„Dumnezeu vă vrea bogați, frații mei” propovăduiește Mama pe terasa MNAC. În rochia cu mâneci - clopot, dă din mâini ca din aripi și recită mantra: „Mergeți și îmbogățiți-vă, adunați averi căci numai așa vă veți mântui!”. Nu există decor mai potrivit pentru acest discurs decât apusul de soare pe care se profilează semețe turlele Catedralei Mânturii Neamului. Noul spectacol al lui Mihai Lukács, Mama, este o subversivă insinuare în mecanismul manipulării prin fanatism și o deconstrucție a capitalismului (văzut ca un cult).
Mama este un performance muzical în două personaje, marea preoteasă autoproclamată a unui grup care reinterpretează Biblia și una dintre adepte, Sol. Într-o scenografie minimalist - futuristă sunt combinate două tipuri de discurs, unul specific sectelor religioase, altul care glorifică capitalismul prosper, pe fundalul recuperării materiale și emoționale a populației după un cutremur devastator. Întreaga producție constă în show-ul dat de Mama și Sol pentru viitorii adepți și donatori - credința trebuie susținută financiar - cărora, pentru a le câștiga încrederea și a le deschide buzunarele, li se oferă un „spectacol” elaborat după rețetă americană. Mai exact, cu o retorică motivațională și însuflețitoare, în care se folosește tot arsenalul unui discurs - model: idei teoretice, repere practice, exemple (echivalente ale pildelor biblice) sugestive, care includ, pentru credibilitate, și cazul unei persoane publice, demonstrații pe spectatori, emoție și un pic de duritate, cât să impună respect și să genereze adeziune. Mama își cunoaște publicul, îi știe nevoile și dorințele și îi dă exact ce vrea: bunăstare și mântuire, acum și aici, care se substituie mult mai complicatei ecuații biblice în care fericirea, spirituală și materială, vine postmortem, după o viață frustrantă și săracă. Retorica penitenței și a umilinței este înlocuită de cea a îndestulării și afirmării personale. Mama schimbă, practic, ambalajul produsului căci ea vinde aceeași iluzie a stării de bine descrisă în Biblie, doar că răstoarnă premisele care permit atingerea ei, iar uneori umblă la biografia personajelor - Iisus a fost bogat și a murit „ca să ne salveze financiar” - și se inserează pe sine în povestea biblică, rezervându-și o poziție de putere (Mama este egala Tatălui). Și asta numai pentru a exploata concret și rapid, în beneficiu personal, entuziasmul generos al adepților. Discursul sectar are un conținut materialist, preamărește profitul și îndeamnă la acumularea de bunuri ca o condiție esențială pentru mântuire căci doar un adept bogat e un adept util.
„Noi suntem aici pentru că Dumnezeu ne iubește, ne-a dovedit asta. Acum noi trebuie să îi arătăm că îl iubim. Nu vă puneți limite. Fiecare după putere, fiecare să-l iubească: 1000 de lei, 10 mii de lei, 100 de mii de lei. Veniți alături de noi pentru că doar aici ne găsim alinarea, am trecut prin prea multe încercări și prin prea multe necazuri. (...) Dumnezeu răsplătește pe cine iubește! Bogăția credinciosului este semnul binecuvântării speciale din partea Domnului! Aleluia! Bogăția arată credința creștinului. Aleluia!”
Este interesant că nu există nicio altă perspectivă în spectacol, nicio crăpătură prin care creatorii să se distanțeze de discursul personajului, în care să strecoare un comentariu dezaprobator sau vreo urmă de îndoială. Show-ul Mamei este livrat fără ironie, cu o singură perspectivă, o singură retorică, un singur scop. Spectatorii sunt lăsați să se poziționeze singuri în raport cu el - desigur, discursul e toxic, dar nimic din arhitectura spectacolului nu direcționează explicit publicul către această idee (ceea ce mi-a plăcut, e o dovadă că există încredere în spectator). Unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta poate avea legătură cu evoluția în timp a spectacolului. În scenariul inițial, show-ul Mamei vine după un cutremur când odată cu năruirea clădirilor, s-au năruit și reperele existențiale și oamenii au devenit vulnerabili în fața promisiunilor de restabilire a ordinii universale și de revenire la viața de dinainte, poate chiar la o variantă îmbunătățită a ei. Trauma colectivă este un teren fertil pentru manipulare și exploatare emoțională și financiară. Dar ideea gestionării traumei și a refacerii comunității după un cataclism, deși există, a trecut în plan secund în spectacol. Show-ul Mamei e mai puternic decât spectacolul care îl conține și pe care ajunge să îl acapareze, iar asta se datorează Oanei Rusu, o actriță de mare forță, care se ferește de caricaturizare și face un personaj fascinant, extrem de ludic (cântă admirabil gospel), intimidant, dar protector. Oana are o siguranță de sine uimitoare care îi dă Mamei energia cu care trage sforile și publicului, senzația confuzantă de adeziune și respingere în același timp. În contrapunct, Maria Sgârcitu face din Sol modelul adeptei ideale: cu alura androgină și privirea limpede, ea este inocenta prin excelență, vocea ei „angelică” (înaltă) potrivindu-se cu imnurile mântuitoarei financiare. Cele două formează un întreg , dar dincolo de simboluri metafizice, „întregul” este o schemă de fraudare.
Între Catedrala Neamului și Palatul Parlamentului, discursul înflăcărat al Mamei despre capitalismul evanghelic/evanghelia capitalistă devine inconfortabil de veridic.
Mama
Text, regie: Mihai Lukács
Distribuția: Oana Rusu, Maria Sgârcitu
Scenografie, costume: Alex Horghidan, Mișa Dumitriu
Muzică, versuri: Maria Sgârcitu
Proiect derulat de Asociația Quantic și co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Parteneri: Muzeul Național de Artă Contemporană, Casa Tranzit, Centrul de Teatru Educațional Replika, Colectiva Autonomă Macaz, Gazeta de Artă Politică.
Următoarele reprezentații în 10 și 11 octombrie la MNAC, Palatul Parlamentului, Str. Izvor 2-4, aripa E4
Foto main: Adriana Lucaciu
