Seria Noii cititori, coordonată de scriitoarea Adina Rosetti și ilustrată de Oana Ispir, aduce lună de lună recenzii la cărți pentru copii, scrise de copii. În fiecare lună copiii citesc o carte, o comentează împreună și apoi scriu propria recenzie, totul sub îngrijirea Adinei, care vine de fiecare dată și cu extra context.
Tinerii sunt împărțiți în trei grupe, după vârste: 10-12 ani, 12-13 ani și 14+ ani. Luna asta grupă mare citește un poem despre depresie.
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
M-am frământat mult până să aleg o carte pentru ,,Grupa Mare”, oscilând între tot felul de romane fantasy și distopii, până când mi-au picat ochii pe această minunăție de copertă semnată de Marta Crețu pentru Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic, de Corina Dascălu (Ed. Grafic). Răsfoind-o, am rămas cucerită de construcția vizuală, mai ales când am aflat și că ilustratoarea este elevă în clasa a XII-a! Apoi am citit câteva pagini și am înțeles că e un volum cu adevărat special, atât ca temă, cât și ca stil, așa că i-am anunțat, cu destulă emoție, pe tinerii cronicari că urmează o surpriză. O carte pe o temă grea, profundă și încă destul de tabu, nu doar în literatura de la noi, dar și în societate: depresia sau, într-un sens mai larg, impactul transgenerațional al problemelor psihice într-o familie. Și ca surpriza să fie completă, am invitat-o și pe autoarea Corina Dascălu în zoom cu noi – astfel, am descoperit împreună un om sensibil, care își dezvăluie cu multă delicatețe istoria personală ca sursă de inspirație literară, care la rândul ei funcționează ca sursă de vindecare. Cei șase adolescenți au pus întrebări și au ascultat cu atenție răspunsurile Corinei și cred că de la această întâlnire am plecat cu toții cu ceva mai multă căldură și speranță, iar sentimentele astea transpar și în textele lor.
Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic va avea lansarea vineri, 21 martie, de la ora 18.30, la Librăria Humanitas Lipscani 42. Alături de scriitoarea Corina Dascălu și ilustratoarea Marta Crețu, vor fi poeta Svetlana Cârstean și artistul Dan Ungureanu (prin Zoom).
Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic
🔳 🔳 🔳
Recunosc că această carte a avut un subiect destul de nou pentru mine, despre care nu știam foarte multe și care suna complicat. Drept pentru care mi-a fost un pic frică să o citesc, să mă avânt în necunoscut. Totuși, mă bucur din toată inima că am făcut-o.
Mă așteptam ca, fiind pe tema depresiei, cartea să fie mai dură, mai serioasă. Însă nu a fost așa – Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic este un adevărat poem împodobit cu ilustrații superbe. Nu încearcă să prezinte depresia într-un mod concis și exact, ca de manual. În schimb, îți explică ca unui prieten ce este acest mistic Nuștiuce Haizisăizic și te conduce prin lumea lui. O lume cu creaturi mitologice și biscuiți, cu solzi la colțul gurii și scaune care scârție de trei ori.
Iar ilustrațiile fantastice mai bine le vedeți direct în carte, ele reflectă perfect sentimentul poemului. Acestea umplu paginile, ies din casete și plutesc în jurul textului, combină lucruri familiare, cum ar fi posterele Backstreet Boys și pâinea preparată de mama cu elemente într-un stil surprinzător, asemănător cu picturile cubiste ale lui Picasso sau (cum le descrie însăși ilustratoarea, Marta Crețu) cu vitraliile colorate.
