolele.
Iar pe locul trei ar fi toate celelalte probleme legate de accesibilitatea anumitor spații sau mijloace de transport în comun pentru părinții care plimbă copilul în căruț: autobuze, metrou (sunt puține stații totuși care chiar au lift), supermarket-uri etc. Mă îngrozesc gândindu-mă la traseul prin oraș al unei persoane cu dizabilități locomotorii. (Eliza Zdru)
Pentru fiica mea de 4 ani jumate, metroul este ceva exotic, cred că a mers de mai multe ori cu avionul decât cu orice mijloc de transport în comun din București. Așadar, mașinile (din motive evidente) și faptul că nu pot folosi mijloacele de transport în comun, pentru că mi-e greu spre imposibil cu căruț. Ironia este că traficul este de departe cea mai mare problemă a unei mame și tocmai acest fapt mă obligă de fapt la rândul meu să merg exclusiv cu mașina cu copiii în oraș. (Ioana Calen)
Ce așteptări ai avea, ca cetățean și mamă, de la autoritățile locale? Dar de la alți locuitori ai Bucureștiului?
Un oraș mai curat, mai silențios, mai puțin poluat, spații verzi existente la tot pasul, rampe, autobuze prietenoase, șine de tramvai joase, normale, ușor de trecut, șoferi mai puțin agresivi și stăpâni peste noi, ceilalți, parcuri toaletate, fără pericole. Orașul să devină mult mai ușor de parcurs, să pot să pun în practică o coregrafie urbană blândă, nu una de ninja. Cam tot ceea ce vrem cu toții pentru noi și pentru generațiile viitoare. Peste toate, dorința de a mă putea plimba în liniște, nu cu gândul la continue strategii de ocolit/anticipat pericole. (Daria Ghiu)
Mi-aș dori mult ca oricine e în campanie pentru o poziție în administrația locală să dea un fel de probă de rezistență, ca la școala de poliție, care să consiste într-o plimbare cu căruciorul prin buricul târgului. Nu în parc, nu cu mașina până la parc, ci de acasă de la ei până la cea mai apropiată piață, până la cel mai apropiat supermarket, până la o cafenea. Să ia metroul, să ia troleul, să meargă pe bulevarde și pe străduțe mici, și abia apoi să ne zică ei ce fac pentru București. Ăsta a fost rant-ul meu în primele luni de împins căruciorul, thank you for listening, încă mi se pare o idee bună. (Carla Fotea)
De la autorități, să gândească politici publice doar după ce au întrebat beneficiarii, nu înainte. Și da, la beneficiari includ și copiii. De la ceilalți, să aibă un pic mai multă grijă pentru spațiile noastre comune și viețile pe care le împărțim pe aceleași străzi și-n aceleași autobuze. (Luiza Vasiliu)
De la autorități aștept consultare reală și amenajări pentru confortul părinților - poate cafea lângă parcuri, veceuri publice, din astea basic. De la alți oameni, să nu își bage nasul în ciorba altuia și să o lase mai moale cu remarcile și sfaturile, dar asta tot cumva dintr-un exercițiu civic s-ar putea activa. Nu zic că toți sunt rău intenționați, doar foarte băgăcioși. (Vera Ion)
Mi se pare nepermis că de atâtea mandate nimeni nu a atacat frontal măcar problemele urgente. Orașul ăsta este impracticabil pentru oricine nu se deplasează în mod convențional, solo și agil printre obstacole. Devenind mamă și purtându-mi copilul fie în căruț, fie în sisteme de purtare, am o imagine mai cuprinzătoare a mobilității în oraș și cât de complicată spre imposibilă este pentru foarte mulți bucureșteni. Un exercițiu pe care îl recomand tuturor este să fie atenți câte persoane cu dificultăți de deplasare (persoane care folosesc bastoane, fotolii rulante etc.) văd în oraș în fiecare zi. Pot pune pariu că puține sau deloc. (Lea Rasovszky)
Am putea începe să iubim orașul ăsta, să avem grijă de el așa cum avem de noi și de copiii noștri. Când ne gândeam să plecăm în altă țară, fantezia mea preferată era un oraș în care oamenii își zâmbesc unul altuia pe stradă și le place ce văd în jur, un oraș care să mă încarce cu o energie bună, în care să am un simț al comunității. (Oana Dobre)
Să viziteze Barcelona și să ia aminte la ce înseamnă un oraș pentru oameni. La modul serios - chestiile comune, cu piste de biciclete, trotuare fără mașini sau mijloace de transport în comun accesibile cărucioarelor. E atât de dificil Bucureștiul încât mi-e și jenă să cer chestii basic cu aerul că „Mamă, ce lucru revoluționar propun.” (Ioana Calen)
Mă aștept la puțină empatie, pur și simplu, și de acolo la încercarea de a rezolva în mod inteligent toate problemele de mai sus. Berlin ar fi exemplul cel mai elocvent de oraș kid-friendly. (Eliza Zdru)
Un gând violent sau agresiv pe care l-ai avut de nervi într-una din escapadele tale prin oraș cu copilul. L-ai dus până la capăt?