Atunci când ne-am întâlnit cu autoarea, aceasta ne-a mărturisit că simte că Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic este cartea pe care a trebuit ea să o scrie. Iar pentru mulți oameni, eu cred că este cartea pe care trebuie să o citească, atât adolescenți cât și adulți. Se vor regăsi în rolul copilului sau al părintelui din carte, al unui Nuștiuce Haizisăizic sau al unui spectator. Cred că e important să se scrie, citească și vorbească despre acest subiect, depresia, iar acest roman grafic va ajuta. Se citește rapid, dar te lasă cu dorința de a îl reciti din nou și din nou, pentru a observa și înțelege lucruri noi de fiecare dată. Este o carte ce nu trebuie înțeleasă cu mintea, ci cu inima. (Maria Cioflec, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Când am deschis prima dată cartea și i-am atins paginile, am crezut că este adresată unui public mai copilăros, dar, fiind intrigată de titlu și de ilustrațiile aparte, am decis să-i dau o șansă. Sinceră să fiu, nu am înțeles adevăratul mesaj al cărții decât la a doua citire.
Mama mea este un Nuștiuce Haizisăizic este un poem grafic care imortalizează experiența trăirii cu un părinte depresiv și impactul acesteia. Copilul trebuie să fi mereu alert, atent la gesturile pe care le face, la modul în care le face, pentru a nu atinge punctul declanșator și atât de sensibil al părintelui. Ilustrațiile magnetice te transpun, cu fiecare detaliu și mai mult, în universul cărții, te fac să înțelegi granița subțire dintre ,,ochii căprui ca două castane dulci, lucioase” ai mamei și ,,dinții mari și aspri” care îi cresc atunci când această linie subțire este depășită.
Poemul acesta are o încărcătură atât de puternic emoțională, încât poți înțelege cum arată o experiență ca aceasta, chiar dacă nu ai trăit-o vreodată. Pe de altă parte, cred că este o lectură și mai bună pentru cei care se identifică cu subiectul, atât din perspectiva mamei, cât și din perspectiva copilului care ajunge să o înțeleagă pe mamă și să empatizeze cu ea abia trăind, la rândul său, acele emoții spontane.
Mama mea este un Nuștiuce Haizisăizic te face să înțelegi că nu ești singurul care se confruntă cu așa ceva – după cum a spus și scriitoarea: ,,Dacă aș fi avut o carte ca aceasta când eram mică, m-aș fi simțit văzută, înțeleasă”. Indiferent de cine ești, poți acorda câteva clipe acestui poem și vei rămâne cu el mereu acolo, undeva, într-un colț de suflet. (Irina Dragomir, 15 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Poemul Corinei Dascălu, ilustrat minunat de Marta Crețu, nu este cartea care te ține cu sufletul la gură, ci cea care te mângâie puțin cât te gândești la cele mai apăsătoare laturi ale ei. Mi-e greu să mă desprind de istoriile personale când scriu despre ea, poate nici nu ar trebui să o fac. E cartea care, așa cum și-a dorit și autoarea, devine poarta către discuții importante, pentru care sper să fie loc în fiecare familie. Copilăriile celor două se îmbină perfect în ilustrațiile Martei, iar oglinda dintre cele două personaje ajunge să arate, de fapt, trecerea copilului prin timp. Năucită de cărțile despre mama ideală, atent construită de specialiștii în parenting, Corina Dascălu a început acest exercițiu al sincerității, prin care a ajuns să scrie povestea mamelor care nu sunt perfecte.
Nici gura lumii nu lipsește din carte. Stigmatizarea există puternic, mai ales în realitate și nu cred că, judecând, se vor schimba prea multe, însă știu că o mamă care trece prin încercări de felul acesta își va dori mereu ca măcar copilul ei să nu le simtă atât de acut. „Nu, nu îmi place cum am fost crescută, dar mama mea a făcut tot ce a știut mai bine pentru mine. Așa voi face și eu pentru tine”, spune autoarea. De aici începe transformarea, cu pași mici și efecte importante.
Citind-o, ce m-a impresionat cel mai tare este modul în care apare acea stare, care se confundă ușor cu înțelegerea, „atunci când, după ce adânc în tine se naște ideea că poți repara ceea ce se petrece în jur, îți pierzi speranța, chiar dacă finalul și stabilitatea dorite încă te macină cât cauți atenția pretutindeni, totul devine obscur”, a fost răspunsul Corinei Dascălu. Copilul se refugiază în cele mai dragi personaje din copilărie, ca unic mijloc de apărare, deși încă mai crede că ceea ce trăiește este normal. Cât despre „inamic”... el nu este numit, deși face parte din familie de multă vreme. „E un Ceva, dar nu știi ce, un Ceva pe care ai ști să-l descrii fără să-l înțelegi, dar niciodată folosind un singur cuvânt”.
În discuția cu Corina Dascălu, a fost încântător momentul în care ne-a spus câte a învățat de la băiatul ei. Noi, oamenii, învățăm unii de la alții prin multe „metode”, dar cred că mereu a funcționat cel mai bine aceea organică, lipsită de vinovăție și de judecată, cu care ne naștem și pe care unii oameni din viețile noastre ne-o pot readuce la suprafață prin iubire. Admir mama care a învățat să-și ceară scuze de la copilul ei. Chiar dacă mama mea e un nuștiucehaizisăizic, e cea mai bună mamă, alături de celelalte cele mai bune mame, adică toate. Toate cele ce pot fi mame pentru copiii lor, dar și pentru copiii altora, și pentru copilul interior! (Mara Marinescu, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Deși, la prima vedere, ar putea părea o carte destinată celor mici, perspectiva ta asupra ei se va schimba odată cu vârsta și începi să o privești cu alți ochi. Abordează un subiect sensibil și profund. Într-un poem scurt, Corina Dascălu reușește să transmită mult mai mult decât o simplă poveste, ilustrând o situație cu care mulți dintre noi ne confruntăm pe parcursul vieții, și ajutându-te să te simți înțeles și să conștientizezi că nu ești singur. Povestea te face să vezi, atât din perspectiva unui părinte, cât și din aceea a unui copil, relația dintre mamă și copil, cum cel mic își ascunde adesea emoțiile față de mama sa, din teama unei reacții neplăcute. Aceasta, fie din oboseală, fie din cauza unei zile grele, își pierde cumpătul și devine un așa-zis „nuștiuce haizisăizic”, iar copilul se micșorează și încearcă să evite un conflict prin suprimarea propriilor sentimente.
Cartea evidențiază un „ciclu” în care părinții își transferă traumele din propria copilărie asupra fiilor și fiicelor lor, cauzându-le, la rândul lor, alte traume, care riscă să fie perpetuate generației următoare. Acest cerc vicios trebuie oprit, iar pentru a face acest lucru, este necesar să înțelegem pe deplin situația și să comunicăm mai eficient. Cartea ne ajută să înțelegem ce se întâmplă, având speranța de a pune capăt acestui ciclu. Mesajul este amplificat și de ilustrațiile minunate, Marta Crețu reușind să transpună perfect tot ce se transmite în cuvinte. (Alexandru Furfurică, 14 ani, Brăila)
🔳 🔳 🔳
Este greu să exprim în doar câteva cuvinte toate gândurile legate de această carte – sau, mai bine zis, o experiență de care ai parte. Imaginile expresive alături de poemul al cărui text este simplu, dar puternic, îl fac pe cititor să aibă parte de o trăire aproape familiară. Fiind o carte despre întâmplări prin care mai toți am trecut, te face să rememorezi, înțelegi și să te împaci cu diferite lucruri, iar după ce o citești nu te mai simți așa neînțeles.
Și mai frumos e că, indiferent de vârstă, poemul are impact și poate fi văzut din diferite perspective. Ceva mai specific ce mi-a plăcut mie a fost că, deși nu avem nici o concluzie sau morală, povestea are un impact așa mare. Corina Dascălu spune despre literatură, și chiar despre artă în general, că nu trebuie să „îți dea totul pe tavă”, că fiecare se raportează la ea în felul său, și pe fiecare ne impresionează lucruri diferite. Rolul lor este să ne deschidă ochii și orizonturile.