Mai arunc în aer câte un cuvânt, dar la 2 ani, Gloria e în faza în care repetă tot mai mult ce spunem noi, așa că mă abțin. Cel mai complicat e să îi explic ce e cu gunoaiele la tot pasul în București (arată mirată înspre ele; la Constanța îmi aducea serioasă mucurile de țigară de pe plajă) și am decis să o fac cât se poate de serios și clar. Îi vorbesc ca unui om mare, iar Bucureștiul are grijă de mine, mă pune să țin lecții de educație civică la tot pasul. Dar închei într-o cheie optimistă: am descoperit atât de multă solidaritate între mame de când sunt și eu una, încât chiar sper că multe se vor schimba în bine datorită nouă. (Daria Ghiu)
Am ridicat multe ștergătoare, am înjurat mult, am vrut și să zgârii niște mașini, dar cred că e la limita legii și vreau să fiu un exemplu bun pentru copilul meu. (Carla Fotea)
N-am dus nici un gând violent până la capăt, eram prea obosită. (Luiza Vasiliu)
Am tras o căzătură zdravănă în timp ce mergeam cu fetița mea în brațe pe un trotuar de la Romană. Ea n-a pățit nimic, m-am răsucit cumva ca un cascador în cădere (se pare că funcționează instinctul de mamă care-și protejează în primul rând odrasla, chiar și în situații în care n-ai timp să te gândești), în schimb eu m-am ales cu ceva julituri. Doamna de la cafeneaua în fața căreia am căzut mi-a dat trusa de prim ajutor și m-a ajutat să mă pansez. (Mulțumesc că măcar mai sunt oameni buni în orașul ăsta!) Am aflat de la ea că tocmai ce-au „reparat” trotuarul și de-atunci se împiedică zilnic câte cineva acolo.
Mi-a venit atunci să țip: chiar nimănui nu-i pasă? Totul e făcut de mântuială în orașul ăsta? Dar la cine să strig? La muncitorii care au lucrat acolo? La primar? Cui să fac reclamație? O să mi se spună că e doar vina mea că m-am împiedicat, că trebuie să fiu mai atentă. Ce rost are să duc până la capăt orice gând sau reclamație, dacă nimănui nu-i pasă? La cine să strig, dacă nimeni nu vrea să audă? Nu pot decât să sper că, poate, copiii noștri, crescuți cu empatie și dragoste, vor face mai bine decât am făcut noi. (Oana Dobre)
Nu îmi place să mă simt cuprinsă de furie, mai ales atunci când sunt cu fiica mea. Uneori încerc să transform aceste sentimente în reversul lor, așa că, atunci când, de exemplu, traversez o stradă cu șine de tramvai sau gropi o iau foarte încet, cel mai încet, înspre celălalt trotuar. Îl deplâng pe cel care mă va claxona să mă grăbesc în timp ce manevrez căruciorul. (Lea Rasovszky)
Se creează o spirală a enervării: deși știu că o să fie mașini pe trotuar, mă enervez, apoi mă enervez că mă enervez, bodogăn, mârâi. Asta afectează și relația directă cu cel mic, evident. Altfel, făcusem niște stickere pentru șoferii parcați pe trotuare: „Blestemul scutecelului: să te caci pe tine fizic / când ți-o fi mai greu / că nu m-ai lăsat să trec / cu căruciorul meu.” Nu am mai apucat să le printez, dar pot fi oricând date mai departe. (Vera Ion)
Modul în care m-am adaptat la acest oraș a fost să mă baricadez cu copiii în mașină. Urăsc asta și că orașul mă obligă la asta. Mi-am luat hibrid să-mi dau iluzia că aș fi mai ok decât să merg cu SUV-ul în oraș, chestie pe care am judecat-o adesea la alți șoferi. Știu că asta mă face parte din problema de care mă plâng, dar nu am alternativă. Următorul pas pe care mă gândesc să îl fac este să mă mut, cel puțin până când intră ei la școală, într-un oraș mult mai mic. (Ioana Calen)
De fiecare dată când dau de trotuare acaparate de mașini parcate și sunt cu căruțul, reușesc cu greu să-mi stăpânesc gândurile furioase și încerc un dialog cu șoferii care se întâmplă să fie lângă mașinile parcate. Unii ridică din umeri neputincioși și spun că nu au unde să parcheze, alții mă ignoră pur și simplu ca și cum problema mea e insignifiantă în comparație cu mașina lor, iar alții sunt de-a dreptul agresivi. Cea mai neplăcută experiență a fost când am încercat să-i explic frumos unei doamne care vorbea la telefon, într-un jeep pe care doar ce îl parcase în fața mea pe tot trotuarul, că nu am pe unde să trec cu căruțul și că trebuie să ies în stradă să îi ocolesc mașina. Probabil avusese o zi proastă la birou, pentru că efectiv m-a înjurat.
De atunci, m-am hotărât să las un cadou mașinilor parcate pe tot trotuarul de care mă împiedicam. Am lipit diverse obiecte pe ele: suzete, o căciuliță de copil, pagini de ziar care conțineau titluri ce mi se păreau relevante pentru problema pe care o cauza mașina respectivă. Cel mai violent gând a fost să las scutece murdare pe parbriz. Nu am dus niciodată până la capăt acest gând, însă în continuare mi se pare o idee foarte bună. Speranța mea cea mai mare era să-i pun pe gânduri pe șoferi, însă în permanență am avut senzația că de fapt, o dată ce vor îndepărta obiectul lipit, vor uita imediat de problemă, convinși fiind că fuseseră pur și simplu victima unei persoane cu probleme emoționale. (Eliza Zdru)
Imaginea principală: „Motherhood”, de AndyWilson, sub licență CC BY-NC-ND 2.0