Tocmai de aceea, consider eu, este o carte care ajunge la sufletul absolut oricui și face pe oricine să se gândească și să reflecteze asupra vieții sale. O recomand cu toată inima, anume pentru că indiferent de cine ești, cartea este un pansament pentru suflet. (Alexandra Dona, 15 ani, Hunedoara)
🔳 🔳 🔳
Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic de Corina Dascălu, cu ilustrații de Marta Crețu, dezvoltă un subiect de obicei evitat, mai ales de adulți, ceea ce o face potrivită pentru un adolescent sau pentru părinții generației actuale care se confruntă foarte des cu asemenea dificultăți.
Nu este doar surprinzătoare, ci și unică. La început, coperta te face să te gândești la o carte inocentă și pozitivă pentru copii, dar acest poem pus sub formă de roman grafic are o poveste emoționantă în spatele ei. Autoarea a scris din perspectiva unui copil, dar la rândul ei devenind mamă, speră să rupă acest ciclu care i-a produs atât de multă suferință și care i-a influențat copilăria și viața în mod negativ. Ilustrațiile cărții reușesc să facă subiectul sensibil mult mai abordabil. Autoarea surprinde stările trăite de mama ei, facilitând înțelegerea acestei probleme, chiar și pentru un cititor care nu se confruntă cu așa ceva, dar vrea să ajute și să facă ceva pentru persoana iubită care poate are nevoie de sprijin.
Corina Dascălu descrie cartea ca un pansament, lucru care m-a dus cu gândul la toți adolescenții care nu au pe cineva care să-i sprijine prin momentele grele din viața lor. Mulți tineri se simt neînțeleși acasă, poate pentru că generațiile trecute privesc într-un mod diferit aceste afecțiuni și le văd mai mult doar ca o dramatizare, ca o exagerare, nefiind conștienți de efectele traumatizante asupra copiilor. Lectura aceasta îi va ajuta să se regăsească și își vor da seama că nu sunt singuri.
Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic reprezintă un punct de plecare pentru o mulțime de întrebări. Indiferent de cititor, rămâne după lectura cărții să ne întrebăm cum ne definim propria relație cu părinții și ce efect are această relație în planul evoluției noastre viitoare. (Simina Varga, 15 ani, Suceava)
🔳 🔳 🔳
Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic – pentru mine acest titlu în sine pare să cuprindă întregul poem stilizat. Câteodată e foarte greu să înțelegi motivul pentru care o familie nu poate fi niciodată ideală. Mereu există așteptările acestea irealizabile, în care tata și mama nu greșesc, au mereu dreptate și totul este așezat în locul potrivit. E greu să fii părinte și mai ales, să poți înțelege toate emoțiile prin care trece copilul tău, când de multe ori nici el nu le poate descâlci.
M-am simțit vindecată trăind în această poveste, într-un moment de incertitudine, fiindcă într-o anumită măsură, am fost ușurată de gândul că este în regulă să te simți neînțeles. De multe ori, nu am reușit să îi ofer mamei răgazul de a o asculta și regret dățile în care valurile tinereții și adolescenței m-au făcut să fiu mai puțin deschisă înspre comunicare. Mi-aș dori ca și ceilalți, citind cartea aceasta, să caute să aprecieze mamele de pretutindeni care încearcă să le ofere copiilor tot ce consideră că e mai bun și mai de folos.
Autoarea Corina Dascălu, prin maniera ei sensibila, ne-a împărtășit câte ceva despre sufletul ei: ,,Am citit multe cărți de parenting, dar cel mai mult am învățat de la copilul meu”. Relația dintre mamă și copil este o experiență unică și o legătură indestructibilă pe care o descoperi treptat, pe măsură ce crești. Aș vrea să-i mulțumesc acestui om minunat fiindcă și-a deschis porțile inimii și ne-a povestit despre zbuciumările pe care le-a avut de-a lungul vieții: ca fetiță, femeie și mamă. Sunteți o inspirație și sunt recunoscătoare că am putut să vă ascult! Mulțumesc și mamei mele, fiindcă îmi zice mereu să citesc, iar cuvintele chiar aduc oamenii împreună! (Maria Bia, 15 ani, Cluj)
